Căutări - ”Nu vreau să îl uit!” ( N.B. In memoria lui Dorin Uritescu )
Gabriel Liiceanu pune evocarea profesorului și prietenului său, Petru Creția, sub semnul unei afectuoase exclamații personale: ”Nu vreau să îl uit!” și deschide prin ea în noi toți o imensă carte a memoriilor necesare. Împrumut și eu (ca fair use) titlul lui pentru a-mi aminti de un alt domn profesor, în acest înalt sens al cuvântului, Dorin Uritescu. Nu pentru că uitarea ar fi un pericol, ci pentru că aș vrea să îi aduc în neuitarea mea pe cât mai mulți.
Nu știu ce m-a făcut să mă îndrept spre această filiație, dar descopăr tulburător neașteptate coincidențe, sincronicități, cum le-ar spune o bună prietenă. Amândoi au plecat dintre noi în câte un 15 aprilie, sigur înainte de vreme. Amândoi și-au trăit profesia și viața cu intensitate, sublimând până și tristețile ori suferințele (pre)destinului (în care credeau amândoi) în operele lor. Filologi erudiți și pătimași, au trudit cu modestie la roadele rostului și inteligenței lor deosebite. Eleganți și (probabil) boemi, au fascinat prin personalitățile lor sclipitoare. Amândoi au avut alături (cel puțin pentru o parte din drum) două extraordinare doamne (profesoare la rândul lor) numite Gabriela.
”Stânca mea e Gabriela, nu știu ce m-aș face fără ea.” îmi spunea uneori, înseninându-i-se chipul.
Am scris în memoria lui Dorin Uritescu și în alte ocazii, încercând să ating punctele fierbinți ale personalității lui atât cât l-am cunoscut într-o relație predominant profesională. Ies însă la suprafață tot mai mult în ultima vreme frânturi, imagini, cuvinte ce nu au nici o legătură nici cu gramatica, nici cu dialectologia, nici cu Atlasul Crișanei, nici cu programul de analiză la care am buchisit împreună. Pe măsură ce trece vremea de la despărțire, se luminează puținul timp confesiv, meditativ, părintesc chiar; discreta nervură emoțională ce ne-a ținut aproape și lucrând până în ultima clipă.
”Cred că am dezamăgit-o pe Ioana, nu mi-am ținut toate promisiunile.”
”Ramona e fantastică, scrie extraordinar, dar nu îmi arată.”
”Cel mai important lucru este să nu îți pierzi niciodată relația cu fetele.”
”Trebuie să ai un moment pentru tine, eu am o după-amiază sfântă în care mă duc să joc fotbal.”
”M-am lăsat de fumat și m-am dus la schi. Am tras prima gură de aer curat de la 16 ani.”
”N-aș fi crezut că se poate simți o asemenea bucurie până nu a apărut Alexander.” ”Profesorul Ivănescu îmi spunea: ‘Ce o tot dau ăștia că-s bolnav? Eu nu am timp să mor, am atâtea de făcut.’ Așa e și cu mine.”
Soarta a vrut altfel.
N-am nici o îndoială că profesorul Dorin Uritescu, în lumea fără durere, încinge aprige discuții filologice cu Emil Petrovici, Gheorghe Ivănescu, Eugen Coșeriu, cu Vasile Crețu, cu alții din aristocrația lingviștilor, a iubitorilor de limba română, de cultură în general. O masă rotundă a prieteniei. Prietenia, iată o vocație pe care o avea cu prisosință asemeni lui P. Creția. ‘În puritatea sa, prietenia este una din cele mai rare efuziuni din adânc ale sufletului către relația cu oamenii, o descătușare prin altul. (...) E ceea ce rămâne după ce totul a fost trăit.’ Mărturisea P. Creția în ultimul său dialog cu Iosif Sava.
În nenumărate instanțe am avut senzația că își dorea să îl privim ca pe un prieten, că îi plăcea mai mult caldul ”nenea Dorin” al fetelor noastre, decât protocolarul ”domn profesor” al meu și al lui Andrei. Deși nu am putut niciodată să trec peste această politețe, mă bucur din ce în ce mai mult că dincolo de admirația pentru omul de știință, reapare aievea omul întreg, profund, atent și sensibil. Acel om care știa ce înseamnă tandrețea, poezia, frumusețea și durerea lumii și pe care era o plăcere să îl asculți despre orice ar fi vorbit, chiar și când nu erai de acord cu el; care făcea din fiecare întâlnire un eveniment, o sărbătoare.
Ceea ce nu avea cum să știe este ce va însemna absența lui și ce va rămâne fundamental în urmă. S-a străduit să lase lucrurile tangibile ale muncii sale în cât mai deplină ordine, și-a dorit ca ele să rămână pe mâini academice bune și la fel de pricepute ca ale lui. Dar lucrurile inefabile și subtile ale sufletelor celor rămași în urmă cine le poate anticipa sau rezolva în vreun fel? Nu s-ar fi așteptat ca stânca cea mai puternică să devină fragilă tocmai în lipsa greutății pe care o susține, poate nici să afle că ”Papa” nu a dezamăgit vreodată sau că rămâne eroul incontestabil al nepotului său. Nu știu dacă s-a gândit vreodată că va ajunge esențial Dor.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto . aprilie 2023
|
Lăcrămioara Varga Oprea 4/13/2023 |
Contact: |
|
|
