O lume de vorbit - Navetând duios și cu trenul, și pe jos
Dacă aș fi pictor, strașnic aș mai zugrăvi naveta. Veta. Cu multiplele ei geamuri către cer sau spre pământ: ale trenurilor mâzgălesc nori fugăriți de iluzii în toate formele imaginabile, ferestrele din subteran reflectă labirintul metroului și moacele noastre obosite și surprinse-n flagrant du-te-vino.
Ah, aș înmuia orice detaliu-n culori tari sau păstoase. Cu magenta, de pildă, merg șterse telefoanele din mâinile noastre. Verdele crud clorofilos ne-ar îndrepta spinările. Ne-ar scăpa de covrigirea asupra unui biet ecran, până ne ustură ochii de la sarea pixelată. Cu albastru de Voroneț aș repara vederea globală. Hai, fie, merge și cer de Caraibe.
Oh, da’ dacă aș fi muzician, aș plagia la greu: Fuga în mi minor și Bolero-ul ascultate în amestec, până la epuizare. Ca o noapte de dragoste consumată-ntre urechi. Sau aș da copy/paste completării Rimsky-Korsakov și Glazunov opera Prince Igor a lui Borodin, care tot un fel de iubire a fost.
Aș recompune simfonii, le-aș turna în toate difuzoarele! Muzica vindecă multe, o știu ca pacient grav ascultător. Încerc să-mi imaginez cum e s-o faci, s-o aduci din cerurile talentului și să o așterni pe note. Voi întreba curând un compozitor. Până atunci, ascult cât pot. Cine a inventat castile audio, mare pomană și-a făcut cu navetiștii. L-am găsit pe google: săru’mâna acolo, sus, Nathaniel Baldwin!
Naveta nu te face mai deștept, dar dacă ai net (wifi în tren, eventual) și baterie, lași cartea necitită-n rucsac și cauți virtual tot ce vrei să afli. O meta-enciclopedie care te-ajută să te imaginezi în viitor pictor, poet, compozitor sau cine știe ce alt specialist. Nu sunt și nu voi fi nimic din toate astea, doar navetistă blocată deseori subteran sau în vagoanele trase de locomotive.
Când faci naveta și te saturi de internet, te întorci la cartea din rucsac, până te lasă trenul acasă. Și a doua zi o iei voios de la capăt:
Simți în dimineața asta viața ca pe un drog? Uite-așa, luată în doză dublă, pe burta lipită de spate de goală ce e. Fără gust, în primele minute. Cu multă apă, pentru că nu-i mereu timp de cafea. Ei, bine, după dușca asta amară, totul se schimbă.
Sângele cade niagară-n albia venelor, clocotește până în cel mai fin capilar, transformând pielea în trandafir înrourat cu ceva cam ca Oud Nude de la Guerlain. Reacțiile la elixirul viu se țin lanț: bucuria face piruete-n minte, oxitocina declanșează absolut tot ce e demonstrat științific.
Nu se știe exact cum se întâmplă. Nu des, dar suficient cât să se poată striga: SUNT! Ferestrele derulează la fel de cinematografic cum își predau ștafeta iarna cu primăvara. Copacii par și mai goi priviți din mișcare, campurile încep naiv să bată în verde diluat. Pentru că tocmai se crapă de zi, iar trenul duce în tuburi sute de suflete. Tot atâtea povești nerostite, liniște și somn pe furate.
Doamna în roșu, cu ochii-n telefon, ridică mâna și dirijează o orchestră nevăzută. Studenții coboară la prima. Un senior elegant intră cu greu în vagonul verde ce-i accentuează paloarea. Merge zilnic la tratament, nu se dă bătut, vrea să trăiască pentru nepoți. Adolescenta blondă cu ochii rupți dintr-un petic de cer își cară pisica într-o cușcă roz, cu fundă. Gașca cea veselă gesticulează în slang, să nu deranjeze pasagerii. E regulă, la etajul al doilea se păstrează liniștea. La ultima stație, șirul uman alunecă disciplinat către metrou, autobuz sau străzile deja trezite la viață. În metrou, miroase a cafea, stațiile aleargă în grabă. Pașii sunt mici, viața e scurtă, îi începem o nouă zi zâmbind imperfect cu speranță.
Savurăm uneori surpriza asta a simțurilor prin toți porii, cu sunet sublimat în scânteiere. Așa cum se aud artificiile - nici muzică, nici bombă, ceva la vreo 50.000 de hertzi, cică frecvența percepută de sălbăticiuni.
Reverberația desfătării fără motiv inundă creierul, trupul înoată în valuri înalte. Ochii aleg să vadă numai frumusețe. Dacă soarele abia mijește, în minte se-agăță deja curcubeul. Carusel de râs, circ cu maimuțe, gogoși prea dulci, cafea neagră, veselie din orice fleac, dans cu necunoscuți și zâmbete gratis agățate în garduri. Globule albe și roșii sar din aortă direct în palme, unde saltă inima ca mingea.
Polii pământului se comprimă până strivesc ecuatorul și totul devine plat, moale, umed și tandru, ca în burta mamei. Anotimpurile alunecă unele-n altele: derdeluș în miez de vară, iarbă-n tălpi si din nou patinaj pe oglinda palatului de cleștar.
În zori ca aceștia, splendoarea lumii pare nealterată. Vis, speranță, întreg satul de care e nevoie pentru a crește un copil, inocența de dinainte de măr și cădere. Ești tu. Ba ea, ba el, ba cei de colo. Oricine iese puțin din treburi mărunte și redescoperă că viața mai aduce o dimineață în dar.
După tren, prinzi în geamul autobuzului plin de copii (re)intrarea în ceață a unui profil cunoscut de oraș. Apoi, oboseala te leagănă-n pași de dans, doar pentru că auzi în fugă, când cobori la metrou, o bucată de jazz. Monedele căzând echivalează cu aplauze la scenă deschisă-n urechi, închisă-n subteran. Cuplul de tineri artiști rămas pe retină îți cântă-n minte tot restul drumului, acompaniind vremea de gândit. Ce proaspete-ți păreau la început liniile de cale ferată. Lustruite-n timp, kilometri și goană. Cu privire de copil, înregistrai noul si din asfalt. Bucuria se diluează-n rutină, fie că-i vorba de școală, muncă, iubire.
Ești și tu, ca și mine, mișcare, celule, reflux. O luăm de la capăt. Nici nu mai știm unde se-ncheie vraja unei metafore și-i începe penibilul. De exemplu, dacă mâine iar ți se pare că profilul ascuțit al orașului se-nfige în răsărit ca într-un gălbenuș?
Când ești odihnit, optimismul poate transforma această navetă nebună în vacanță. Aduni în memoria telefonului tone de imagini. Păi, cine are mai are atâta timp la dispoziție să citească, ațipească, gândească? Despre cer și geam, oamenii întâlniți în drumurile pe șine sau prin subteran. În zilele rele, pesimismul îți arată cealaltă față a navetei: ore pierdute-n traseu, nesomn, zile pe drum, zeci de mii de minute (ne)trăite-n goană.
Dar azi e totuși bine, însorit, cald, vibrează. Ce dacă e grevă la autobuze? A, s-a blocat iar metroul? Ei, na, există o a doua linie, merge-napoi și prinde trenul de seară. Vagoane pline-ochi de chipuri ale lumii. Poți alege să vezi numai frumusețea genelor cafenii ale profilului de pe canapeaua feroviară din dreapta, perfecțiunea gurii arcuite ale figurii de colo, de mai departe-n vagon sau bogăția pletelor brune ale fetei ce stă cu spatele. Ești gata să te amorezezi de misterioasa călătoare roșcată care tocmai a coborât. Dar sunt prea multe stații înainte, nu mai e loc, inima-i plină de gări (pentru doi) și trenul vostru e numai unul. Pierdut. Căci pleacă la fix. Ușile închid zilnic aventura, garniturile sunt etanș. Și nu mai avem niciunul despre ce scrie, trebuie să coborâm.
|
Amorena Minculescu 4/10/2023 |
Contact: |
|
|
