Discuție cu un prieten
-Alo!...
-Bună. Ce mai faci?
-Ehei, ți-ai amintit de mine? Trebuie să-mi notez în calendar. E zi mare dacă ți-ai amintit de mine...
-Tu vorbești? Dacă țin minte, te-am rugat să-mi citești ultima nuvelă și n-am mai auzit nimic de-atunci...
-Păi, ce să fac? Am citit-o și gata...
-Cum măi, gata? Păi, eu de asta ți-am trimis-o? Să-mi zici gata? Alta dată aveai obiceiul să-mi zici bravo, felicitări.
-Da, dar nu ți-a plăcut. Mi-ai cerut să-ți fac critică, analiză literară. Ce sunt eu, critic de artă? Eu știu numai atât: îmi place sau nu. Asta-i tot!
-Și, ți-a plăcut?
-Nu știu, nu mai țin minte...
-Cum nu ți minte? Nici nu ai citit-o?
-Nu țin minte... Am altele pe cap.
-Mersi! Am înțeles. La revedere!
-Stai bre, n-o lua așa...De citit am citit-o, dar nu mi-a plăcut prea mult. Iar te-ai băgat în politică și alte probleme care nu interesează pe nimeni. Tu nu poți să scrii ceva vesel, că Slavă Domnului, la câte se întâmplă în jur, abia-ți poți ține râsul...
-Sau plânsul!
-Mă rog, tot aia e.
-Nu-i tot aia! Asta-i durerea. Citesc acum o carte căutată de mult: Istoria Literaturii Universale. Tu ști ce am descoperit acolo? Noi în loc să mergem înainte, dăm înapoi.
-Cum măi?
-Păi, să vezi: Ceea ce citesc îmi umple pielea cu ghimpi, ca la curcan. Tu ai idee ce poeme se scriau în urmă cu mii de ani? N-ai cum să știi. Mai ți minte Psalmii din biblie, sau Cântarea Cântărilor lui Solomon? Întreaga biblie de la un capăt la altul, este o epopee de povestiri și învățăminte scrise într-un limbaj fără cusur. La fel Iliada și Odiseea lui Homer. Apoi Virgiliu, cei din timpul Renașterii în frunte cu Dante. Cine scrie astăzi opere așa de complexe? Nu doar rara lor frumusețe artistică, dar cugetările sunt adânci, pline de tâlc și învățături. Unde au dispărut astăzi geniile de odinioară? Înțelegi ce-ți spun?
-Înțeleg.
-Ce vezi astăzi prin reviste, cărți sau pe internet, pe lângă faptul că s-au dezbărat de frumusețea stilului care s-a coborât în vulgarități, dar chiar subiectele suferă lipsa unor eroi să înnobileze povestirea ori să-i de un sens. A dispărut eroul model din trecut...
-Te referi la d’Artagnan?
-Nu neapărat: Mai curând la Pietro Gralla, Danton sau Cyrano de Bergerac.
-Aha!
-Am un prieten care m-a ajutat mult cu sfaturi și corectarea unor lucrări. Scrie poezii foarte frumoase și pline de simțire. Îl apreciez pentru sinceritatea și tenacitatea cu care se avântă în viață. Are multele colaborări prin toate revistele de limbă română din țară și de aici și este citit de un cerc larg de prieteni care-l urmăresc în publicații și pe internet.
-Îl cunosc și eu?
-S-ar putea. Discutam cu el mult la telefon despre artă în general și țin minte că odată am atins subiectul artei moderne, despre evoluția curentelor din ultimul secol și faptul că după ce clasicismul a atins apogeul în toate artele, poezia și arta modernă a decăzut în simbolism, suprarealism și tot felul de curente cu viață scurtă, apreciată în generali de snobi cu pretenții artistice. El însuși avea pică pe unii poeți care etalau cuvinte sunătoare, nu idei, și era greu de extras ce vrea să spună pentru că vorba singură e săracă dacă liantul emoției lipsește și nici măcar din ”coadă n-au să sune”.
-Și ce s-a întâmplat?
-Stai să vezi. Fiecare poezie postată pe internet primea de la cititori exclamații de tipul ”ce frumos”, ”bravo”, ”felicitări” și alte laude care mie nu-mi plac, le găsesc goale, șabloane. Îl felicitam și eu, dar altfel: uneori repetam unele versurile ce mi-au plăcut, alte ori scriam o remarcă. Așa, ca între prieteni.
-Sa supărat?
-Nu atunci. A asistat pe zoom la întâlniri cu poeții din țară, le-a comandat cărțile și dintr-o dată poeziile lui au devenit nebuloase, greu de recunoscut. Poeții sunt ușor influențabili. Când văd ceva deosebit la alții, uneori sunt ațâțați să producă și ei ceva în același gen. Încearcă ”apele” dar revin curând la propriul stil apreciat de cititori. Prietenul meu care a creat poeme de mare frumusețe și adâncă sensibilitate, a devenit nerecunoscut în aceste creații din urmă și nu m-am putut opri să-i spun.
-Acum s-a supărat.
-Da. Mi-a sugerat într-un fel că ar fi bine să nu-l mai sun.
-Păcat! Ce ai de gând să faci?
-Ce pot să fac? Nu cred că am greșit spunându-i ce-am simțit. Nu pot intra în corul celor care aplaudă pentru că așa se obișnuiește.
-Da, dar aceștia nu sunt înlăturați de prieteni, ca tine.
-Se poate. Cred că în viață trebuie să fim loiali, cu noi înșine în primul rând. A fi loial nu înseamnă că trebuie să fim totdeauna de acord cu cei din jur. Am văzut de curând opera Lohengrin de Wagner, în care loialitatea e punctul central al operei. Lohengrin este un cavaler străjuitor al Sfintei Cupe ”The Holly Graal” din care a sorbit Hristos la Cina Ceea de Taină. Aceștia s-au dedicat apărării celor inocenți învinovățiți pe nedrept. Într-un asemenea caz se afla Elsa, fata regelui Brabantului muribund, care a ales ca protector al copiilor săi pe Telramund, un conte din Brabant. Telramund aduce în fața judecății pe Elsa pentru crima de ucidere a fratelui ei dispărut după ce s-au rătăcit în pădure. În fața acuzărilor, Elsa invocă ca apărător pe cavalerul ce i-a apărut în visul din pădure. Înainte de începerea luptei, cavalerul are trei condiții: Nu va întreba niciodată cine este, de unde vine și din ce neam se trage. Acceptând, cavalerul înfrânge în luptă pe Telramund, cruțându-i viața. Din ură Telramund reușește să strecoare în mintea fetei dubii asupra cavalerului, convingând-o să-și calce promisiunea. Lipsa ei de loialitate este motivul nefericirii ei. Cavalerul Lohengrin, fiu al regelui apărătorilor Sfintei Cupe, Parsifal, trebuie să se întoarcă înapoi, fiindu-i interzisă dezvăluirea identității. În lipsa de loialitate, încredere și credință, Wagner vede motivul pătimirilor noastre.
-Cred că mai spune ceva: Din neîncredere și necredință a pătimit și Domnul...
-Într-un fel, da. Lohengrin apare altfel decât Hristos: Cavalerul vine într-o armură strălucitoare; Hristos vine dintr-o iesle din Bethlehem. Lohengrin își ascunde identitatea; Hristos și-o dezvăluie, dar puțini sunt aceia care cred spusele Lui. Lohengrin se retrage în castelul lui; Hristos plătește cu propria Sa viață salvarea omenirii. Amândoi au fost victime ale celor lipsiți de credință. Mai este un lucru interesant...
-Ce anume?
-Inocența. Cavalerii Sfintei Cupe vin în ajutorul celor inocenți. Un inocent nu cunoaște răul, urăște răul și nu poate comite un rău. Într-un cuvânt, e fără păcat. Păcatul, este numele pierzaniei care poate distruge cetatea. Gândește-te la Oedip, opera marelui Sofocle.
-Oedip a fost inocent. El n-a știut că cel ucis în drum, era tatăl său. Ucigând monstrul la porțile Tebei, a primit ca răsplată mâna reginei, neștiind că era mama lui.
-Adevărat. Prorocirea s-a împlinit fără știința lui Oedip, dar păcatul a fost comis. Păcatul nu se șterge, cineva trebuie să plătească pentru el. Prețul e plătit în sânge. Până se află vinovatul, întreaga cetate trebuie să îndure plaga. Chiar comis fără știință, Păcatul planează asupra lumii cu urmări nefaste.
-Bine, așa-i legenda. Ce se întâmplă în zilele noastre?
-Eu știu? Tu nu vezi că oamenii și-au pierdut inocența, că nu se mai roagă, nu mai merg la biserică? Copii lor își urmează părinții și nu mai știu de cele sfinte. Credința, respectul, bunătatea, nevoia de ajutorare a altora a dispărut și în locul lor Păcatul a pătruns în firea și acțiunile multora. Ceea ce vedem cu groază în jur, este rezultatul păcatului. Norii care planează peste cetatea noastră, mă tem, sunt aducători de furtună.
-Doamne ferește!. Ce tur de forță făcurăm astăzi! De aia îmi place să stau de vorbă cu tine: vi cu probleme interesante...
-Asta pentru că te pricepi tu să mă tragi de limbă.
-Poate. Dar mi-a făcut plăcere. Mai sună!
-Și tu. Te salut!
-Salut!
Toronto
|
David Kimel 4/1/2023 |
Contact: |
|
|
