"O viață legată cu ață" - fragmente din cartea scrisă de Emilia Filipescu
Dedic aceste rânduri Ilincăi, dulceața inimii mele. Ea și-a dorit să afle despre viața de la țară, despre bătrâni și străbuni.
M-am născut din vara anului 1931 în Oltenița, la Caracal. Zâmbiți, desigur, deși zicala că acolo s-ar fi rupt carul cu proști nu este adevărată, dovadă autoarea acestor rânduri…
Acest oraș de provincie avea un aer liniștit, curat, ordonat, un iz de cumsecădenie. Îmi amintesc piața teatrului, cu mese dichisite, orânduite pe trotuar, aici îl însoțeam des pe tatăl meu să bea o bere. Eu aveam porția mea de alune americane, (pe care le îndrăgesc și azi); la aceste mese se încingeau aprinse discuții politice, economico-administrative. Eu eram pe atunci o fetiță firavă, cu codițe subțiri, nu prea sociabilă, bucuroasă oricând se ivea posibilitatea să mă retrag într-un ungher ferit de privirile celorlalți. În timpul discuțiilor, la berărie, dispăream în micul parc din fața teatrului, inspectând flori și gâze, formele ciudate ale norilor, sau fațada teatrului cu frumosul ei portal, statui și coloane. Vineri însoțeam părinții mei la teatru, sau asistam la spectacolele pentru copii, însoțită de guvernanta mea.
Locuiam pe o stradă largă, cu case mari și frumoase, cu curți mari și grădini de flori. Casa de care îmi amintesc cu plăcere, în care m-am născut și trăit până la opt ani, era mare, cu camere înalte, luminate, cu un salon și o sufragerie mare. Camera mea avea mobilă albă, o masă de scris sub geam, la care mi-am petrecut nenumărate ore, visând, scriind, sau citind, o bibliotecă bine asortată pentru vârsta mea, un pat alb de metal cu figuri ornamentale, cu tăblii rabatabile, pe care îl îndrăgeam, căci îmi cunoștea visele, metehnele, interminabilele discuții cu mine însă-mi… Patul guvernantei era pe peretele opus, simplu, totdeauna ordonat, acoperit cu o cuvertură veselă. Geamurile camerei mele erau mari, înalte și se deschideau în curte. Aș putea să le desenez, atât de mult le-am privit în timpul scarlatinei și convalescenței, căci eram izolată în cameră și, pentru a mă distra, bucătăreasa sau șoferul îmi aduceau pe rând cățelușii noi născuți sau pisicuțele. Ce boală lungă și nesuferită, care pe atunci se trata și cu o dietă draconică. Când, după săptămâni de regim, am avut voie să mănânc un cartof fiert cu puțină sare, am fost fericită, deși mâncarea pentru mine era un capitol fără importanță și a rămas așa până când a apărut Ilinca, fetița mea, pentru care alimentația constituia o adevărată problemă.
Curtea casei era de asemeni mare, avea un garaj și era inspectată asiduu de câinele nostru, Parizache, un maidanez cu părul lung, negru, prietenos cu cei din familie, periculos pentru orice străin ce se aventura prin curte.
Parizache era legat în timpul zilei dar lanțul se plimba prin toată curtea din spatele casei, ajungând până aproape de leagănul meu în care petreceam mult timp, citind sau ascultând păsărelele. Mă revăd alergând prin curte, (aveam 4 – 5 ani), pe tricicleta mea, la care pe ghidon era instalat un cățelus alb, lățos, la care nu puteam să-i văd ochii. Nu știu dacă avea aceeași plăcere ca a mea să se bucure de viteza tricicletei, altfel era nelipsit de lângă mine și se bucura când ne jucam cu o minge mică, roșie. Se asocia la jocurile noastre și o vecină, o domnișoară cu cozi lungi, care venea des să se joace cu mine, nu-mi mai amintesc numele ei. Revăd în curte și prezența bunicului, tatăl mamei, un bătrânel uscățiv, deloc vorbăreț, întotdeauna îmbrăcat într-un costum de haine gri.
Peste drum de această casă în care m-am născut era direcția de construcții unde lucra mama. De fapt ea era zilnic la diverse șantiere din județ, unde se construiau poduri sau șosele. Ea fiind șef de șantier și mereu absentă de acasă, treburile gospodăriei erau conduse de „madame” o persoană mai în vârstă, destoinică și autoritară, cu care eu nu prea mă înțelegeam. Guvernanta mea, Frӓulein Any, o săsoaică tânără, cu ochelari, cu părul tăiat scurt, drept, îmbrăcată mai ales cu fuste-pantaloni, lipsită de feminitate, cu un aer băiețesc, cu o vârstă greu de precizat, era întotdeauna în preajma mea, gata să-mi asculte orice dorință. O iubeam mult, poate mai mult decât pe mama, pe care o vedeam rar. Frӓulein era abonată la câteva jurnale de modă vieneze, după care îmi tricota o întreagă garderobă: pardesie, jachete, fulare, mânuși, căciulițe, etc. Cu ea eu am învățat să citesc nemțește înainte de a fi la școală. Ea mă ducea des la cofetăria din oraș, Dorigo, achitând prăjiturile mele din banii ei. Eu nu uitam să amintesc acest lucru părinților mei, astfel Frӓulein era dublu recompensată.
Am urmat clasa I primară în acest oraș. Fiind un copil muncitor și ambițios am luat la sfârșitul anului premiul I cu coroniță. Am primit astfel un vraf de cărți românești și nemțești, care mi-au făcut o mare bucurie. Dragostea de carte am învățat-o la Caracal. Plimbările mele cu Frӓulein se sfârșeau des la librărie. Ea descria părinților mei bucuria cu care priveam rafturile de cărți și luminița ce se aprindea în ochi când la alegerea mea Frӓulein îmi cumpăra cartea.
Îmi reamintesc cu plăcere casa cea mare și spațioasă. Camera mea, pe care o împărțeam cu Frӓulein, mi-o pot descrie cu toate detaliile de mobilier și ornamentație. Ferestrele erau mari, biroul meu era sub geam, iar pomii din grădină erau prietenii mei. Mă cățăram în copaci, eram băiețoasă și totdeauna dornică să fac ceva, să nu pierd timpul în zadar. Acest imbold mi-a folosit în viață, mai ales în perioada exilului. Aveam câțiva prieteni: domnișoara cu codițe, șpițul meu alb, care se plimba cu mine cu tricicleta, cu lăbuțele pe ghidoane, vecinul meu, un licean slăbănog și deșirat, care avea o droaie de păpuși cu care se juca în timpul lui liber. Înșira păpușile în pom, vorbea cu ele, le striga pe nume. Eu asistam încântată la acest spectacol prin uluca gardului, pe care o dislocam, cu acordul și ajutorul lui Frӓulein. Dinu, vecinul meu, era băiatul medicului din oraș, era taciturn, nu vorbea decât cu păpușile lui și cânta ore întregi la pian. Când a descoperit că e spionat de fetița din curtea vecină, a făcut o criză de isterie. Nu l-am mai văzut un timp, apoi tata a decis ca împreună cu Frӓulein să ne prezentăm la vecini, cerând scuze pentru curiozitate. Eu am explicat că nu am auzit ca vreun băiat să se joace cu păpușile și deci numai acest fapt neobișnuit m-a făcut să urmăresc dialogul lui Dinu; Frӓulein m-a susținut, subliniind că nu sunt o fire curioasă, lucrurile s-au aplanat, Dinu s-a împăcat cu mine, a acceptat chiar prezența mea la jocurile lui cu păpușile, dar parcă pentru mine spectacolul pierduse mult din interes.
Fiind copil unic deseori erau invitați copii din clasa mea să se joace cu mine. Revăd scene când organizam un gen de întreceri sportive la care comandam începutul, sfârșitul și derularea activităților. Totdeauna mi-a plăcut să am un rol de conducător, îmi luam rolul foarte în serios. Nu rareori eram chiar judecătorul unei dispute, împărțeam dreptatea cu mărinimie și oarecare încercare de înțelegere a situației create privită din felurite unghiuri de vedere. Madame împărțea gustarea și lua partea celui pedepsit acordându-i porții duble. Frӓulein era cea care mă tempera când îmi jucam rolul de conducător cu prea mare patimă. Datorită tendințelor mele dictatoriale la jocurile noastre, colegele mele nu erau prea încântate de invitația mea, de aceea cu timpul se împuțina numărul participanților la întreceri, astfel încât trebuia să găsesc noi forme de întreceri. Astfel am trecut la organizarea unor reprezentații teatrale, la care membrii familiei mele și restul colectivului era obligatoriu să participe. Bucătăreasa și jupâneasa aveau greutăți în a înțelege alegoriile mele teatrale și deseori le surprindeam ațipite. Șoferul însă, un țigan tânăr și talentat în ale mecanicii, deși mai totdeauna beat, avea totdeauna idei bune pentru înscenarea respectivelor piese de teatru. Mașina, deși veche, mergea ca unsă datorită îngrijirilor lui de mecanic, în schimb fiind mai totdeauna bine abțiguit era o șansă să ajungi la destinație. Îmi amintesc că odată am țipat căci intram direct în apa Oltului. Părinții mei somnolau în mașină, eu însă eram atentă la drum, așa am observat cum ne îndreptam direct într-o învolburare a Oltului. Datorita țipătului meu șoferul s-a trezit, a cârmuit brusc și am fost salvați. De atunci mama nu mai pleca la drum lung cu el fără să-i facă o cafea tare turcească în care punea o cantitate mare de scrum de țigară. Acest amestec avea calitatea de a-l trezi brusc din amețeală pe bietul nostru șofer, așa încât orice pericol era înlăturat. Era un as al volanului și un mecanic desăvârșit, și un om cu un caracter frumos cum rar întâlnești, de aceea părinții mei îl tolerau cu toate metehnele lui, spre bucuria mea de a-l păstra ca regizor, căci ideile lui îmi erau de mare folos. Avea un talent înnăscut de a înțelege rapid comicul de situație, de a improviza orice, oriunde, de a crea atmosfera dorită, de a realiza un adevărat fundal muzical, încât piesele mele, puerile și anoste, căpătau luminozitate datorită intervențiilor lui fericite și pline de talent.
Strada Disescu București
După ce a fost câțiva ani judecător în diferite orașe din Oltenia tata a fost transferat la București, ca șeful tribunalului de minori, deci noi a trebuit să ne mutam la București. Am locuit în casa unui preot, lângă Gara de Nord. Preotul avea două fete cu care se împrietenise mama, în schimbul meditațiilor și ajutorului școlar pe care mama îl oferea fetelor, preotul o ținea în gazdă, căci mama urma cursurile școlii de subingineri, drumuri și poduri. Preotul construise o casă pentru fetele lui. Una din fete s-a căsătorit cu un inginer și ocupa jumătate din casă. Nouă ne-a închiriat jumătatea cealaltă care aparținea celei de a doua fiice, medic pediatric. Ea ocupa un apartament mic la parter. Tanti Lenuța și tanti Marioara, cele două fete surori, mă iubeau mult și eram foarte apropiați. Casa era mare, spațioasă și bine împărțită: la parter se afla un salon frumos care avea o scară interioară ce urca la etaj, unde erau dormitoarele și biroul tatei. Salonul continua printr-un glasvand cu o frumoasă sală de mese, apoi un vestiar din care se pătrundea în bucătărie, cămări, camera bunicului, scara de servici. La etaj biroul tatei era înveselit de mobila grea de piele vișinie și luminat de un balcon spațios, în care eu deseori urmăream întrecerile cu bicicleta ale băieților vecinilor. Un coridor lung ducea la dormitorul părinților, despărțit de budoarul mamei de camera mea și a lui Frӓulein. O baie spațioasă și ieșirea pe scară te conducea în podul casei. Deseori duminica dimineața mă strecuram în patul părinților mei. Era plăcerea mea cea mai mare să mă joc cu ei, mai ales cu tata, pentru care aveam o afecțiune profundă. Îmi cer scuze mamei mele, căci ea de multe ori a simțit această afinitate deosebită care ne lega și ani de zile a suferit să se vadă înlăturată oarecum de la dragostea fiicei, sau dacă nu înlăturată, dar pe planul secundar. Regret că i-am pricinuit dezamăgiri, arătând totdeauna preferință pentru tatăl meu, iar ea sărăcuța se lupta din greu să ne hrănească, în timpurile grele trăite de noi toți sub regimul trecut. Nedreptatea e mare chiar și la copii față de părinți.
Îmi amintesc că m-am dus cu mama la pensionul de maici franțuzoaice. Mi-au displăcut total căci aveau niște pălării albe prea mari și apoi eu nu înțelegeam limba, ceea ce constituia un mare neajuns. Am plecat plângând, dezamăgită și foarte întristată …
Apoi mama m-a dus la maicile germane, la Pitar Moș. Aici totul mi-a plăcut: sala de așteptare inundată de flori și cu un singur portret al maicii superioare, figură ce inspira blândețea, zâmbitoare și parcă te îndemna să pășești cu curaj. Este ceea ce am simțit eu când maica directoare a stat de vorbă cu noi, la început în limba română, apoi m-a întrebat diverse în nemțește. A zâmbit la auzul răspunsurilor mele de unde eu am dedus că a fost mulțumită de mica conversație și înscrierea s-a făcut imediat. Ce fericită am fost la această școală! Ce amintiri frumoase păstrez din tot timpul școlarității, legate de edificiu, maici, colege, prietenii care au durat o viață. Era un pension etatizat, deci bacalaureatul era recunoscut. Majoritatea profesoarelor noastre erau maici, cu mici excepții, de exemplu profesoara de matematică pentru cursul superior, profesoara de latină, profesorul de sport. Veneam dimineața cu tramvaiul de la Gara de Nord, drumul era destul de lung și plictisitor, așa că după o perioadă de timp părinții mei au hotărât să cumpere o casă cu curte în apropierea școlii. După ce s-au făcut transformările dorite de părinții mei, ne-am mutat în casa noastră, spre necazul celor două surori cu care mă înțelegeam atât de bine și care ar fi dorit să rămânem la ele în casă, neînțelegând dorința și nerăbdarea părinților mei de a se muta în casa lor. Mama însă insista să ne mutăm mai repede, explicând o oarecare neliniște și teamă chiar de a mai rămâne în această casă. Tata a cedat la insistențele mamei și ne-am mutat. La scurt timp presimțirea mamei s-a adeverit. Surorile au făcut un adăpost betonat, modern și încăpător, în care s-au refugiat aproape jumătate din locuitorii străzii, inclusiv cele două surori și soțul celei mari. Niciodată nu s-a întâmplat ca cei trei să fie acasă la ora prânzului. Ziua aceea a fost o excepție, dar fatală pentru toți cei din adăpost, căci la primul bombardament o bombă a căzut peste adăpost și a retezat viața tuturora. Eu nu am apucat nici un bombardament în București, căci părinții m-au dus la țară la bunici. Împreună cu Frӓulein admiram avioanele germane, adevărate păsări lucitoare ce semănau moartea. Bunicul ne-a ocărât și ne-a interzis să mai asistăm la o asemenea priveliște periculoasă. După terminarea atacurilor aeriene și a războiului ne-am reîntors în Capitală, în casa noastră cea nouă din strada Alexandru Donici 31. Mergeam pe jos la școală și oricât de leneș mi-ar fi fost mersul nu depășeam zece minute. Fiind o fetiță slăbănoagă, nu aveam poftă de mâncare, mesele durau timp îndelungat, eram mulțumita să pot sări peste mese, într-un cuvânt mâncarea era o activitate pe care o detestam. Astfel bieții mei părinți au găsit soluția de a lua mesele cu colegele mele de la Pitar Moș, deci am fost înscrisa semi-internă, mă duceam la școală dimineața și în jur de ora 17 așteptam la poarta sosirea guvernantei ca să mă întorc acasă. Cu mine aștepta și Marta Bentoiu, fiica ilustrului avocat bucureștean Bentoiu. Guvernantele noastre erau prietene și pe noi ne-a legat o frumoasă prietenie până la dispariția Martei dintre noi și de pe scena literară, căci Marta a fost autoare de cărți, schițe, piese de teatru, literatură pentru copii. Cu trecerea anilor, după al doilea mariaj al meu, ne-am descoperit și rude prin alianță (ea a botezat o verișoara a soțului meu, a cărui părinte era unul din secretarii domnului Bentoiu). La începutul exilului meu, trăind o perioada grea cu diverse opinteli sufletești, scrisorile Martei, adevărate epistole literare, m-au îndrumat ridicându-mi moralul. Soțul ei, Mircea, era medic pediatru în clinica universitară „Emilia Irza” unde am funcționat dirijând sectorul de stomatologie al clinicii. De multe ori Mircea mi-a consultat fetița, când mi se părea că avea diverse suferințe. Mircea era un om deosebit, un talent literar rar, un erudit. A tradus câteva piese de teatru din greaca veche care s-au pus în scenă la București. Marta și Mircea au un băiat care din nefericire s-a născut autist, care semăna leit cu tatăl sau, și care a fost durerea vieții lor. Se ocupa de el Mircea, de unde avea putere ne întrebam cu toții, colegii lui. În ultima ei scrisoare, Marta Cozmiu (pseudonimul ei literar), care știa că zilele îi sunt numărate, îmi scria cu durere în suflet: „Nu-mi pare rău că mă duc, dar îmi pare rău ca îl las pe Mircea singur cu băiatul nostru…” O familie de oameni deosebiți, cu multiple talente și atât de încercați de soartă… Marta o iubea pe Ilinca. Odată, fiind la noi în vizită, a fost surprinsă când Ilinca, care avea trei, patru ani, s-a dus în grădină și i-a adus un trandafir. „Ai o fetiță sensibilă și delicată” mi-a spus, va fi fericirea vieții tale…” și așa a fost, mulțumesc Celui De Sus.
Am cunoscut și pe Pascal, prima mea întâlnire cu el era în fața porții pensionului, așteptându-ne guvernantele, Marta și cu mine, când a apărut Pascal în pantaloni scurți, adus de guvernanta lui. Îmi aminteam cu un zâmbet această primă întâlnire când, peste ani, asistam la concertele lui, el devenind o personalitate muzicală cunoscută și apreciată.
Deci, revenind la faptul că fiind semi-internă eram nevoită să iau prânzul în sala de mese cu colegele care erau interne în pension. Eu mâncam încet, fără tragere de inimă, dar legea era strictă, nu se scula nimeni de la masă până când ultima elevă nu termina de mâncat. Eu eram mereu ultima așa ca eram nevoită să încasez diverse lovituri de picioare pe sub masă, căci colegele terminaseră de mâncat și doreau să se joace în curtea școlii. Aveam o grădină frumoasă, plină de flori, unde ne jucam în pauza mare, după masa de prânz. Prânzul avea invariabil o fiertură cu un colorit închis, dubios, cu un gust aparte. Pâinea era neagră, tăiata felii subțiri, dar odată luată din coș trebuia mâncată în totalitate sau tăiată porția care o puteai consuma. Mâncare, meniu principal, avea totdeauna o bucată de carne fiartă sau friptă și cartofi în diverse feluri. Desertul era anost, deseori o bucată de chec. Maicile aveau o fermă la Ste Agnes, de unde se aprovizionau cu legume și fructe proaspete.
Am asistat odată la o discuție între tata și bunicul, tatăl lui. Bunicul îi explica că maicile sunt bucuroase să primească taxa școlară pentru mine în natură, adică în vagoane de cereale: faină, mălai, etc. Bunicul era generos, și pentru nepoata lui închidea ochii la socotelile maicilor. Dar la plecare nu uita să sublinieze că știe diferența de cifre, dar că le acceptă pentru că fata se simte bine la școală.
Vara părinții mă duceau la bunici o lună, câteodată rămâneau și ei câtva timp, altădată rămâneam singură la bunici cu Frӓulein. Aveam camera mea cu două paturi înalte, un șifonier cu oglindă și un lavabou de moda veche, cu lighean și cană. Dimineața mă învioram cu apă rece. Sâmbăta seara în bucătăria mare se făcea foc, se aducea o baie de metal în care eram săpunită și limpezită și eram spălată pe cap. Guvernanta a stat la noi până când am împlinit 16 ani. După ce a plecat m-am simțit mult timp handicapată, de exemplu nu puteam să mă spăl singură pe cap și nici acum, babă, nu pot ca orice femeie să mă spăl pe cap când fac duș, trebuie să găsesc o chiuvetă, cu un robinet adecvat, pentru a putea să-mi spăl părul. E bine să înveți fiecare lucru la timpul lui, altfel ai pierdut căruța….
...................................
Milica – studenție, tinerețe, căsătorii
După terminarea bacalaureatului am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere la facultatea de medicină. Erau candidați mulți, locuri puține, și criteriul esențial la triere, chiar dacă notele erau bune, era originea socială. Am scris că eu am avut noroc, căci multe eleve de la Pitar Moș nu au avut permisiunea să se prezinte la examenul de admitere în facultăți. Eu aveam carnet UTM (uniunea tineretului comunist), datorită colegei de la liceu, pe care o ajutam la învățătură, ea fiind președinta UTM pe capitală. Apoi ideea bună a bunicului de a nu mai împarți moșia fiului lui, deci părintelui meu, care așa nu apărea în acte moșier, ci numai proprietar al casei din Alex. Donici, împreună cu mama. Epurat din magistratură, fără nici o pensie, cum am mai scris, s-a înscris, datorită unui avocat, o cunoștință a mea, la o cooperativă de coloranți, ca muncitor. Am reușit la examen dar fără loc la medicină și din oficiu am fost transferată la facultatea de geologie-geografie. Am urmat anul I al acestei facultăți, deși nu aveam frecvența necesară la cursuri. Am primit frecvența din oficiu pentru că meditam colegi la matematică și am luat și examenele anului I.
Materia predată nu era însă cea pe care o doream, așa ca anul următor, cu copii de acte, m-am prezentat la examenul de admitere la facultatea de stomatologie. Am reușit și șase ani am urmat cursurile și am dat examenele la această facultate. Aveam mulți asistenți evrei, care nu se prea ocupau de realizările noastre practice. Activitatea clinică, tratamentul pacienților se făcea paralel cu pregătirea noastră teoretică, dar la examenele din Elveția am constatat lacune în pregătirea practică, mai ales că în Elveția studentul trebuia să realizeze și partea tehnicianului. Discrepanța aceasta mi-a produs mari neplăceri, mai ales că elvețienii, din cauza concurenței în profesiune, erau extrem de exigenți în aprecieri. Viața de student a fost grea, plină de lipsuri de tot soiul, dar tinerețea noastră a înfrumusețat aceste clipe. Primii ani de medicină au fost planificați împreuna cu studenții de la medicină generală. Veneam într-o zi de la facultatea de medicină cu bicicleta și atârnat de ghidon era o plasă din care ieșeau oasele, un femur de exemplu era foarte vizibil. Oamenii din tramvaiul care mergea paralel cu drumul meu se închinau. Altă dată am adus de la disecție o inimă, pentru a studia interiorul acesteia, spre disperarea mamei, căci inima era în frigider, alături de pachetul de carne pentru noi.
Anul nou trebuia sărbătorit în colectiv, la facultate. După miezul nopții dispăream, cu tact și atenție pentru a fugi la întâlnirea la care eram așteptați pentru a sărbători între simpatii trecerea anului. Decanul facultății de stomatologie, pe atunci, era profesorul Repciug, persoană plină de calități și de bizarerii. Era un foarte bun matematician, un bun violonist, apărea la facultate cu un picior pe trotuar și cu celălalt pe caldarâm; la examenele de anatomie era spaima studenților, căci avea obiceiul să te orbească cu o lumină mare, iar întrebările rămâneau deseori fără răspuns, arunca în aer un oscior mic, cât unghia, de obicei un metacarpian și avea pretenția să-l recunoști, spunând-i numele, ceea ce era imposibil la viteza cu care era manevrat. La examenele de osteologie aveam caiete cu desenele de oase, pe care rugam câte un prieten să le facă cu talent la desen, și cu desene făcute la cadavru, făcute de mine; profesorul, care graseia, mă întreba rar: „Nu pot să înțeleg, tovarășa Dăbuleanu, diferența artistică mare între cele două desene”… Odată, la un revelion, am făcut un rămășag cu colegii că voi avea curajul să-l invit la dans pe decan. Când muzica intona un tango, m-am înclinat civilizat și respectuos în fața soției profesorului, cerându-i aprobarea de a-l invita la dans pe dl. Profesor. Doamna a zâmbit, a acceptat și iată-mă dansând cu decanul nostru. Câștigasem pariul dar nu știam urmările acestui gest. Profesorul m-a întrebat de ce am lipsit la cursuri în ultimul timp. I-am spus că merg cu tata la spital pentru diverse examene pulmonare, bronhoscopie de exemplu, căci suferea de bronșectazie de la cooperativa de coloranți la care lucrase. Am discutat de afecțiuni pulmonare și mi-a spus ca pe viitor, când mai am nevoie de a-l însoți pe tata, să-l înștiințez pe el pentru a-mi motiva absențele. Afară de călcăturile pe picioare, în timpul dansului, totul s-a petrecut bine. Colegii îmi prevedeau căderea la toate examenele cu profesorul Repciug. Nu a fost așa, dar am și învățat mult căci nu știam la ce mă pot aștepta…
La diferitele festivități din facultate jucam în echipa de dansuri naționale, grație bunicului meu, care a insistat să învăț să joc în horă, sau recitam, desigur, clasici ruși. Așa într-un an, cu cartea în mână, căci era foarte lungă, am declamat „Mama” de Gorki. Profesorul Repciug era în primul rând de spectatori, a aplaudat generos și mi-a spus: „Nu știam, tovarășă Dăbuleanu, că ai asemenea talente!”…
După terminarea facultății am fost repartizată într-un târg din Moldova, dar am schimbat cu alt post care a devenit vacant, la Urlați. Mă duceam cu trenul până la Ploiești și de acolo cu o rată ajungeam la Urlați. Cabinetul de stomatologie era într-o aripă comună cu farmacia spitalului. Organizarea și utilarea lui mi-au ocupat perioada de început în acest spital. Directorul spitalului era Dr. Ceposca, un bărbat înalt, în vârstă, cu o înfățișare aspră, dar în realitate era un om bun, corect și generos. Am dormit într-un salon gol al spitalului până când mi-am găsit o gazdă. Doamna Capusca mă invita des la masă, de la dansa am învățat multe din arta culinară. Apoi m-am mutat la o gazdă, o bătrânică rece, osoasă, curioasă și hapsână. M-am apropiat de familia chirurgului, ambii persoane deschise, care aveau trei copii. În casa lor am cunoscut pe Dr. Jenică Rădulescu, care se forma în chirurgia generală. Acesta m-a cerut în căsătorie în scurt timp după venirea mea la Urlați. Eu însă nu eram dispusă să mă mărit. Internistul spitalului, un om insolent, încrezut și antipatic, îmi făcea o curte asiduă, mă invita des la recepțiile lui, situându-mă chiar în rolul de „gazdă”, ceea ce nu-mi convenea. Dl. Dr. Rădulescu, modest și cumsecade, era pus mereu în inferioritate de acest internist, ceea ce îmi displăcea total și ca să-i ridic moralul, îi arătam oarecare atenție și mai scurtam din insistentele internistului. Acesta era în relații foarte bune cu secretarul de partid pe județ. Nu mă interesa, căci eu nu eram membră de partid. Dr. Rădulescu era ginecologul spitalului, era fiu de popă, avea un suflet bun și sfătuia femeile, la consultație, să mai reflecteze, amânând întreruperile de sarcină, din care de fapt el câștiga. Era pizmuit de ceilalți colegi pentru această sursă de venit: întreruperile de sarcină, mai ales că după lege numai ginecologul era autorizat să efectueze aceste intervenții. Într-o zi Dr. Jenică Rădulescu îmi istorisește necazurile lui cu coaliția internist cu secretarul de partid și mă roagă să-l autorizez să le spună că se va logodi cu mine, altfel îl vor trimite la alt spital, unde postul de ginecolog era liber, prin intrarea la pușcărie a ginecologului respectiv, în urma denunțului soției acestuia că ar deține aur. Eu i-am permis lui Jenică să facă afirmația de logodnă fără să mă gândesc că aș avea vreo implicație, afară de faptul că fac un bine, îl ajut pe Jenică. Imediat secretarul de partid m-a întrebat dacă e adevărat că m-am hotărât să mă logodesc. Am răspuns afirmativ. Privirea ochilor lui, în aceea clipă, m-a lăsat să înțeleg că începe o luptă pe care o voi pierde. Am reușit numai să anulez plecarea lui Jenică, dar coaliția râului a continuat. El a primit în scris diverse presiuni de la secția de partid județeana, printre care și șantajul, respectiv: ori plecarea, or căsătoria, o logodnă nu are ponderea cerută. Jenică era înfricoșat de plecare, la Urlați el se forma în chirurgie datorită chirurgului spitalului, se agăța de mine, eram salvarea lui. Și iată-mă, dintr-un sentiment de binefacere, măritata. Nu am făcut nunta religioasă, ci numai cea civilă. Când am trebuit să-mi schimb buletinul striga funcționara de la ghișeul respectiv numele Rădulescu, iar eu nu reacționam, până când rămânând ultima, ea insista cu întrebările: „Cum va numiți?”, „Dăbulescu” „Bine, dar v-ați măritat”, cum îl cheamă pe soț?” „Rădulescu” „Bine, doamnă, eu strig Rădulescu de o jumătate de oră și nu-mi răspundeți!”… Familia chirurgului au intuit exact situația acestui măritiș și când m-au felicitat, mi-au spus: „Are suflet bun, are mână bună, va fi un soț bun”… Soțul meu a obținut un apartament într-un bloc al fabricii din Plopeni, al cărui ginecolog a fost numit, iar eu stomatolog la dispensarul din apropiere, la 3 km depărtare, Găgeni. În bloc locuiau familii de ingineri care lucrau la aceea fabrică, unde se producea echipament agricol, în acte, dar de fapt era o fabrică de armament, ascunsă într-o pădure. Circula chiar un banc: un muncitor treptat, treptat, venea acasă cu câte o mică piesă, sperând să obțină în final un plug. În realitate însă, a obținut un obuz.
Ne-am împrietenit cu familiile de ingineri vecine din bloc, eram toți cam de aceeași vârstă, la început de carieră, cu idealurile neștirbite, cu încredere în viitor și bineînțeles cu optimismul vârstei. M-am apropiat mai ales de familia Puiu și Lola Goia, cu care am rămas și acum prieteni, pe care i-am invitat și la Berna. A fost o perioadă veselă, cu sărbătoriri în comun, cu dans, antren și voie bună… Era printre noi o familie de ingineri mai aparte. El era un om „de comitet”, era vesel, harnic, dansa bine, gătea bine, spală, calca… etc. Soția era mică, negricioasă, nu dansa, nu știa să gătească, nu râdea… o pacoste lenea omului, așa încât la o întrunire de a noastră l-am întrebat pe inginer de ce s-a însurat cu ea, căci nu prea avea calități. Răspunsul ne-a lăsat „ca la dentist”. „Păi, dacă n-o luam eu cine o lua????”… Îmi reamintesc că Lola îmi spunea rețete de la mama ei, o basarabeancă îndrăcită și foarte plăcută. Când aveam musafiri ne împrumutam reciproc o față de masă, căci era mare și frumoasă… Tinerețea învăluia lipsurile, presiunea și teama politică.
Jenică își dorea să mănânce mâncăruri gătite de nevasta lui, de aceea îmi cumpăra cărți de bucate în fiecare camera și la toaletă… Când i-am gătit odată o mâncare, abia mâncabilă, mi-a spus: „Cu siguranță tu ai sărit o pagină din cartea de bucate”. Câteodată găteam amândoi, realizând fiecare, alternativ, câte un pas din pregătirile respective. Eu tăiam pasarea, el îi scotea penele și ardea „tuleiele”, eu disecam orătania, el spală totul pregătind pentru fript sau fiert. Dar nu prea aveam succes de aceea am cerut ajutorul d-nei Poalelungi, o familie de transilvăneni care aveau o căsuța lângă gara din comuna unde funcționam ca dentist. Ea creștea iepuri, care aveau carnea asemănătoare puiului de găina, îmi prepara o multitudine de feluri de mâncare și mi le aducea în sufertașe la dispensar, de unde eu le transportam, deseori cu salvarea pe care Jenică o trimitea să mă aducă acasă de la dispensar. Aceea distanță de 3 km o făceam și cu bicicleta pe vreme bună, dar traversam o pădure și iarna era mai dificil. Jenică punea la încercare calitățile mele organizatorice, căci îmi telefona în cursul dimineții la dispensar să mă anunțe că seara aveam invitați și nu unul, doi, ci 12, 14. Eu o înștiințam pe transilvăneancă, care prepara multe bunătăți, astfel că seara el primea felicitări pentru masa reușita. Am avut totdeauna ajutoare pricepute cu care m-am înțeles foarte bine. Casa era totdeauna curată, iar când aveam musafiri eram felicitați, Jenică nu-mi găsea cusur. Totuși un sentiment de discordie s-a insinuat între noi. A devenit gelos, nu numai supărător de gelos, dar absurd și cu o argumentație puerilă exprimată pe un ton ridicat, scene care m-au îndepărtat de el. Intenția lui de a-mi cumpăra totdeauna toate mă nemulțumea, căci aș fi vrut și eu, din leafa mea, să-mi fac câte o plăcere. Totdeauna când apăream cu ceva nou vestimentar replica era aceeași „Pentru cine te faci frumoasă?!” Mereu și mereu erau aceste întrebări supărătoare care au dus la o atmosfera irespirabilă. Cum pronunțam cuvântul divorț noaptea mă trezeam cu Jenică leoarcă de sudoare, cu hemoragie internă, deci trebuia internat în spital, cu îngrijiri post-spitalizare, deci evitam să mai pronunț cuvântul despărțire. Dacă după completa restabilire deschideam iar discuția cu pricina fenomenele se repetau și așa au trecut șapte ani, de așteptare, de remisiuni, de pregătire a sufletului lui pentru despărțirea noastră. Părinții mei l-au îndrăgit, căci avea un suflet bun, părinții lui mă iubeau, dar noi doi nu făceam casă bună… S-a mai adăugat și faptul că deschizând o acțiune de divorț trebuia să prezinți un avocat, iar eu ani de zile nu am găsit un avocat care să vrea să mă reprezinte, căci nu doreau să-l supere pe tata. După șapte ani, un avocat mai în vârstă a acceptat să țină piept tatei și a pledat cu talent și bun simț: „Nu aveți copii, nu aveți proprietăți realizate în comun, dumneavoastră ați locuit în casa soției la București cu părinții acesteia, nu are nici o pretenție, nici mașina, sau o parte, nu revendică, nu realizezi, domnule, că această femeie e hotărâtă să se despartă, iți lasă tot ce dorești, vrea numai libertatea.” Astfel separarea s-a făcut din vina amândurora, dar nu înainte ca instanța să ia la cunoștință că el nu era de acord, el nu avea soție de lăsat…, etc. Iar noi doi, de la tribunal ne-am dus la un restaurant „să stăm de vorbă”… Jenică s-a ocupat mult de sănătatea bunicilor mei, care nefiind trecuți ca prezenți, nu puteau beneficia de nicio spitalizare, (ei având domiciliul forțat și furați de tata în drum spre Bărăgan, au trăit ani de zile zidiți în pivnița de lemne din casa noastră, apoi la fiica lor Maria Sfat în str. Hiramului, unde au decedat. Deci au apărut astfel în acte decedați în str. Hiramului, de aceea de la Securitate pentru procesul respectiv apăreau în acte cu domiciliul forțat în str. Hiramului, dar e absurd, domiciliul forțat în casa fiicei lor?! Acest lucru l-am povestit când am relatat retragerea procesului de pe rol, la câtva timp de la apariția legii că aveam dreptul să cerem despăgubiri statului român.
Jenică avea un ulcer gastric care s-a cancerizat și a decedat la spitalul Cantacuzino. Înainte de a pleca, la informația și rugămintea surorilor lui m-am dus să-l vizitez, m-a rugat să-i aduc pe Ilinca s-o vadă. M-am gândit că n-ar fi un spectacol pentru o fetiță și n-am mai revenit să-l revăd. Mă rog pentru liniștea lui acolo unde se află.
Am omis să povestesc că după căsătoria noastră la trei luni l-am părăsit pe Jenică. I-am lăsat o scrisoare în care îi descriam că îmi închipuisem conviețuirea cu un soț altfel, că nu sunt mulțumită de pasul pe care l-am făcut, sub diverse presiuni, că poate folosi această epistolă ca act de acuzare împotriva mea și-l sfătuiam să dea divorț. Am fost în Dobrogea, la Niculițel, unde era medic Valeriu. Voi istorisi îndată cine era Valy. Când m-am reîntors la părinții mei, Jenică era la ei, în camera noastră, în remisiune după o hemoragie internă pentru care fusese internat. Și viața si-a urmat cursul, eu l-am îngrijit, n-am mai pomenit de despărțire și urmarea am relatat-o anterior.
Este momentul să descriu prima mea dragoste, din facultate, din anul I, Valeriu Mirontov. Un băiat blond, cu ochii albaștri, cu o figură deschisă și cu o cicatrice facială. „Acesta-i om însemnat, cicatricea demonstrează că nu-i un om bun, n-ai să ai trai bun cu el,” spunea o mătușă a mea. Dar sufletul meu își găsise „nănașul” și zarurile erau aruncate. Valy era băiatul unui primar din Bucovina, care mai are încă doi feciori și pe care i-a crescut cu o asprime profundă, spre durerea mamei, bună și blândă. S-a refugiat la ruși în regat, cu doi feciori, cel mare a rămas acasă. Și-a găsit loc de muncă la uzina electrică a orașului Caransebeș, a cărui responsabil a fost ani de zile. Feciorii au venit studenți la București, Valy la stomatologie și fratele la politehnică. Era un tânăr cu o înfățișare ireproșabilă, totdeauna cu cămașa și pantalonul călcat, deși nu poseda decât două cămăși și un pantalon. Era cel mai bun student al anului nostru, toți colegii îl invidiau la început din cauza rezultatelor la învățătura, apoi s-a mai adăugat și afecțiunea mea vizibilă pentru el. La cursuri eram totdeauna unul lângă altul, în pauze de asemeni. Colegii mei nu puteau realiza că o fată emancipată ca mine, o bucureșteancă, să favorizeze un intrus venit din nord, care nu se descurca totdeauna în subtilitățile literare ale limbii române. Așa se face că la examene, deși învățam împreună, eu luam câteodată o notă ceva mai mare decât el. Valy venea acasă, învățam în baie, la o măsuță pătrata, căci era cald, aveam sobe Hardmuth cu gaz în instalații (gaz pe care reușise mama să-l aducă pe strada noastră și pentru care toți vecinii îi erau recunoscători). Soba din dormitor era dublă, avea o parte și în baie, deci iarna era foarte plăcută atmosfera. Valy repara totul în casă, de la mici aparate casnice până la posibilitatea de a plăti mai puțin curent consumat, deoarece reușise alte conexiuni electrice în spatele tabloului electric. Valy mă seconda în curățenia casei, din pod până în pivniță, Valy a învățat pe Doru să-și calce cămășile singur, căci nu-i plăcea cum le călcam noi, mama sau eu, care apucam. Valy făcea totul, dar se obișnuia greu cu diferențele noastre din gândire și comportament. De exemplu știa că-l adoram pe Doru și pentru el am stat ceasuri întregi la o coadă să iau două banane, ca să guste și Dorineață o banană. Valy nu înțelegea aceste „excese” cum le numea. El era o fire practică, cu raționamente reci, precise, la care eu nu prea mă acomodam. În anul V s-a transferat la medicină generală, s-a specializat în psihiatrie, a fost numit în ministerul sănătății conducătorul rețelei de psihiatrie pe țară. Era foarte apreciat, foarte temut de colaboratori, de o corectitudine exemplară. Afecțiunea noastră a suferit prin anul V, dintr-o discuție copilărească ne-am despărțit. Vorbind de traiul nostru în comun după căsătorie, eu ceream o rochie pe an, dar o femeie la bucătărie și în casă. El nu era de acord, susținea că eu va trebui să învăț să gătesc și să conduc o gospodărie. Aceasta a constituit mărul discordiei.
Am suferit amândoi. Eu m-am măritat fără să doresc, el a cerut să fie trimis la leprozerie în Dobrogea, deși două catedre îl solicitau în București. Cine putea gândi că un absolvent valoros ca el, deși e rugat să lucreze în două clinici mari, la alegerea lui, el insista să plece la leprozerie în Dobrogea. Acolo medicul șef era o cunoștință a tatălui meu, care a realizat zbuciumul sufletesc al tânărului și încetul cu încetul, adunând un amănunt peste altul, a aflat persoana ce ocupa gândurile noului sosit. Un amănunt al pieptănăturii mele din timpul studenției, purtam un coc, l-a demascat șefului. Acesta niciodată nu a făcut nici cea mai mica aluzie și astfel colaborarea lor a dus la rezultate foarte bune. Cu timpul Valy a rămas unicul șef. Deci era la Niculițel, eu nu știam că e regiune viticolă și sosesc la Valy, fugită de la soț, cu o damigeană de vin de la Urlați. Am râs amândoi delectându-ne cu consumul lor, alternativ, pentru a găsi care e mai bun. Eram răvășiți sufletește amândoi și realizam că suntem în plină perioadă de refacere. După un timp Valy a fost chemat în ministerul sănătății, iar eu mă luptam cu concursurile de intrare în București.
Primul concurs nu l-am reușit, nota social-obștească m-a doborât. Dar al doilea an am rugat pe mama să-mi facă o cafea tare. Cafeaua îmi da o logoree accentuată. Proba scrisă era bună, dar la oral intervenea aceea notă pentru activitatea social-obștească. Eu nefiind membră de partid nu puteam vorbi decât de activități pe linie de sindicat, de Cruce Roșie, pregătirea grupelor de prim ajutor, conferințe medicale la postul de radio local, etc. Dar prezentarea acestor activități datorită efectului cafelei a avut viteza fulgerului într-o zi de vară, am vorbit atât de repede și de mult încât comisia, exasperată, mi-a spus: „Ci taci odată, Dăbulescu, că avem toți dureri de cap”.
Dar cafeaua mamei mi-a adus victoria, am reușit, erau trei locuri pentru București, am ales Emilia Irza, deși rețea de pediatrie, dar era aproape de casa noastră din Donici. Mergeam cu tramvaiul sau cu mașina, o Dacie combi, pe care mi-a cumpărat-o Doru cu valută și pe care Dinu Fintescu o îngrijea cu regularitate. Înainte să plec din țară i-am telefonat lui Valy la minister rugându-l să vina până la mine. Era mirat, m-a întrebat e ceva important. E foarte important, altfel nu te-aș fi deranjat la minister. L-a adus șoferul. Eu i-am relatat situația mea, plecarea mea definitivă din țară, necesitatea de a vinde statului casa și l-am chemat să ne luăm rămas bun, dându-i un vas frumos de flori (un Galle) și o statuie africană pe care mi-a adus-o unul din frații Cunescu, ca semn din casa amintirilor tinereții noastre. L-am revăzut la București cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la terminarea facultății. Comemorarea a organizat-o el la facultatea de medicină. A vorbit; era Valy pe care îl știam, cuvinte cu bun simț, cu un ușor umor, ridicându-se ușor deasupra noastră… Nu am mers cu ei la restaurant, am mai discutat cu colegii mei de an, care erau majoritatea cu chelie, se asemănau între ei și nu-i puteam recunoaște. Dialogurile erau cam așa: „Nu te-ai schimbat deloc!!! Dar tu cine ești?”… ?! Unii dintre colegi, actualmente pensionari, o duceau greu, abia le ajungea pensia pentru cele necesare, aceștia erau cei care s-au mulțumit să câștige numai salariu, și alții care, păstrându-și „relațiile” neo-comuniste, aveau vilă la mare, vilă la munte pentru fiecare dintre copiii lor… Iată discrepanța societății românești actuale, oamenii cinstiți abia au cu ce să-și ducă zilele, pe când cei cu „Relații” petrec de la o vilă la alta a lor… „Cine poate oase roade”… Același lucru l-a observat și fratele meu când s-a întâlnit la București cu foștii lui colegi la diverse sărbătoriri.
Am reușit, după multe încercări, să vorbesc cu Valy la telefon și să-l invit să ne vedem la Florina, atunci când am stat la București pentru a vinde pădurea. L-a văzut și pe Doru, s-au strâns în brațe cu afecțiune. Aceasta a fost unica dată când ne-am putut revedea. Soția lui, fiica unui celebru pictor bucureștean, cred că nu admitea revederea cu colegii și mai ales cu cea care se numea Milica Dăbuleanu. O înțeleg și nu o judec. Coca Marcoci era pacienta lui Valy la policlinica la care mai dădea consultații. Apoi Coca a decedat și fiica ei m-a informat că Valy nu mai vine la policlinică și că are probleme de sănătate. Nu am mai putut relua nici un contact cu el, ocupată și cu problemele mele. Regret că nu am putut să-I invit la Berna, cum am intenționat, pe ei și pe fiul lor, cu care am vorbit odată la telefon și care mi-a lăsat o impresie foarte bună. Mă gândesc câteodată la el, la tinerețea mea, mai ales acum când aștern aceste rânduri.
În perioada cât am funcționat la dispensarul din Găgeni, lângă Ploiești, am fost cât pe ce să-mi pierd libertatea și să fac închisoare. Iată faptele acelea. Începusem să-mi organizez cabinetul la dispensar, căci exista aparatul de frezat pe care îl acționam cu piciorul, deci era obositor și orice intervenție cerea mult timp. Din primul salariu am fixat un aparat electric la cel existent, astfel activitatea mea s-a ușurat simțitor și am putut planifica și lucrări simple de protetică. Eram foarte sprijinită de Dr. Voiculescu-Dima, responsabila cu stomatologia pe județ, de care m-am apropiat cu timpul, ne-am vizitat și mama a ajutat-o să capete un apartament în București pentru familia ei. La dispensar, în afară de mine, mai era medical generalist, șeful dispensarului, un bucureștean superficial, leneș, dar care era bun prieten cu secretarul de partid. Cu acesta și cu alți „mari” din județ făcea chefuri nopți întregi și dimineața îmi telefona, să mă roage să examinez și pacienții lui, căci el e nedormit și nu poate veni. Chefurile se repetau, oamenii au început să aibă încredere în dentista cea tânără, care este totdeauna la dispensar și care îi poate sfătui și în alte dureri decât cele de dinți. În cazuri în care eram depășită, de exemplu hemoragii uterine, telefonam la ginecolog, Jenică mă sfătuia sau îmi trimitea salvarea pentru consultație. Medicul șef era invidios pe activitatea mea protetică, pe care nu avea dreptul s-o controleze, dar știind că eu încasez bani pe chitanțe de la pacienți, pe care îi duc la Ploiești, la contabilitatea Spitalului no. 1 de care aparțineam, sume care acopereau partea laboratorului, a dedus că eu îmi asum sume de bani pentru uzul meu personal și a reclamat la regiunea de partid că mie nu-mi ajung sumele ce le câștig la negru prin protetică, dar că am început să dau și consultații de medicină în locul lui, că l-am discreditat la pacienți, etc., etc. Eu am bănuit calitatea acestui coleg, dar m-am lămurit că va fi în stare chiar de o mârșăvie. Eram foarte atentă cu registrele mele, chitanțierul, le încuiam când plecam din dispensar, și nu acceptam 1 leu peste suma necesară înscrisă în chitanțier. Odată un biet bătrân mi-a adus trei ouă pe care nu am vrut să le primesc. Până la urma am cedat insistențelor sale, căci am realizat că îl rânesc.
La anchetă, comisia m-a învinuit că iau bani de la pacienți și pentru tratamentele dentare și pentru cele de medicină internă, că aduc astfel prejudicii activității șefului dispensarului, aducând martor pe bătrânul cu ouăle. Eram deci pasibilă cu încarcerarea. Disperată, am cerut voie să mă apăr, căci era dreptul meu și m-am adresat bătrânelului: „Bade, iți amintești că mi-ai adus trei ouă, după ce ți-am cimentat puntea, și m-ai rugat să le primesc, iar eu am refuzat. Eu stau acum pe banca acuzaților, nefiind vinovată și probabil mă paște închisoarea. Spune matale, e drept?” La care bătrânul izbucnește: „Matale ai mulți dușmani și cel mai mare e șeful matale, care m-a dus la cârciumă, m-a îmbătat și m-a pus să iscălesc ceva, ce eu nici acum nu știu ce a fost. La închisoare ar trebui să se afle dumnealui, care e meșter în treburi rele”. Și așa, grație acestei declarații, eu am scăpat cu fața curată, iar șeful meu a fost „pedepsit”, mutat „disciplinar” la câțiva km, un dispensar de București, așa cum își dorea. Așa se scrie istoria și așa era dreptatea în Tara Românească sub conducerea de netrebnici și mârșavi.
După ce am dat concursul și am intrat în capitală, locuind în casa noastră din Donici am scăpat de naveta București-Ploiești, unde mă întâlneam și cu navetiștii actori, de exemplu Toma Caragiu, care juca la București, dar era directorul teatrului din Ploiești.
Spitalul de pediatrie Emilia Irza era o clădire impunătoare, cu o grădină frumoasă, cu pomi exotici și foarte decorativi, de exemplu un măr japonez care înflorit era o încântare. Prof. Rusescu, spaima studenților, era directorul spitalului și conducea secția de pediatrie a facultății de medicină. Era o persoană de talie mijlocie, foarte dinamic, foarte eficace, foarte pretențios cu colaboratorii și subalternii săi. Erau renumite convocările sale la ședințe, la care trebuia să te prezinți punctual, ținuta vestimentară îngrijita. Ședințele se țineau în picioare, informațiile d-lui profesor durau câteva minute și se încheiau invariabil „Ura, și la treabă”. Cu timpul soția d-lui profesor a devenit pacienta mea, astfel el venea mai des la policlinică, unde erau cabinetele de consultație ORL, oftalmologie și stomatologie. După pensionarea dumnealui i-a urmat prof. Priscu. Oltean, bărbat înalt, frumos și impunător. Turele mele de dimineață erau 7:30 – 14:30 și după amiaza 13:30 – 20:30. Într-o seară, mai aveam un pacient în sala de așteptare, intră profesorul spunându-mi: „Vă pot duce acasă”. „Mulțumesc frumos, dar sunt așteptată”, am răspuns. Mă aștepta Dinu F cu mașina lui. „Serios, vă conduc acasă direct”, iar eu „Păi atunci, de ce mă mai invitați”. De la acest dialog s-a stabilit o ușurință de comunicare colegială și dânsul a devenit pacientul meu. Din păcate un incisiv central superior evolua pe un teren de periodontită și deși eu mă informam la facultate, administrându-i cele mai recente tratamente în periodontologie, incisivul se mobiliza și tratamentul meu era ineficace. L-am sfătuit să meargă la facultate organizând eu primul rendez-vous cu specialiștii. Când Doru a primit nenorocita de caracterizare i-am arătat-o și dumnealui. Apoi știind că Doru se pregătește de plecare în Canada, mă întreba diverse detalii pentru băiatul lui, care ar fi vrut și el să plece.
Datorită profesiei raporturile cu cadrele superioare didactice sau politice erau ușurate. Secretara de partid insista să-mi depun candidatura pentru intrare în partid. Eu însă i-am răspuns „Tovarășa Geta, eu sunt în divorț, nu mi-am limpezit situația familială, nu mă pot ocupa de o chestiune atât de importantă”. Apoi, când a revenit cu aceeași întrebare tocmai aflasem ce atmosferă încărcată fusese la ședința de primirea unui coleg care nu declarase că părinții lui au fost chiaburi, am răspuns tăios că bunicii mei au fost expropriați și deci nu am de gând să mă supun unor critici nemeritate ca la colegul X. De atunci am avut liniște cu „partidul”, mai ales că și secretara de partid avea familie și nevoie de dentist. Nu aveam voie să tratez decât copii, dar familiile colaboratorilor îi puteam refuza? Deci mă căzneam să mulțumesc toți solicitanții. Asistentele ca să se revanșeze îmi croșetau rochii, pulovere, jachete din lâna pe care o aduceam din Canada. Anii lucrați la spitalul Emilia Irza mi-au lăsat o frumoasă amintire. Poate ar fi trebuit să organizez și o activitate de ortodonție mai susținută, dar mărturisesc greutățile prin care trecea familia mea, tata epurat, fără pensie, suferind de bronșectazie, Doru trist la policlinica la care lucra, plecarea lui, cancerul mamei, operația îngrozitoare, anus contra naturii, apoi decesul mamei, mi-au stors energia.
Ca să câștig mai mult mă duceam după orele de spital și la Policlinica cu plată Grivița, unde aveam o soră cu experiență care mă ajuta abil, eficient și rapid și mai ales reușea să mă scape, seara, la închidere, de alți pacienți. Numai într-o seară a venit totuși cu încă un pacient, peste program. „Mi-a spus că dacă veți afla cum îl cheamă îl veți lua ca pacient”. Ei, care e numele dumitale?” am întrebat. “Dăbuleanu” a fost răspunsul, sunt din Dăbuleni. Desigur că a rămas pacientul meu la policlinica Grivița. Tot aici a venit într-o zi o namilă de sportiv să-i scot o măsea. S-a uitat la mine, m-a cântărit și nemulțumit mi-a spus: „Așa firavă, crezi că poți mata să scoți o măsea din gura mea?’ „Voi face o radiografie și vom vorbi apoi”. Așa s-a învoit. Era o măsea de minte parțial inclusă, trebuia scoasă cu dalta și ciocanul. Acu nu s-a mai învoit și a plecat, dar a revenit după ce a luat referințe de la facultate?!!! Nu a fost ușor dar i-am dat măseaua s-o păstreze ca amintire de la dentista cea firavă. A rămas pacientul meu și mi-a adus și alți sportivi, colegi cu el.
Am fost bucuroasă când am terminat cu reparațiile, zugrăvelile și organizarea apartamentului meu, cu intrare separată, din casa noastră. Când mama era în bucătărie putea observa cine urca la mine pe scară. Eram divorțată și aveam câțiva colegi și prietene care mă vizitau. Aveam o cameră la dreapta, care a devenit camera fetiței. Vis-à-vis era baia și bucătăria, nou și modern amenajată, apoi mai urcai trei trepte, la stânga era toaleta, la dreapta era intrarea la pod. Drept înainte se deschidea ușă spre apartamentul meu, compus din două camere: în prima era un șifonier enorm, în care erau toate lucrurile mele de îmbrăcăminte, avea fereastră și o chiuvetă. Din această încăpere printr-o boltă intrai în dormitor. La stânga și la dreapta erau un gen de comodă modernă din același lemn și culoare cu șifonierul. Una se deschidea cu un capac prevăzut cu o oglindă; ea conținea depozitul de cosmetice; urma geamul, apoi un pat dublu, scund, în față o altă comodă, cu geamuri ce prezenta o colecție de miniaturi, de o parte și de alta erau două biblioteci cu geamuri la fiecare etaj, pe care le-am adus din casa părinților. Aveam o sobă mare, cu gaz, care încălzea plăcut ambele camere. Apartamentul meu era ușor mansardat, avea astfel un aer de intimitate. Când coborai scara interioara pentru a ajunge în camera părinților, la parter te amețea mărimea camerelor, înălțimea tavanului, senzația de spațiu mare.
Dar ce plăcute erau adunarea familiei, a prietenilor, cu ocazia diverselor evenimente. Îmi reamintesc petrecerile de Sf. Dumitru, ziua tatei. Cele trei camere deschise prin glasvand-urile respective dau posibilitatea celor trei generații, a tatei, care dansau valsuri de Strauss, a lui Alin și a mea, care se lansa în tangouri și twisturi, și a fratelui meu, care arborau ritmuri îndrăcite, moderne cu iz african. Fiecare generație în altă încăpere, cu alt fond muzical, ușile deschise spre grădină aduceau aerația necesară. Marianne mă pieptăna când aveam o întâlnire și mă întreba: „Câte minute am la dispoziție să te pot aranja?” Aveam nevoie și profitam de calitățile ei estetice prezentându-mă cu o pieptănătură îngrijită. Aveam odată un flirt, un bărbat foarte, foarte bine, desenator la TV, semăna cu Richard Chamberlain. Mama lui era prietenă cu fosta mea șefă de la Ploiești, d-na dr. Voiculescu-Dima.
Doamnele și-au făcut planuri de căsătorie pentru noi doi, mie însă a nu-mi surâdea să-mi leg viața de un bărbat superficial, care se iubea pe el însuși, leneș și fără ambiții, cu unica calitate de a fi frumos. Povestea a început în tren, vagonul ONT, făceam o excursie în Polonia. El era înconjurat, ca întotdeauna, de un stol de femei frumoase de la televiziunea română, care erau dispuse să împartă patul cu el. Eu eram cu o colega, Delia, care observase vizibila atracție reciprocă și urmarea gesturile romantice. Eram amândouă într-un compartiment de noapte, eu pe patul de sus. Respectivul, pe coridor, prin geam, acoperea cu mana lui pe a mea. Nu vorbeam, vorbele erau de prisos. În cursul zilei eram fiecare cu grupul nostru. Eu căutam pantofi pentru fratele meu, el a intrat în magazin și vânzătoarea, siderată de frumusețea lui, văzând că-l cunosc, mă roagă să-i transmit că-i face cadou perechea de pantofi dacă o însoțește acasă??!... Peste un timp, la întâlnirile noastre, când îmi povestea cum sar femeile pe geam de la el din camera, lăsându-i diverse cadouri, am revăzut scena din Polonia, din magazinul de pantofi și m-am văzut, peste ani, soția lui, suferind de toate aceste semne de afecțiune feminine, de care el era atât de obișnuit și care, desigur, întrețineau un egoism profund. Eu începeam activitatea la spital la 7:30 dimineața. Ajungeam cu câteva minute înainte de ora deschiderii cabinetului. Sala de așteptare era plină, părinți cu copii vociferau că mă așteaptă de o oră… Eu le arătam, calmă dar fermă, ora deschiderii înscrisă pe ușa cabinetului. Frumosul domn îmi telefona după ora 9, spunându-mi că acum își bea cafeaua și reflectează la desenele emisiunii TV. Venea la ora când eu încheiam activitatea, mă privea lung și adăuga: „Pari obosită, dă-mi trusa de cosmetice să-ți fac câteva retușuri”. Iată deci două profile de activități complet opuse, dumnealui, care se scula târziu, dacă întârzia nimeni nu-l admonesta, colegele îl acopereau îndată… trăgea câteva linii, aștepta inspecția, admira priveliștea din turnul TV, eu scoteam masele, frezam în zgomotul respectiv, concentrată, asudată, epuizată. Deci la mine consum fizic, psihic, arborând o întreaga diplomație cu părinții cu copii sau mascând activitatea mea în cavitatea bucală a părintelui, care ținea pe genunchi copilul pentru a face față „legală”, dacă se deschidea ușa și apărea vreo persoană din administrație sau corpul de control didactic. Astfel îmi conduceam cu teamă și presiune realizările mele ilegale, la negru, pentru a câștiga în plus și a putea achita armata de trepăduși care mă aproviziona cu cele necesare unei alimentații corecte a familiei. Mama, și ea, făcea eforturi mari pentru același scop. Avea o fostă femeie de servici al cărei soț lucra la abator. El ascundea pe abdomen o bucată de carne, care ajungea la noi în tigaie. Dar aceste servicii trebuiau plătite generos, altfel nu acopereau teama și riscul respectiv. Eram scârbită, îmi riscam libertatea pentru a câștiga mai mult pentru a acoperi nevoile culinare. Rareori de la mama lui Doru Dumitriu de exemplu, sau de la alte surse, îmi cumpăram „din pachete primite din străinătate”, câte un obiect vestimentar aparte, care îmi făcea plăcere și-l puteam achita tot din aceeași sursă…
Odată am venit la spital și am fost interpelată la intrare de un individ „dubious”. „Poftiți în cabinet dacă aveți ceva de discutat cu mine, nu stau de vorba pe stradă cu indivizi necunoscuți”, am spus tare și laconic. „Tovarășa doctor, sunt de la Securitate, vă rog să vă prezentați în ziua… și la ora… la adresa….” Am amuțit, nu mi-era teama decât de faptul că lucram la negru și era ilegal. Când m-am prezentat la adresa indicată un individ a încercat, cu diverse argumente, să mă convingă să lucrez pentru ei. Am căpătat curaj văzând motivul invitației: „Am învățat să scot și să pun dinți”, am spus „nu mai am rezerve să învăț și altă meserie”. „Tineri din familii princiare colaborează cu noi”. „Se poate, fiecare cu capacitățile lui”. Atunci au început presiunile: „Știm că sunteți nemulțumită că nu ați plecat în țările din vest, dacă ați colabora, ați fi trimisă cu regularitate, mai ales că vorbiți limbi străine”. „Sunt foarte mulțumită”, am răspuns „am urmat facultatea de stomatologie, prin concurs am venit în București, activez la o clinică de pediatrie unde pot face lucrări de cercetare”. Invitațiile s-au repetat, apoi au încetat. Aceleași oferte au fost prezentate și lui Doru, înainte de plecarea lui în Canada. Insistențele s-au repetat un timp, apoi au sistat. Așa am scăpat amândoi de tentativele periculoase ale Securității.
Am avut un diferend cu tata în urma căruia nu am vorbit cu el un timp. Plecase Doru, locuiam în apartamentul meu renovat de la etaj, unde mai venea câte un prieten în vizită. Mama, prin geamul de la bucătărie, avea controlul acestor vizite. Astfel tata, supărat, îmi ține un discurs care se încheia: „Nu aveam la bătrânețe să roșesc în fața vecinilor de purtarea fetei mele”. Le-am replicat tăios că eram divorțată, eram tânără, și nu cred că rolul de a veni la mine, în vizită, la spitalul central, le-ar fi adus o mulțumire sufletească”… N-am mai coborât la masă, nu mai discutam, ne-am separat complet. Eram nefericită din cauza situației create și mai ales sufeream că nu vorbeam cu părinții mei și mai ales cu tata. Într-o zi, eram în dormitorul meu, aud pașii tatei pe scări, venea la mine. Cât l-o fi durut pe dânsul să facă primul pas!!... S-a așezat pe pat, și cu vocea lui calmă și clară, pe care o iubeam atât, a deschis toate porțile: „Milica, noi suntem bătrâni, poate depășiți în raționament și argumente, tu fă-ți viața așa cum crezi tu”… Se prezenta învins în fața mea. I-am sărit de gât, am început să plâng și să-i cer iertare că am ținut supărarea, că ei sunt tot ce am eu mai drag pe lume, că niciodată nu se va mai repeta asemenea scenă atât de dureroasă pentru ambele părți. Ce fericită am fost că ne-am împăcat! Un timp nimeni n-a mai urcat scările la apartamentul meu…
Spre sfârșitul anilor de studiu am avut o perioadă grea cu sănătatea: nu puteam înghiți aproape nimic. Slăbisem, și alternativa era internarea cu alimentație artificială. Valy venea și îmi dădea în gură câteva linguri de supă. Nury (asistent la dermatologie) venea cu mașina Securității încercând și el să mă alimenteze și luând notă de existența lui Valy!!... Tata s-a așezat pe patul în care dormeam, în biroul tatei, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus: „Milica, cine trăiește, cine nu, se prăpădește, încearcă cu voință să te restabilești mâncând în fiecare zi câte ceva, ca să evitam spitalizarea și perindarea acestor vizite masculine”… Din ziua aceea am început să mănânc, tata avea dreptate.
Terminasem facultatea, funcționam la Urlați, dar într-o bună zi, la București, cu mătura în mână, simt o mare oboseală. Mama îmi pune diagnosticul după o inspecție a conjunctivitelor: „Ai făcut gălbinare”. Am fost internată și izolată la contagioase. Familia o vedeam pe geam, căci nu avea nimeni permisiunea de a mă vizita. Numai fosta mea șefă de la Ploiești, D-na Dr. Voiculescu-Dima venea din când în când. Spitalizarea a fost grea, regimul drastic. Mama și-a luat concediu și am plecat la Vălenii de Munte unde aveam aer curat, mama îmi pregătea brânză de vaci de la aceeași vacă, regim strict alimentar. Cele mai mici plimbări mă oboseau și toată ziua eram lungită pe chaise-longue citind câte ceva. Biata mama și-a lăsat familia în grija bunicilor, care locuiau la noi dar nu mai erau zidiți în pivniță, căci sistaseră controalele, și luând concediu a stat cu mine să mă îngrijească. Grație ei, a forței ei, a perseverenței ei, am reușit să urc dealul și să reîncep serviciul, dar îmi reamintesc că suportam greu zguduiturile ratei de la Ploiești la Urlați. Orice efort mă obosea. După un timp m-am restabilit iar ani de zile am evitat eforturi mari, hepatita mă stigmatizase. Știu când m-am infestat. Eram la facultate și una din asistentele noastre m-a rugat să-i tratez fetița, care avea hepatită, am aflat ulterior. Chiar în prima zi de tratament, acasă, tăind pâine, am sângerat, deci inocularea s-a făcut direct sanguin, de aceea am avut o formă atât de tenace.
Eram aici la București, în apartamentul meu de la etaj, lucram normă întreagă la spitalul Emilia Irza, jumătate de normă ca asistent la protetică și o dată pe săptămână aveam Policlinica cu plată Grivița. Munceam mult, câștigam binișor, mai ales că, cu multă atenție, aveam și pacienți la negru. Frații Ciurescu Vlad, Sergiu și Dinu, erau buni prieteni cu mine. Vlad era cardiolog, a consultat-o pe mama și a liniștit-o, căci diagnosticul pus de un cardiolog corăbian, angus pectoris, care acum era la Paris, căsătorit cu o farmacistă, nu era real. și ea sărmana și noi am trăit cu frica acestei tulburări cardiace când în fond a fost un diagnostic eronat. Mama era sănătoasă, nu lua medicamente, nu a fost spitalizată niciodată, avea oroare de spital, pe noi doi ne-a născut acasă, cu ginecolog prieten și coleg cu tata. Aveam câțiva prieteni cu care mă înțelegeam bine, dar ca tovarăș de viață ar fi trebuit să combin doi-trei dintre ei, pentru a realiza o persoană cu calitățile pe care le doream soțului meu. Și anii treceau fără realizări deosebite, decât plecarea lui Doru și reușita lui în Canada. Eram tare bucuroasă de realizările lui, Doru însă îmi lipsea, părinții îmbătrâneau, tata se lupta cu problemele lui pulmonare, mama se pensionase, activitatea casnică se ușurase, căci am angajat o tânără, Felicia, din Moldova, catolică corectă, curată și harnică. Într-o după amiază eram la WC-ul meu din apartamentul de sus, când aud un țipăt de la WC-ul părinților, erau pe aceeași coloană. Era vocea mamei, ea a țipat. De ce? Probabil de durere, căci nu ne spunea nimic, iar acum nega cu hotărâre că ar fi fost vocea ei. Am vorbit cu tata care a discutat cu dânsa. Așa am aflat că are dureri la defecație. Am dus-o la un profesor, care, după ce a consultat-o, am observat că s-a schimbat la față. Mă gândeam, săracul de el, a operat toată dimineața, acum e obosit. Dânsul a rugat-o pe mama să se îmbrace, îi făcuse tușeu rectal, iar pe mine m-a dirijat în altă încăpere, a închis ușa cu grijă, s-a uitat la mine și mi-a spus: „Mama are un cancer de colon înaintat, trebuie operată de urgență și așa e destul de târziu.” Nu știu dacă mi-am pierdut cunoștința, dar știu că m-am trezit zguduindu-l pe doctor, căci îl luasem de guler. El săracu nu a reacționat, dar mi-a spus: „Noi credem că părinții noștri sunt nemuritori, așa am crezut și eu, de aceea vă înțeleg perfect”. Am plecat năucă, cu greu ascundeam mamei marea mea îngrijorare. Acasă l-am chemat pe tata în grădină, l-am pus la curent și am plecat în parcul Ioanide să pot plânge, căci acasă m-ar fi văzut mama. A durat până când tata a putut s-o convingă să se interneze în spital. Eu i-am făcut toate probele sanghine pentru a avea totul pregătit, să nu mai stea în spital în plus și pentru aceste examene. Am internat-o, am stat cu dânsa un timp, apoi am lăsat-o singură. Și-a luat o carte și la capătul culoarului s-a instalat pe un scaun. Tata și cu mine nu ne vorbeam, eram tare amărâți. Gândindu-mă bine la acea perioadă îmi amintesc că era mult înainte ca Doru s-o cunoască pe Elita. El era la armată. Cu mari insistențe și intervenții l-am învoit 24 de ore. L-am dus la mama, a arborat o mină bună de față cu mama, dar când a ieșit din salon, pe coridor, s-a întors cu fața la perete și a început să plângă cu sughițuri. Nu l-am văzut pe Doru niciodată plângând, a fost unica dată. Era complet răvășit. Am dorit ca a doua zi la intervenția chirurgicală a mamei, anus contra naturii, să fim amândoi lângă ea. până și profesorul era mâhnit că o mutilează, o admira când își făcea dușul înainte de operație, și mai amâna ziua operației. Mai târziu mi-a spus de ce împinge data intervenției. Mama și tot personalul care o îngrijea era informat să nu pronunțe cuvântul cancer, ci hemoroizi care s-au infectat, au trebuit eliminați și pentru că s-a întârziat mult ablația s-a făcut anus contra naturii, pentru un timp, până când local se refac țesuturile. Post operator, în sala de pansamente pe mama o schimbau ultima, căci dacă deschidea pentru ea o cutie sterilă nu se mai putea folosi și pentru alt bolnav (fecale…). De multe ori aduceam eu cutiile de metal, pe care le sterilizam la mine la spital, ca să scutesc personalul spitalului și ca să nu văd vreo grimasă. Cu timpul am învățat s-o pansez eu, am luat-o acasă, am primit din Germania, de la un prieten, pungi de plastic pe care le adaptam pentru fecale. Acestea, în principiu, trebuiau aruncate, dar eu le spălam și le refoloseam căci nu le găseam în comerț. A fost o perioadă grea, femeia care mă ajuta să spăl cearceafuri strâmba din nas, așa că am vrut să fac eu singură toaleta mamei. Cum am scris, aveam miros de fecale și în suflet…. și mai eram și însărcinată… Mama era puternică, cu aceste pungi am fost și la teatru, se obișnuise sărăcuța de ea și cred că dorea să mă menajeze. Aveam o prietenă și pacientă, ing. Titi Baicu, care lucra la un minister într-un birou cu Mamina. Ele se împrieteniseră și lui Titi îi vine idea să-l trimită pe Alin pacient la dentista ei, care eram eu… Alin se prezintă cu cămașă și cravată la Policlinica cu plată. De câte ori purta cravată colegii știau că se duce la dentistă… Odată, când, după un timp, ne-am mai apropriat noi și am decis să vedem un film împreună, în drum vântul i-a luat pălăria lui Alin; am alergat amândoi după ea și ne-am amintit apoi cu haz de respectiva întâmplare. Când ne-am hotărât să ne căsătorim le-am spus părinților. Erau curioși să-l cunoască mai ales că avusesem diverse discuții pe această temă a căsătoriei mele, ei doreau să mă vadă „așezată”, sperând astfel să ia sfârșit vizitele în apartamentul meu de la etaj. Tata mi-a cerut să-i fac o listă cu calitățile pe care eu le cer unui soț. Când i-am prezentat lista mi-a spus: „Fetită, acest om nu s-a născut încă, ia să încercăm să mai eliminăm din puncte”…
Tata avea un prieten, un evreu foarte de treabă, care era vecin cu noi și venea aproape zilnic la tata. L-a văzut pe tata foarte îngândurat și l-a întrebat motivul. Tata i-a explicat hotărârea mea spunându-i și numele. Atunci vecinul s-a pornit cu o tiradă de defecte atribuite viitorului ginere pe care pretindea că-l cunoaște bine. Văzând că tata se schimba la față a întors discursul cu 180 de grade, spunându-i că e nepotul lui, că este un arhitect talentat și un om deosebit, etc., etc. Așa că Mamina, cu flori și emoție, a venit să ceară mâna de la tata, Alin neavând tată, murise când Alin avea trei ani. M-am înțeles bine cu viitoarea soacră, căci am realizat afecțiunea ieșită din comun dintre mamă și fiu. Poate m-am apropiat prea mult de Mamina făcând-o pe mama să sufere. Îi cer iertare pentru purtarea mea de atunci, eram îndrăgostită și doream să se efectueze această unire. Alin m-a pus în gardă că are o familie foarte numeroasă și deci ar fi mai bine să facem o nuntă într-un cadru restrâns familial. Am făcut cununia civilă și când am ieșit în stradă, o mare de colegi ne așteptau. Astfel am străbătut o alee de crengi asemenea unor arcade realizate de colegii lui Alin, astfel am realizat cât e de iubit Alin de colegii săi.
Cununia religioasă s-a efectuat la Schitu Dârvari, lângă casă, m-am dus totuși cu mașina mea și am găsit curtea și biserica pline de lume. Îmi făcusem o rochie de mireasă dantelată pe gât, simplă dar originală, căci în față o jupă părea ca un porte-manteau, deschis atât cât să arate un joc frumos al parții inferioare a corpului. Nașul tânăr era Doru. Nu știam care e mai frumos, mirele sau nașul. Nașii mari erau tanti Milica și nenea Fănică, care au cununat și pe părinții mei și ne-au botezat și pe noi, pe Doru și pe mine.
Eram tare mandră pășind în biserică la brațul tatălui meu, tata colora cu prestanța și eleganța lui orice apariție. Lângă acesta era soția lui Vlad Cunescu, pe care o rugasem să-mi facă un semn dacă arătam satisfăcător. Am văzut semnul și m-am liniștit. Am auzit diverse voci în biserică, binevoitoare… „A dracului Milica, iar a pescuit un băiat frumos!”… Îmi reamintesc ședința de la fotograf după cununia religioasă. Eram numai noi trei, Alin, Doru și cu mine, dar ne-am reamintit mult timp de pozițiile pe care fotograful le compunea. Una, de exemplu, eram într-un picior, cu un echilibru instabil, pe un covor de zibeline imaculat. Ne aranja pe toți trei în poziții de periculos echilibru, cu surâsuri caraghioase, false, încât admirând pozele parcă suntem toți trei drogați. Noroc că Alin, căruia îi plăcea să facă fotografii și de multe ori destul de reușite, după cununia religioasă, de exemplu, fiind în casă numai cu nașii și cu verii mei, Mihăița, Florin, Mamina și părinții mei și-a luat timp și ne-a făcut o serie de fotografii reușite și în diverse poziții, mireasa schimbând partenerii de fotografie. Nu am pus nici muzică căci Alin presupunea apariția vreunei iscoade a Filipeștilor, care auzind de muzică ar fi bănuit că avem invitați. Am gustat acea atmosferă de liniște, de după cununie, numai cu familia mea, căutând să-I apropii pe noul sosit în familie de verii mei.
Mă duceam din când în când la Sinaia, ca să respir aer curat, să fac o pauză de la meseria mea obositoare și consumativă. Aveam o gazdă, Veluța, care moștenise de la săsoaica care o înfiase o vilă cochetă, cu camere frumoase. Eu fusesem înainte clienta bătrânei proprietare, o gospodină talentată și o femeie care știa să creeze o atmosferă plăcută pensionarilor. Ne cunoșteam cu ceilalți chiriași pentru că în fiecare an, de Sărbători, Crăciun, Paște, ne înființam în vasta bucătărie, prevăzută cu o masă la mijloc pe care se întindeau foile de plăcintă. Era proverbială, tanti Carolina, pentru plăcintele și deserturile ei. Atmosfera la masă era foarte plăcută din cauza bucatelor bune și foarte apreciate, din cauză că ne cunoșteam de ani de zile.
Venea la Veluța o fetiță slăbuță pe care părinții, ambii profesori universitari și mai în vârstă, o lăsau cu săptămânile pentru a învăța să schieze și să se fortifice în aerul de munte. Devenise cu timpul o bună sportivă, își mărise rezistența organismului, iar Veluța avea mare grijă de ea. Proprietatea de la Sinaia avea o curte mare plină de flori, grădină de zarzavat și de pomi fructiferi. Soțul Veluței, nea Ion, era totdeauna pregătit cu porcul de țară sau iepuri și alte dihănii, căci avea o rețea de furnizori. Am venit la Sinaia cu mașina, când am învățat să conduc, și l-am luat și pe Grasu, spre încântarea locatarilor, căci realiza, datorită bancurilor și farmecului său personal, o atmosferă plină de veselie, așa încât mesele noastre erau de neuitat, arta culinară împletindu-se cu voia bună. Doru era prieten cu campionul nostru de sky, care se alătura societății noastre. Odată l-a adus pe Doru, pe schiurile lui, din vârful muntelui, după un chef.
A dat lecții și Ilincăi de sky, fata mea, nu a fost o sportivă. De asemeni i-am luat profesori de patinaj, de înot, fără prea mare succes. Era o mare veselie la noi în casă, Grasu îl amuza pe tata, Doru se înțelegea bine cu Alin și după ce a plecat el în Canada o armonie desăvârșită se instalase între tata și Alin. Tata îl iubea ca pe propriul lui fiu, iar Alin, nemaiavând tată, îi păstra tatei o afecțiune nelimitată. Această armonie ne-a ajutat să trăim acele clipe grele, tirania comunistă, dispariția mamei, plecarea lui Doru și s-a înseninat cu apariția prințesei noastre, Ilincuț. La un an când i-am tăiat moțul mama nu se mai putea scula din pat. După câțiva ani de oarecare remisiune post operativă, mama a făcut metastază cerebrală și asistam cu disperare la o inerție care se instala și o făcea absentă la evenimentele din familie. Era bine când a venit Elita cu tatăl ei Valentin. S-au înțeles bine, moldoveni între ei, mama din Bârlad și Valentin dintr-o localitate apropiată. După această conversație Valentin a decis ca Elita să se căsătoreasca cu Doru, eliminând de pe listă partida grecească, susținută de Jana.
Tata avea un prieten, magistrat și el, mic, slăbuț, pe care tata l-a invitata odată la masă, așezându-l lângă Mamina, cu anumite intenții. Rezultatul întrevederii nu a fost un succes. El i-a declarat tatei: „Amarnică muiere, Tit”, dar Mimina avea un trecut trist cu căsătoriile. Mi-a povestit viața dânșii și am înțeles astfel o serie de atitudini.
Mimina a fost fiica unui preot din Oltenia, cu mulți copii. La una din nașteri femeia a murit și preotul a rămas cu o mulțime de copii. Fratele lui i-a recomandat o femeie dintr-un sat vecin, bună gospodină. A adus-o să îngrijească de copii. E adevărat că era harnică și gospodină, ținea casa curat, dar avea o gură rea încât copiii, unul după altul, se sculau de la masă, renunțând să mănânce. Atunci preotul și-a împrăștiat copiii pe la școli din orașele vecine. Mimina a ajuns la Târgu Jiu, la o mătușă rea, cicălitoare, care nu o lăsa nici o clipă fără ocupație gospodărească după ce-și termina lecțiile pentru liceu. De aceea primul pretendent care s-a prezentat, student la drept în București, Mimina avea 18 ani, s-a căsătorit cu el, să scape de cicăleală. După numai câteva luni soțul a făcut o infecție sinuzală cu complicații grave și a decedat. La 18 ani, Mimina s-a trezit văduvă, înfiată de socrii ei (socrul cam bețiv nu se ocupa de treburile moșiei, soacra, o comodă, sta lungită toată ziua și toate treburile moșiei erau în spinarea Miminei, care călare inspecta lanurile și controla arendașii. Așa au trecut câțiva ani, într-o muncă de dimineața până seara.
Tatăl ei era chinuit cu femeia care nu înceta să ocărască toată ziua, încât s-a îmbolnăvit. Femeia l-a reclamat la partid acuzându-l de relații sexuale încât a fost nevoit să se însoare cu ea. Dumnezeu însă s-a milostivit de chinul lui, durerea lui cea mare fiind că a fost nevoit să-și împrăștie copiii, și i-a dat femeii o formă de cancer uterin teribilă, încât popa a construit o căsuță în fundul curții, unde femei angajate o îngrijeau, căci mirosul era insuportabil. După decesul ei, părintele s-a restabilit, copii au mai revenit acasă. Așa a început s-o viziteze și pe Mimina, și să realizeze ce viață ducea la 20 de ani. A convins pe actualii ei părinți să o lase din când în când la câte o întâlnire cu tineri de vârstă ei. Și din nou face o alegere grăbită să scape de presiunea de acasă. Viitorul soț era Ștefan Filipescu, student la drept în București, care înainte de examenul de diplomă face un TBC intestinal, se internează cu el. Decesul are loc în spital, Alin avea 3 ani. Mimina vine la socrii actuali, familia Filipescu. Mișu Filipescu, mare proprietar viticultor, furnizorul Curții regale, era căsătorit cu Emilia, bună, blândă, care îi aducea în fiecare an alt copil. Alin era răsfățat de bunici, astfel că Mimina nu reușea să impună copilului educația pe are ea și-o dorea. Se juca cărți, se fuma, se făceau chefuri nopți întregi, cu diferite personalități politice și artistice bucureștene. Alin era trimis să aducă vin din pivnița. Odată, pentru că întârzia prea mult, s-au dus în pivniță și l-au găsit adormit lângă butoiul de vin. Când s-a făcut naționalizarea Mimica a fost prima care a fost izgonită de noul regim, căci afară de moștenirea de la tatăl ei, ea avea moșia primilor socri, și acum altă moștenire de la actualii socrii. Deci a plecat din sat cu Alin de mână și un geamantan în cealaltă mână. S-a instalat la București la o prietenă până când a reușit să găsească de lucru. Una din țigăncile care lucra pe moșia primilor socri, ajunsă acum secretara de partid a unei uzine, a angajat-o în sala mașinilor, la locul cel mai zgomotos și mai dificil ca să se răzbune. Dar Dumnezeu ține cu cei corecți. Într-o zi la contabilitate era nevoie de un ajutor, Mimina era singura cu bacalaureat, au chemat-o pe ea. I-a descurcat atât de bine că a rămas în continuare la contabilitate. După aceea a fost transferată în minister, unde lucra în birou cu Titi Baicu. Urmarea am scris-o, cu prezentarea lui Alin ca pacient la cabinet.
Mimina era deci văduvă a doua oară la 25 de ani. Era o persoană delicată, îngrijit îmbrăcată și cu succes la sexul tare. Odată, îmi povestea dânsa, un domn care îi cerea mâna i-a dat o palmă lui Alin. Mimina a suferit, mi-a spus că palma Alin o merita, dar acest domn nu avea dreptul să facă acest gest, nu era tatăl copilului. Mimina a tras o concluzie din această întâmplare, dacă pentru o palmă a suferit, iar dacă mai târziu va asista la alte gesturi violente, va suferi toată viață, deci nu se va mai recăsători și se va ocupa de Alin. Pregătirea pentru arhitectură a durat timp și bani, numirea lui în București a fost altă grijă mare, apoi cuceririle feminine multiple, căci Alin era băiat frumos, cumpărarea unui apartament într-un bloc, toate s-au realizat datorită perseverenței Miminei. Apoi s-au succedat căsătoria lui Alin și la nouă luni venirea pe lume a minunatului dar al lui Dumnezeu, Ilinca, o păpușă cu părul negru, picătură leit Alin, nu se putea confunda cu nimeni căci asemănarea era totală. Alin își dorea o fetiță, așa că a fost fericit la venirea prințesei noastre. O așezam pe pat, între păpuși și ne uita Dumnezeu admirând-o. Alin a fost un soț ideal, delicat, cu simțul umorului, totdeauna extrem de atent satisfăcând cele mai năstrușnice dorințe a femeii însărcinate. Îmi reamintesc că ieșeam dintr-o cofetărie, unde mâncasem două prăjituri și intram în alta cu același apetit. La masă mâncam un fel după altul, ca toți ceilalți, iar după numai câteva minute puteam s-o iau de la început un fel după altul. Aveam 10 kg mai mult, un piept considerabil și un apetit fără limite. M-am internat în spital căci am dorit să nasc cu o cezariană. Profesorul mă informase ce trebuia spus celui care alcătuia anestezia preoperatorie. Anestezia și-a făcut rapid efectul pentru că în curând aveam două picioare de lemn pe care nu le mai puteam mobiliza. Intervenția a decurs normal și când am auzit plânsetul noului venit am întrebat dacă este vocea ei, a fetiței mele…. Ce imensă bucurie să ții în brațe pruncul tău!... după câteva zile am revenit acasă cu fetită mea. M-au adus băieții mei, Doru și Alin, tot în aceeași formație m-au și internat. Am pus fetită pe masa din hol, mama și tata s-au apropiat s-o admire, pe mine mă îneca plânsul. Fetită mea se născuse în 3 050 kg, și datorită cântarului puteam urmări creșterea ponderală. După 40 de ani, văzând cum a fost pregătită Ilinca ca să-l alăpteze pe Gabriel, am realizat că și eu aș fi putut s-o alăptez, dar la mine laptele a încetat și Ilinca în spital a primit lapte matern de la alte mame. Apoi acasă, situația s-a înrăutățit căci Ilinca nu voia să bea lapte praf, nici lapte de vacă (o vecină avea în garaj o vacă), deci mă uitam cu disperare nopțile, ea dormea liniștită, și mă întrebam cum va crește numai cu ceai.
Stăteam pe marginea patului în cămăruța ei, o priveam ceasuri întregi și disperarea mă cuprindea. Un vecin a fost trimis în Germania și știind necazul meu mi-a trimis un lapte praf Humana de acolo, pe care Ilinca l-a acceptat. Am fost salvată. Apoi a venit, după trei luni, diversificarea alimentației, fetită mânca cu plăcere ou moale. Deci aveam o găina în curte, care ne aproviziona cu oua proaspete și un tânăr care ne aducea carne de păsări. Încetul cu încetul fetită s-a ridicat, a zâmbit, a vorbit. Era în cartier o nemțoaică care avea câțiva copii dimineața. A luat-o și pe Ilinca în grupa ei. Ea a fost prima care a observat afecțiunea profundă a fetiței pentru mama ei. M-a asigurat că experiența ei cu copiii preșcolari o îndreptățește să sublinieze că dragostea fetiței Ilinca pentru mama ei are un caracter aparte, profund, ieșit din comun. Mergeam la plimbare pe străzile din cartier ținând-o de mânuță, îi vorbeam tot timpul nemțește, nu mi-a răspuns un cuvânt, până într-o zi, avea circa 3 ani, mi-a făcut o frază lungă, destul de corectă, în germană. Eram răsplătită, Ilinca a început să-mi răspundă în nemțește. Pe la cinci ani cu dl. Teodorescu a început franceza. A adorat această limbă în care făcea progrese rapide spre încântarea profesorului. Înainte de a învăța să scrie românește a cerut să învețe să scrie franțuzește. Aștepta lecțiile de franceză cu plăcere și se pregătea pentru aceste lecții, își făcea temele totdeauna și se preocupa de aspectul ei vestimentar, căci dl. Profesor era totdeauna îngrijit îmbrăcat, lăsând în urma lui urme olfactive foarte pronunțate, așa încât eu aeriseam camera fetei după terminarea lecției.
Îmi reamintesc cu câtă greutate mă decideam diminețile s-o trezesc ca s-o duc la școală. De multe ori o ducea și Raul la școală și o aducea la prânz. După dispariția mamei, Mimina și Laura se ocupau de gospodărie călăuzind-o și pe Felicia în arta culinară. Felicia o iubea pe Ilinca și se juca cu ea și mai ales aveam încredere în perseverența ei de a izbuti s-o hrănească, căci fetița mânca puțin și accepta greu succesiunea lingurițelor pline, dacă nu erau însoțite și de diferite surprize.
Vara ne duceam la Târgu Jiu la verișoara lui Alin, Păpușa. Încărcam mașina până la refuz și căruțul era imobilizat pe capota mașinii, așa încât pe la Dealul Negru observam câte o țărancă uitându-se la înălțimea mașinii și făcându-și cruce. Bine înțeles ca șoferul eram eu, Alin a dat examenul de conducere partea teoretică, când a fost planificat pentru partea practică eu am născut, iar Alin era așa de bucuros că trei zile a fost amețit de băutură și a renunțat, și atunci și mai târziu, să se mai prezinte la examen.
Nici un specialist, dermatolog sau pediatru, din București sau Târgu Jiu nu și-au putut explica urticaria fetiței când ajungeam la Târgu Jiu. Tot necazul dispărea fără urme imediat ce părăseam Târgu Jiu, încât s-a ajuns la concluzia că aerul din localitate avea elemente alergice pentru Ilinca. La Târgu Jiu, cu atâtea animale și vecini băieți pe care îi invitam la masă, Ilinca mânca mai bine, și tot ceea ce i se aducea, fructe, legume, erau proaspete. Orătăniile se sacrificau din curtea Păpușii, iar Felicia, cu Ilinca în brațe, îi prezenta diversele animale și reușea s-o facă să înghită; altfel rămânea cu bolul de mâncare, asemenea unui hamster, timp îndelungat în cavitatea bucală. Mai ales un băiețel vecin cu Păpușa reușea să o facă să mănânce, povestindu-i fel de fel de istorii. A fost un chin cu alimentația fetei, iar acum, în 2019, când mă uit la Gabriel, băiatul Ilincăi, cum golește farfuria fără să fie rugat, cum mănâncă fructe cu plăcere, cum de multe ori părinții îl opresc să mai consume cantități de desert, mă minunez și mă gândesc la mesele Ilincăi.
Păpușa ne punea toată casa la dispoziție, iar ea se retrăgea cu soțul ei în bucătărie, unde era un pat lângă o sobă mare de gătit cu cuptor. Curtea era frumoasă, îngrijită de Gicu, cu pomi fructiferi, cu grădină de zarzavat, și cu un leagăn tare apreciat de Ilinca. Ilinca mânca prost, dar dormea bine. O așezam în leagănul familiei, era de la bunici, fusese al meu, al lui Doru, și după o scurtă istorioară adormea zâmbind și nu se scula dimineața, ca Gabriel, de exemplu, care la ora 6 dimineața vine în camera părinților și-l școală pe Pierre.
De aceea eu aveam mari rețineri să o trezesc dimineața să meargă la școală, ea dormea profund. A urmat cursurile școlii elementare din cartier, trei ani, apoi am venit la Berna, unde am fost sfătuită de directorul școlii să repete clasa a treia, deși la examenul de limba germană reușise. La sfârșitul anului patru primar urma un examen de selecție, deci ca să evit stresul am cedat. Ilinca în câteva luni era prima din clasă și așa a rămas până la terminarea liceului. Doru și cu mine am avut copii excepționali, nu ne-au produs nici o grijă cu învățătura liceală sau universitară. Dimpotrivă, Val a reușit la bacalaureat primul nu numai pe Toronto, dar pe întreaga regiune Ontario, așa încât printul Andrew, tânăr și frumos, a înmânat diploma de onoare lui Val, tânăr stilat, înalt de aproape 2 m, cu o distincție aparte. Mă uit la această fotografie și sunt mândră că sunt mătușă lui. Așa a rămas și în timpul studenției și la examenele de specializare: un tânăr valoros și excepțional. În curând Mary și Val vor susține un alt examen foarte greu și foarte important: vor prelua cabinetul lui Doru și îl vor dirija în viitor.
Acest capitol e dedicat primilor ani ai Ilincăi. Împlinise în jur de 8 luni când am organizat acasă botezul ei. Mimina a adus pe părintele Galeriu, o figură impunătoare și reprezentativă. Alin și Doru aduceau cazanul cu apă călduță. Casa era plină de invitați: rude, prieteni, colegi. Odată cu botezul fetei s-a efectuat și botezul unui băiețel de 5 ani, fiul unei colege de la Emilia Irza, care nu-l botezase încă și m-a rugat ca părintele să boteze și pe băiețel. Colega mea era fiica unui profesor universitar care dorea s-o mărite cu un asistent de la catedra lui. Dar colega mea, o independentă și o râzgâiată, s-a opus și a fost nevoită să părăsească casa părintească. Ea și-a ales un pilot care i-a plăcut, blond și cu ochi albaștri, a făcut acest băiețel, pentru care pilotul nu avea nici un drept (așa a fost convenția între ei susținută de acte legale juridice).
Părintele Galeriu ne-a spus că botezul băiatului va aduce noroc Ilincăi. Nașa mea era tanti Milica, mai aveam și o nașă mică, tânără și frumușică, nepoata profesorului Cioc de la facultatea de construcții, prieten cu Mimina și cu Alin. Casa era bine încălzită știind că Ilinca va fi dezbrăcată. Fetița avea o rochiță de lână stil tirolez, foarte colorată, care îi stătea foarte bine, dar era de lână și în casă era destul de cald. Se ocupau de Ilinca Mimina, mama, coafeza mea, nașa mica. Erau și verii mei, Mihăiță și Florin. După botez a fost dans și veselie. Anca Cuiumgi prietena și colega lui Alin, dansa cu Doru și cu Alin, dansuri moderne. Colegele mele de la spital și Dr. Mirescu Marcel, care o îngrijea pe Ilinca împreuna cu Piti Vasiliu, se mirau de numărul mare de invitați și de opulența pregătirilor. Mă uit la poze și revăd atmosfera plăcută de la botez. Eram fericită când o strângeam în brațe, eram parcă mai puternică, se aprindea o forță interioară care mă susținea să trec cu bine stresul, grijile, obstacolele de tot soiul. Greutățile vieții le luam mai ușor, eram parcă mai pregătită să înfrunt vitregiile vieții de atunci, când toată activitatea familiei se rezuma la o alergătură fără oprire la dobândirea, după ceasuri de așteptare la cozi, a alimentelor necesare traiului cotidian. Când vedeai o coadă, la un magazin alimentar, te grăbeai să ocupi un loc, fără măcar să întrebi ce se vindea sau ce se credea că va veni la aceea coadă, căci orice aliment era binevenit. Dimineața de tot mă duceam la lapte și iaurt. Dacă veneai mai târziu riscai să nu mai găsești nici un articol dorit. Pentru carne cozile se făceau din timpul nopții, la două, trei noaptea te duceai cu un scăunaș, bine îmbrăcat și iți ocupai un loc la coadă. Mi s-a întâmplat de câteva ori, după ce am stat la o coadă lungă, când am ajuns și eu în față, carnea s-a terminat. Plecam cu lacrimile în ochi preaslăvind fericitul regim comunist.
Fetită mea dormea toată noaptea neîntoarsă. O priveam noaptea cum dormea în leagănul familiei, care avea o împletitură de sfori pe pârțile laterale. Odată a venit Doru cu Elita și cu Mary, mai mica decât Ilinca. Doru cu Elita au plecat într-o excursie, eu am promis că am grijă de Mary. Obișnuită de nopțile Ilincăi, care la fiecare control al meu dormea profund, nu m-am gândit s-o controlez pe Mary mai des. Totuși într-o noapte mi s-a părut că aud niște zgomote bizare; am alergat în camera Ilincăi și ce să vezi?! Mary era ștrangulată cu capul între ochiurile sforilor din leagănul Ilincăi. Era deja ușor albastră… am desfăcut ochiurile respective pentru a elibera căpșorul lui Mary, am luat-o în brațe și am început să plâng, mulțumind domnului de ajutorul Său.
Dimineața m-a găsit Alin în camera Ilincăi, în patul cel mare, dormind în brațe cu Mary. I-am povestit ce s-a întâmplat și am început din nou să plâng. Peste ani de zile i-am povestit fratelui meu pățania cu sforile leagănului. De atunci am și suprimat acest leagăn. Doru, cât a fost bebeluș, nu a avut curiozitatea să se bage cu capul în ochiurile plasei leagănului, dar fetița lui a vrut să facă această experiență…
Ilincuța noastră era o fetiță dulce, cuminte, retrasă, bucuroasă să citească în cămăruța ei, pe care Alin și cu mine am căutat s-o facem cât mai plăcută și biroul ei cât mai practic și încăpător cu o serie de sertare pe care era stăpână numai ea. Ne-am dat silința ca fetița să iubească colțul ei de studiu, înfrumusețându-l mereu cu câte ceva nou și atrăgător. Când revăd conversațiile cu Gabriel, la aceeași vârstă, realizez diferențele de preocupări, după 40 de ani, între o fetiță și un băiat. Gabriel solicita prezența măcar a unuia din părinți la jocurile lui. Îl auzeam deseori admonestându-l pe Pierre: „Papa, azi nu te-ai jucat deloc cu mine”… iar bietul Pierre fusese toată dimineața pe covor, nelipsit de lângă soldații, cavalerii, prinții lui Gabriel… De asemenea am poze care arată fericirea zugrăvită pe fețele lor, a Ilincăi și a băiețelului ei, pe covor, în fața unui lego în plină realizare. Nu puteai realiza cine se bucura mai tare, mămica sau băiețelul?...
Eram fericiți când eram cu fetița noastră, în grădină sau la plimbare, așa că acum după circa 40 de ani, retrăiam aceleași sentimente uitându-mă la Pierre, Ilinca și Gabriel, cu marele regret că Alin nu mai este lângă noi, dar sunt sigură că de acolo unde se află, ne privește înduioșat. Am certitudinea că participă la viață noastră căci am trăit astfel de momente incredibile. Să mă explic: Alin era la morgă la spital, iar eu trebuia să deschid seiful, căci aveam nevoie de bani. Nu umblasem însă niciodată la seif, numai Alin manipulase sumele și actele. Deci mă aflam în fata seifului, în pivnița noastră din casa din Berna, eram în criză sufletească și de timp și nu știam să deschid seiful. Nu aveam timp de pierdut și cu lacrimi în ochi am spus: „Alin ajută-mă”, în clipa următoare cotul meu stâng a atins cu putere încuietoarea seifului și o clapetă s-a deschis, astfel încât eu am putut vedea unde să bag cheia pentru deschiderea seifului. Am deschis, am luat cât îmi trebuia pentru cheltuielile respective, am închis, uitându-mă bine la toate detaliile și m-am rugat la candela aprinsă… Altădată, trebuia să deschis o cutie cu acte, nu am reușit. După multe încercări m-am rugat la candela aprinsă, am revenit la cutie, am pus cheia și cutia s-a deschis… deși exact această manevră o făcusem anterior de câteva ori fără succes. De multe ori când îl rugam pe Alin să-mi desfacă câte ceva, se uita la mine și-mi spunea îndurerat: „Ce te-ai face tu, fetițo, când eu n-o să mai fiu?!!”… Acum mă uit la portretul lui și ochii se umplu de lacrimi…
O duceam pe Ilinca la Sinaia, la Victorița, o lăsăm cu Mimina două, trei săptămâni. Reveneam cu Alin să le luam acasă. Erau vesele, bronzate, gustaseră din plin din bunătățile Vetuței. Într-un an a venit familia Glăvan, Ion cu Doinița și fetița lor la Vetuța. Fetele au putut să se cunoască mai bine, diferența de vârstă e minimă, jumătate de an e Ilinca mai mare decât Simona. Îmi aduc aminte de vizita lui Ion și a Doiniței în Alex. Donici, s-o vadă pe Ilinca care avea 5-6 luni. Erau minunați de pachețelul de viață, ce respira liniștit în leagănul ei. Apoi, după ani, cum au trecut de repede, mă revăd la Paris la nunta Simonei. Eram în același hotel cu părinții ei și organizasem cu o zi înainte de nunta la Madeleine ca un taxi să ne ducă la biserică. Dar cum neprevăzutul acționează din când în când, în ziua respectivă era grevă a tuturor mijloacelor de transport pe pământ, deci și taxiurile… așa că pe o căldură greu de suportat, cu rochii lungi și tocuri alergam la stația de metro pentru a ajunge în apropierea bisericii. Biserica era imensă, noi o mână de oameni care asistam la ceremonie. Deodată năvălește în biserică un grup bizar, ca apariție vestimentară și comportament: era o manifestație gay?!... Cum aduci mireasa dacă e greva mijloacelor de transport?! Noroc că mirele e criminolog la poliție și deci mireasa a venit cu mașina poliției… Îmi reamintesc apoi de momentele plăcute de fotografii pe grupuri, pe scările superb decorate, ale bisericii. Seara ne-am dus toți trei, Doinița, Ion și cu mine, la un restaurant cunoscut de poliție dar nu de GPS-ul șoferului de culoare care ne conducea la locul cu pricina. Acolo bineînțeles dans, antren, mare veselie. Eram lângă Marcela, vara Doiniței, care venise cu copiii ei, mari și foarte prezentabili.
Apoi perioada de la bebeluș până la 9 ani a trecut ca un fulger cu îndatoririle de mamă, soție, fiică, specialist „dințolog”, gospodină totuși când și când, trecând peste perioade grele, cu pierderea mamei, plecarea lui Doru, pierderea tatei, pregătirea plecării mele definitive din țară. Acest ultim capitol m-a sleit de puteri. Eliminarea casei și a lucrurilor părinților mei, adunate cu trudă și sacrificii, m-au consumat enorm sufletește, băieții nu mai erau lângă mine, Alin la Berna, Doru la Toronto, Raulică venea să mă ajute, mai ales în ultimele zile când stresul era la apogeu și rațiunea mea diminua învinsă de gradul de activitate cotidian. Am scos perdelele așa că securistul, care patrula neîncetat pe teritoriul de vis-à-vis avea câmp vizual luminat și liber pentru a-l controla. Ne observa deci fără obstacol, pe mine și pe Raulică, alergând prin cameră în vederea ultimilor pregătiri: un geamantan în mâna dreaptă, fetița în mâna stângă. De gât o poșetă cu actele respective pentru avion. Am încuiat ușa, am dat cheia securistului care venise să mă conducă la aeroport. Vecinii erau consternați observând că mașina securității mă duce la aeroport. Nu știau ce să creadă… Securitatea era plătită de Alin și Doru, foruri superioare erau în joc în efectuarea acestei plecări. Mimica plecase înainte cu avionul în Germania, așteptată de Barbu și de soția lui. A fost găzduită de ei un timp până când Alin și cu mine, alertând autoritățile elvețiene, am reușit s-o aducem la Berna, cu statutul de refugiat politic. Așa se încheie capitolul București și volumul unu al cărții.
..................
Nota ;
Prietenii si cunostintele sunt alături de familia Dr, Tudor Dabuleanu din Toronto si le impărtăsec durerea la pierderea surorei, cumnatei, mătusii, distinsa doamnă Dr. Emilia ( Milica ) Filipescu.
Dumnezeu să o odihnească in liniste si pace !
Condoleante intregii familii !
|
Emilia Filipescu ( n. 1931 Oltenița - d. martie 2023 Bruxelles) 3/31/2023 |
Contact: |
|
|
