Unirea este posibilă, dacă...
„Ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea”
(M. Eminescu)
Conjuncția „dacă” a produs în istorie multe inversări, reinterpretări, spunând adevărul doar pe jumătate. Ne place să-l cităm (nu să-l și citim) pe celebrul istoric antic Herodot, „părintele istoriei” (Cicero) scriind despre strămoșii noștri, dar îl cităm incomplet, cum au demonstrat Ștefan Munteanu, Adrian Marino, George Pruteanu și Victor Ravini: „Geții (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci” (Istorii, Cartea IV, paragraful 93). Și mai scrie Herodot: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare, dacă ar avea o singură conducere și ar fi uniți în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt” (Cartea V, paragraful 3). Ar fi neînfricați dacă ar avea o singură conducere și ar fi uniți în cuget, o afirmație confirmată de istorie pentru toate popoarele lumii, ca atare și pentru cel românesc.
La noi, istoricul M. Eminescu constată o interdependență între limbă și naționalitate, asigurând unitatea națională: „Un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conștiință de sine unitară, oricât ar fi din punct de vedere statal. Această conștiință de sine își are conținutul său spiritual: limba, literatura, obiceiurile, religia” (Mss. 2258. Vezi Tudor Nedelcea, Eminescu, istoricul, Craiova, Fundația Scrisul românesc, 1998). Și mai departe scrie Eminescu: „Politicește putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă e o realitate atât de mare și de energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui („Timpul”, VII, nr. 72, 3 apr. 1882, p. 1). Importanța limbii e de netăgăduit, proclama „românul absolut” (Petre Țuțea): „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră” (Mss. 2275 B, în Eminescu, Opere, XV, București, Editura Academiei Române, 1993, p. 98).
Și mai constată ceva autorul Doinei: „Românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea deplin” și de aici îndemnul său, prilejuit de evocarea sacrificiului lui Grigore Ghica III către poporul său de a învăța din trecutul istoriei sale, dând exemplul răpirii Bucovinei din 1775: „Popor român! Mari învățături îți dă această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi uniți totdeauna, atunci și pământul tău strămoșeșsc rămânea unul și nedespărțit” (Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Craiova, Editura Aius, 1995). Un alt citat-verdict: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special [...], ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moștenirea esclusivă și istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de sine și nu despre el e vorba” („Timpul”, VI, nr. 72, 1 apr. 1881, p. 1).
Eminescu vorbește de neamul românesc, dar în sens larg, european, de națiune, care înglobează și alte „neamuri” de alte religii (maghiari, germani, evrei, țigani, aromâni, armeni, turci, tătari, ruși, sârbi etc.), față de care toleranța românilor este o realitate de care ne mândrim. Emil Cioran ne arăta, în Schimbarea la față a României, defectele spre a le corecta în viitor.
Să ne mai întrebăm de ce Eminescu este considerat de cercurile sataniste universale „incorect politic” sau de cozile de topor ale acestora, numindu-l „cadavrul din debara”, „nul”, „protolegionar” etc., etc?! Învingător în fața istoriei și a neamului său rămâne incontestabil „omul deplin al culturii românești” (C. Noica).
Am făcut aceste prolegomene spre a ne îndrepta atenția spre soarta vitregă a Basarabiei, de ieri și de azi, cu speranța în cea de mâine, și pentru aceasta ne folosim tot de opera eminesciană, „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român. Expresia integrală a sufletului românesc”, cum l-a definit N. Iorga. Într-un studiu științific intitulat Basarabia. Numele și întinderea ei, Eminescu scrie tranșant: „Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sunt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul al nouăsprezecelea [...]
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră decât în marginele în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună [...]
Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliat; atât însă și numai atât. Voim să păstrăm bune relațiuni cu vecinii”. („Timpul”, III, nr. 19, 25 ian. 1878, p. 1).
*
În Transilvania, Școala Ardeleană, prin corifeii săi, a pregătit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. În Basarabia s-a format o Școală Basarabeană, foarte activă, la sfârșitul Primului Război Mondial, când la 27 martie 1918, „în numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, din timpul vechii Moldave. În puterea dreptului istoriei și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărească soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa, România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!
(„La 16 iulie 1917, Adunarea Națională Ucrainiană decretează că Basarabia este parte componentă a Ucrainei”)
Dar Unirea Basarabiei cu România n-a fost, din păcate, „de-a pururi și totdeauna”. Prin acordul sovieto-nazist (Paktul Molotov-Ribbentrop) din 1939 Rusiei i se oferă întreaga Basarabie și 50% din Bucovina. Prin ultimatul lui Stalin din 28 iunie 1940, URSS ocupă samavolnic Basarabia și are loc primul val de deportări (circa 100.000 de basarabeni), al doilea val fiind între 1944-1948 cu 250.000 de deportări și al treilea (5 iulie 1949) cu 11.342 de familii deportate.
Urmează drama basarabenilor în perioada stăpânirii sovietice. Vine dezghețul gorbaciovist oferind prilejul corifeilor Școlii Basarabene (Grigore Vieru, Leonida Lari, N. Dabija, Ion Ungureanu, Emil Loteanu, D. Matcovschi, I. Druță, M. Cimpoi etc.) să se pronunțe conform dreptului universal al popoarelor la autodeterminare și libertate. S-au organizat mitinguri la care au participat peste 100.000 de oameni (nu numai basarabeni), Nicolae Dabija este ales redactor șef al revistei „Literatura și arta”, cu un tiraj record mondial (260.000 de exemplare), la Riga (Letonia) cu ajutorul Mariei Macovei-Bredis, apare prima revistă cu caractere latine, Glasul, redactat de acești scriitori-martiri din Chișinău: Gr. Vieru, I. Druță, Leonida Lari, I. Vatamanu etc., în prima pagină fiind tipărită Doina lui Eminescu. La 27 august 1989 Marea Adunare Națională de la Chișinău decide oficializarea limbii române cu alfabet latin drept limbă de stat (anulată ulterior și dreptul de ieșire din URSS, oficializate la 31 August 1989), la 27 aprilie 1990 se reintroduce tricolorul ca drapel de stat, la 23 iunie 1990 se declară suveranitatea R.S.S. Moldova, la 3 noiembrie 1990 se adoptă stema țării (acvila română încadrând bourul), la 23 mai 1991 se adoptă denumirea de Republica Moldova, la 27 aigust 1991 se adoptă Declarația de Independență (salutată și de România), R. Moldova devenind la 2 martie 1992 membru cu drepturi depline al ONU, la 14 septembrie 1992 s-a reînființat Mitropolia Basarabiei, componentă a Bisericii Ortodoxe Române, la 9 decembrie 1993 un tribunal din Tiraspol îl condamnă la moarte pe Ilie Ilașcu și la pedepse grele pentru camarazii săi de luptă, la 6 mai 1990 acad. Victor Crăciun (basarabean), președintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, organizează primul Pod de Flori, cu participarea a peste un milion de români din Țară și din Basarabia, la 13 ianuarie 2000 se inaugurează la Chișinău, Centrul Academic Internațional „M. Eminescu”, care organizează anual Congresul Mondial al Eminescologilor, începând cu septembrie 2012, ambele inițiate și conduse de Mihai Cimpoi, în mai 1990 se organizează primul Congres al Societății „Limba noastră cea română”, președintele societății fiind ales N. Dabija, la 12 aprilie 2012, parlamentul R. Moldova adoptă o hotărâre prin care, la 15 ianuarie, ziua nașterii lui Eminescu, să devină Zi Națională a Culturii, între 5-11 iunie 2015 se desfășoară Marșul Tinerilor Unioniști Basarabeni „Chișinău-București”, la Campionatul Mondial de Patinaj Artistic desfășurat în Japonia (martie 2023) s-a auzit pentru prima dată în istoria acestor jocuri o melodie compusă de celebrul Eugen Doga, cântată în limba română de o tânără interpretă.
Sunt trepte demne de apreciat spre afirmarea deplină a identității naționale într-un stat în care presiunile externe au fost și sunt nocive. La 24 decembrie 2020, președinte al R. Moldova a fost aleasă Doamna Maia Sandu, cu studii în universitățile americane, o femeie destoinică, în descinderea Anei Ipătescu, Regina Maria, care a reușit, în scurt timp, să impună dreptatea în R. Moldova, prin Parlament și Justiție, arestându-l pe Dodon pentru trădare de țară (în România avem doi președinți la fel de trădători, dar nu sunt deranjați) și reintroducând oficial limba română în locul „limbei moldovenești”, inventată de Stalin cu ajutorul cozilor de topor din Țară, apropiind R. Moldova de structurile U.E.
După ultimatumul mârșav al lui Stalin din 28 iunie 1940, când Carol al II-lea și camarila sa regală au cedat fără să tragă măcar un glonte, patru comune din jurul Craiovei au sfidat acest rapt ordinar: primarul comunei Bordei văzând că, „scumpa noastră Basarabie ne-a fost răpită de către dușmanii noștri de la patria mumă, unde fusese alipită, și pentru ca să nu se uite niciodată din gândurile tuturor românilor acest scump nume de Basarabia, dorim ca numele acestei comune să fie schimbat în numele de Basarabia”.
Primarul comunei Bariera Vâlcii: „Având în vedere că, prin vitregia soartei, s-a rupt din trupul Țării noastre ținutul dintre Prut și Nistru, care poartă numele domnului muntean Alexandru Basarab, fiind ocupat acum de oameni fără frică de Dumnezeu, dăngănitul clopotelor anunță românilor jalea cea mare ce a cuprins Basarabia, care a mai cunoscut vremuri grele sub stăpânirea rușilor, timp de aproape 100 de ani, până în 1918, când cu ajutorul Domnului a revenit iarăși la Patria Mamă. Acum, din cauza situației internaționale, a trecut din nou sub stăpânirea rusească și ca să nu uităm numele frumosului oraș Chișinău, unul dintre cele mai mari centre industriale și intelectuale ale Țării noastre, acest oraș-lumină trebuie să fie pronunțat de orice trecător și locuitor al acestei comune”.
La fel acționează și primarul comuneo Gherceștii Noi: „«Având în vedere că scumpa noastră Bucovina a fost răpită din nou de URSS, cerem a ne schimba numele comunei». Prin decizia numărul 4 din 1 iulie 1940 se hotăra ca localitatea Gherceștii Noi să schimbe numele în comuna suburbană Bucovina, întru veșnică pomenire «scumpului nostru ținut smuls de la sânul Mamei Sale de veșnicul dușman al neamului românesc, de URSS»”.
Și pentru primarul Balta Verde ultimatumul este asimilat unui doliu: „«Țara noastră Românească trece azi, când URSS ne-a răpit, de la Patria mamă, Basarabia și nordul Bucovinei», propune ca această comună compusă din «neaoși români», să poarte numele de Cernăuți, «având în vedere că în aceste împrejurări tragice, orașul mândru românesc Cernăuți din dulcea Bucovină, veselă grădină a fost răpit odată cu nordul Bucovinei și pentru a nu se uita numele scump al orașului Cernăuți și cum pentru noi, românii, acest nume rămâne nepieritor»”.
Basarabia și Oltenia sunt două crengi ale aceluiași stejar, conviețuind cu alte crengi de aceeași sevă.
*
Alla Cebotari, actriță și solistă de muzică populară, președinta Asociației „Pro Basarabia și Bucovina”, filiala Craiova, a organizat de Ziua Basarabiei, la 26 martie 2023, la Teatrul „Colibri” din Bănie, într-o sală arhiplină, o excelentă manifestare omagială (bine gândită și regizată), la care și-au dat concursul: Ansamblul „Perlele Olteniei” (dirijor: C. Arcuș), orchestra „I. Găvenea”, soliștii: Lavinia Bârdoghe, Liviu Dica, Cristian Bănățeanu, Viorica Ciubotaru, Alla Cibotari. A strălucit Ziana Filofteia Bîrdeanu (11 ani), care a interpretat magistral Bocetul lui Ion cel fără de mormânt, pe versurile lui Adrian Păunescu, bocet ascultat în direct și de tatăl său, preotul C-tin Bîrdeanu aflat într-un spital din Turcia, grație tehnicii moderne.
În final, Zenaida Bolboceanu a ținut un spectacol-regal folcloric electrizând, publicul spectator. A interpretat cântece patriotice (altele decât cele cunoscute), din folclorul românesc și transnistrian, a rostit vorbe prețioase, din suflet, despre români și unire. Zenaida Bolboceanu a demonstrat nu numai că deține un repertoriu de folclor autentic, dar știe și să transmită publicului, pentru că la ea totul pornește din sufletul său curat de basarabean, cu ochii spălați de lacrimi, cum spunea Gr. Vieru.
Un spectacol de excepție dedicat Zilei de 27 martie 1918 a avut loc la Chișinău. Au evoluat artiști de talie mondială cu care ne mândrim: Eugen Doga, N. Botgros, Gh. Zamfir, Gr. Leșe, Cristofor Aldea Teodorovici, Maia Morgestern etc. Ce bine le-au stat pe aceeași scenă!
*
Sub auspicii favorabile unionismului, Reunirea pare posibilă, dacă... între intelectualii din Chișinău n-ar fi intervenit dihonia. Am auzit (și speram să nu fie adevărat), dar s-a confirmat, prin publicare, atacuri mârșave, dure la adresa acad. Mihai Cimpoi, acuzându-l de toate relele de pe pământ. E făcut chiar plagiator, deși această acuzație nefondată și oribilă a fost făcută inițial la București, de către un „anonim” celebru.
Îmi spunea Grigore Vieru într-un interviu, dar și în discuțiile particulare (vezi Tudor Nedelcea, Grigore Vieru sau pătimirea basarabeană, Craiova, Editura Sitech, 2023) că se teme tare mult ca dihonia de le București să nu pătrundă și-n Basarabia. În istorica noastră Capitala, unde „soare răsare (sau răsărea) pentru toți românii”, Ștefan cel Mare a fost numit afemeiat și el nu merită să fie canonizat pentru că a dus războaie, unde s-a vârsat sânge. Dar împăratul Constantin cel Mare, cel care a oficiat creștinismul, Sfântul Gheorghe, chiar Ștefan al Ungariei pot să fie sfinți, iar Ștefan al nostru, numit de Papa „atlet al lui Hristos” nu poate fi pentru că este român!? S-a înaintat propunerea de canonizare a lui Mihai Viteazul și un cor de intelectuali-sataniști s-au pus pe treabă. În calendarul creștin pot figura sfinți-militari, dar cu o singură condiție: să nu fie români.
Așa au fost calomniați, umiliți, făcându-i „kgb-iști” pe Gr. Vieru și N. Dabija, grăbindu-le moartea.
Eminescu, așijderea, este diabolizat de acești pseudointelectuali, recomandându-ne „despărțirea de Eminescu”, pentru că: „e ceva inert și ridicol, ca o statui de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart” (Cezar Paul Bădescu); „din moștenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mișcării legionare” (Virgil Nemoianu); proza lui n-are „nicio valoare literară” (Moses Rosen); în celebra pictură a lui Sabin Bălașa din holul Universității ieșene, Răzvan Rădulescu vede „hipopotami grațioși și metafizici (!), Cătălina din „Luceafărul” apărând „călare comod și incomod”; Doina lui Eminescu este „jenantă pentru notele xenofobe și deranjantă pentru Uniunea Sovietică”, scrie grijuliu Ion Bogdan Lefter; pentru Pavel Ghe. Radu „proliferarea eminescolatriei exprimată într-o limbă de lemn” este nocivă; pentru Cristian Preda, „el e realmente nul. Nu ai obiect”; „Astăzi, Eminescu a încetat să mai fie perceput ca un scriitor (de va fi fost vreodată)” (T.O. Bobe, care a primit Premiul Național „M. Eminescu”); „era mic și îndesat”, „era deosebit de păros”, „om vagabond” de „curgeau zdrențele de pe el”, când recită „ridica totdeauna ochii cu duioșie spre podele” (Mircea Cărtărescu, propus veșnic pentru Premiul Nobel); el nu e poet național, ci un „Eminescu rustavelizat” (Șerban Foarță); „paseist” și „retrograd” (Zigu Ornea); „cadavrul din debara” (H.R. Patapievici) etc. (vezi Tudor Nedelcea, Eminescu, București, Editura Academiei Române, 2020, p. 218-230).
Aceste defăimări injuste, nocive, antinaționale la memoria a doua mari personalități românești (Ștefan cel Mare și Sfânt, Eminescu), sunt preluate la Chișinău de unele ziare și reviste vădit antiromânești. Domnitorul român Ștefan cel Mare și Eminescu constituiau pentru majoritatea românilor basarabeni icoane vii ce i-au însoțit în anii grei ai bolșevismului, în închisori sau în „Siberii de gheață”. dar, satana există, și-a vârât coada, producând dezbinare, ură, calomnii și tot ce ține de inventarul satanic. „Nu da române în român!” sună un vers profund al Leonidei Lari. Dacă pleiada marilor români care ne-au părăsit (Gr. Vieru, Leonida Lari, N. Dabija, I. Ungureanu, Emil Loteanu, D. Matcovschi etc.) au fost uniți în „cuget și-n simțiri”, în aceste zile asistăm la o execuție stalinistă: savantul Mihai Cimpoi fiind pus la stâlpul infamiei. Nu i se mai recunoaște niciun merit, el rămâne un stâlp al unității și românității basarabene, alături de Eugen Doga, Valeriu Matei, Vasile Grozav, I. Hadârcă ș.a. Prietene Vasile Bahnaru, ai fost alături, la bine și la rău, de Mihai Cimpoi, amiciția voastră părea de nezdruncinat; am fost de nenumărate ori împreună, la Chișinău, Dumbrăveni, Craiova, Drobeta Turnu Severin, împărtășiți aceleași idei despre oameni și fapte, despre necesitatea unirii cel puțin prin (sau deocamdată) prin cultură. Ce s-a întâmplat ulterior?! Cu ce a greșit conu Mihai de-l defăimezi? Nina Corcinschi, ești o tânără cercetătoare cu vocație, despre tine totdeauna Mihai vorbea cu admirație și plăcere, inclusiv despre promovarea ta ca director al Institutului de Filologie română ”B.P. Hasdeu”. Ce s-a întâmplat?!
Vasile și Nina, în numele lui Iisus, iubiți-vă, fiți toleranți, dați mână cu mână, pentru împlinirea unui ideal național; până atunci nu vă mai bălăciți prin presă, satana și dușmanii neamului românesc hohotesc în râs, se bucură. Fiți bărbați adevărați în sensul pașoptist al cuvântului!
Nu-l putem cinsti mai bine pe Grigore Vieru – nici prin studii și articole, cărți, simpozioane, dezvelirea de statui – decât prin chemare și fapte pentru unire și unitate, pentru românism. Unirea este aproape, plutește în aer, este firească, așa cum un firicel de apă ajunge la Marea cea Mare oricâte stânci i-ar sta în cale, dacă am fi uniți în „cuget și-n simțiri”. La judecata de apoi, spunea părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, nu vin numai oamenii, ci și neamurile. Este neamul românesc la înălțimea preceptelor creștine? Aveți conștiința împăcată?
P.S. Cu ocazia spectacolului craiovean dedicat Zilei Basarabiei s-a difuzat broșura „Basarabia – neam și pământ românesc”, cu un text nesemnat și ca atare, neasumat. La pagina 12 se menționează că primul Pod de Flori din 6 mai 1990 a fost inițiat și organizat de Gh. Gavrilă Copil, „dar Iliescu-Roman și slujitorul lor Victor Crăciun au boicotat Re-Unirea”. Până aici s-a ajuns cu minciuna, cu dezinformarea? Nu acad. Victor Crăciun, basarabean, a inițiat și organizat toate manifestările prounioniste? În Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni făceau parte, ca vicepreședinți, Gr. Vieru, N. Dabija, Leonida Lari, I. Ungureanu, M. Cimpoi, V. Tărățeanu, V. Grozavu, E. Doga. Și aceștia „au boicotat Re-Unirea?!” E trist că suntem contemporani cu astfel de indivizi într-o perioadă în care România (inclusiv Basarabia și Bucovina) se află într-o situație – limită. Chiar Doina este mutilată. Curată blasfemie!
Tudor Nedelcea
|
Tudor Nedelcea 3/31/2023 |
Contact: |
|
|
