"Viață sfârtecată intre răsărit si apus" - Memorii ( fragment I )
Cuvânt înainte
M-am simtit Poet dintru început. Versuri îmi veneau spontan pe limbă din primii ani ai vietii. Înainte de a fi stiut că – vorba unui Alecsandri – românul e născut poet…si nici cuvintele anticului Virgil către Dante – poeta fui et cantai…
Precum Arborele ce-si leapădă roadele si frunzele în nestire si nestiutului îmi tălmăceam gândirile în versuri cu mult înainte de a închega pe o foaie de hârtie – după 7 ani – primele strofe iar - în jurul a 14 ani – unele poeme rămase
până astăzi în caiete îngălbenite de vreme.
Fără noaptea brăzdată de fulgerele războiului din 21 iunie 1941 si din nenorocirile ce au izbit o tară, asezată – vorba cronicarului – în calea tuturor răutătilor, as fi rămas, poate, numai poetul, gânditorul critic si naturalistul de
mai târziu fără să devin luptătorul – chiar fără sperantă – pentru libertatea proprie si pentru libertatea generală.
Viata-mi fu fertilă în evenimente exceptionale, cele mai multe – ca întotdeauna – mai degrabă nefericite. Cu toată povara resimtită, am trăit si mai, trăiesc încă din curiozitate neostoită, dar si din iluzia, fără îndoială desartă, că
mai arunc câtiva sâmburi de Lumină în brazdele viitorimii.
Probabil - cum spunea Schopenhauer – mintea, avocatul diabolic al vointei de a trăi, îsi găseste totdeauna pretexte pentru vietuire ba chiar si pentru ….supravietuire.
Oricum – războiul, năvălirea sovietică si dictatura totalitară stalinistă impusă de baionetele Armatei rosii au zdruncinat lumea patriarhală în care m-am ivit si m-am pomenit, din fragedă adolescentă, într-o lume pidosnică cu susul
în jos si josul în sus.
Dacă revolutiile sunt justificate de racilele trecutului, dar condamnate de zdruncinările pe care le provoacă în perspectiva viitorului, cu atât mai mult este nocivă, o teroare revolutionară – impusă de o armată străină – care predicând un
mesianism laic dubios nu poate ajunge decât la un genocid cultural si, până la urmă, fizic al unui popor subjugat de tiranii dogmatice pe calapod stalinist.
Ajuns - la 35 de ani – cu prilejul unui Congres International la Paris si rămas în occident înselat de făgăduieli mincinoase făcute la cel mai înalt nivel al Statului francez am regăsit în Universitatea din Franta – si în coruptia politică si
politistă – aproape toate comportamentele de insecte nocive pe care le speram lăsate în urmă în atmosfera totalitară a Bucurestiului.
Căzut din put în lac – sau din lac în put, am constatat că nicăieri nu poti afla o triadă imposibilă: luciditate, sensibilitate si felicitate. De aceea n-am găsit niciodată îndrăzneala inconstientă de a mă însura – întrucât nu concepeam
căsătoria fără copii – si n-am avut curajul să dau, în descendentă alti nefericiti lumii dacă ar fi întrunit în cugetul lor treimea amintită; si nici nu i-as fi vrut amăgiti de iluzia unei eventuale fericiri dacă ar fi iesit îngusti la minte si rinocerizati precum în teatrul absurdului al unui Eugen Ionescu.
De altfel îmi amintesc că plimbându-mă prin grădina Senatului - „le jardin du Luxembourg” - de la Paris, un alt compatriot din Carpati, Emil Cioran, m-a felicitat că n-am cedat – ca atâtia altii – tentatiei de-a săvârsi crima să devin
tată … iar el a dovedit, prin pilda proprie, că n-a dat alti robi vietii si mortii…
Totusi, cum remarca si Cioran, comportamentul nostru ar putea apare atins de un ilogism funciar: dacă n-am dat descendentă trupească, am dat una …cărturărească… .Si, fără îndoială, mintea – avocatul diabolic de care vorbea
Schopenhauer – al instinctului de conservare individual, dacă nu s-a agătat de urmasi biologici, s-a mângâiat, cu iluzia nemuririi sufletului îngropat între copertile cărtilor. Dar – sub semnul Vesniciei – nici cărtile noastre nu-s decât
sarcofage unde fosforescentele si, asteaptă nestrămutat, biruinta cenusii din urmă. Cât despre Arderea – de – Tot a Fiintei, sacrificată pe altarul de fum al Operei înfăptuite care fagocitează Viata, s-ar putea termina lapidar într-un
epitaf: am dat miere, m-au adăpat cu fiere… .
PARTEA I
RĂDĂCINI
Dezvoltat – ca un arbore – în cercuri concentrice din ce în ce mai largi, selectiv si auto-selectiv, îmi trag rădăcinile din tărâmurile Carpatilor si plaiurile Oltului. Dar, ajuns pe malurile Senei si în umbrele si luminile Luvrului, am
înteles că m-am aflat, dintotdeauna, pe orbită europeană si universală prin lecturile copilăriei si adolescentei, prin cercetările tineretii si prin călătoriile vârstei adulte – geografice si mentale.
Vin dintr-o străveche ramură din Mărginimea Sibiului – din Săliste – unde strămosul tatălui cneazul –judet Nicolae Peligrad a întemeiat o scoală – prima sau printre cele dintâi din Tările Românesti, pe vremea Voievodului Mihai Viteazul, în timp ce boierii Borcea – străbunii săi materni au ctitorit Biserica Mare din aceiasi localitate, declarată monument istoric la propunerea unui Nicolae Iorga.
Fiu natural si adoptiv al unui boier, filantrop, Dumitru Peligrad, descind după mama naturală, Elena Buican, dintr-o stirpe tărani slobozi, fruntasi în satele lor de pe malurile Oltului unde unii dintre ei deveniseră învătători si profesori.
Faptul că m-am născut astfel tine de un hazard exceptional: tatăl, Dumitru Peligrad, divortase dintr-o primă căsătorie din pricina sterilitătii sotiei si, în 1919, la 42 de ani se recăsătorise cu Olimpia Steflea, atunci în vârstă de 17 ani,
care îi dăruise un copil mort de pneumonie la câteva luni de la nastere. Or, după aceasta, Olimpia Peligrad, devenită mai târziu mama adoptivă, nu a mai putut da fiintă unui alt descendent. Si astfel, m-am ivit dintr-o întelegere între sotii
Peligrad – doritori să aibă un urmas – si familia bunicului Gheorghe Buican ce – în acelasi scop – a fost de acord ca fiica sa – atunci în vârstă de 18 ani – să aibă un copil cu tata, de care o despărtea o diferentă de 40 de ani, care, recunoscut si
înfiat, era destinat să poarte mostenirea unor neamuri care îsi împlântau rizomii în umbra si lumina mileniilor si veacurilor istorice.
Precum am înteles – după împlinirea vârstei de 14 ani când mi s-au spus aceste adevăruri ascunse până atunci copilului, tata fusese inspirat de exemplul dinastiei Basarabilor – din care prin boierii Borcea se trăgea, după cercetările
profesorului Nicolae Iorga. Or, istoria tărilor românesti arată că cei mai vestiti domnitori erau copii din flori sau iesiti din ramuri având o astfel de sorginte. De pildă, Stefan cel Mare era fiul lui Bogdan, copil din flori al voevodului
Alexandru cel Bun, iar din descendenta lui s-a remarcat, îndeosebi, Petru Rares, iar vărul său dinspre mamă – Doamnă din dinastia Basarabilor – Vlad Tepes apartinea Drăculestilor, descendenti din flori ai domnitorului Micea cel Bătrân.
Mihai Viteazul se dădea el însusi drept fiu natural al voevodului Pătrascu cel Bun, dar – copil postum – genealogia nu pare a fi tocmai bine precizată.
Oricum, principiul de succesiune la tron al tărilor românesti era electivselectiv pretendentii la coroană se cereau a fi „os de domn” - din căsătorie oficială ori din flori. Îmboldit si de astfel de pilde istorice tata îsi vroia, cu orice pret, un mostenitor al numelui si averii pe care si-o făurise: un fel de knezat al Mărginimii, făcându-si siesi deviza unui Cezar – dinaintea cezarismului – mai bine primu-n acest sat decât al doilea la Roma… .
Srămosii îi fuseseră fruntasi în Săliste si Măginime, unii – după legendă – de la Burebista si Decebal – cetatea dacică Tilisea, asezată pe deal la câtiva pasi de resedintele noastre, fiind ultima căzută în mâna legionarilor cuceritorului
Traian. După traditie, acest ultim leagăn al regilor daci căzut în fata biruitorilor după sinuciderea viteazului Decebal a opus o rezistentă înversunată, apărându-si libertatea, iar sora regelui, aflată în cetate, a fost ucisă punându-si mâna în locul
drugului spart al ultimului zăvor care o despărtea de năvălitori, de legiunile romane rămase sub denumirea de „lighioane” în amintirea veacurilor următoare.
Oricum, aurul răpit Dacilor nemuritori – sau ce se cred astfel, după Herodot, care-i considera „cei mai viteji si mai cinstiti dintre Traci” – a contribuit de atunci la prosperitatea Romei si la înfrumusetarea sa gratie, mai ales, a Coloanei si a Forului imperatorului Traian. Coloana Traiană reprezintă nasterea – în sânge si moarte – a unui popor daco-roman si, parcă, un simbol precursor al tuturor năvălirilor de mai târziu printre care – ultima, groaznică – a robotilor sovietici sprijiniti, vrând-nevrând, de complicitatea „Coca-Vodka” reprezentată de către „corifeii” triumfători Stalin –Roosevelt, a căror coadă era
Churchill.
Istoriografii – dintre care cei mai multi nu-s decât „histrionografi” - au prezentat, falsificând adevărul, invazia sovietică din 1944/45 ca pe o „eliberare”, în timp ce se trecea de la jugul national-socialist hitlerist, la jugul comuniststalinist
pentru toată Europa de la Nistru la Berlin. Dacă tările conduse de Roosevelt si Churchill au câstigat războiul anti-hitlerist – alături de tovarăsul lor Stalin, în schimb au pierdut pacea până cel putin în 1989 când se surpă, în sfârsit, zidul rusinii.
Pot spune acesta – cu atât mai mult – că dintru început – de la vârsta de 7,ani am fost împotriva dictaturii militare a maresalului Antonescu, un Pétain român care nădăjduia că Hitler îi va răsplăti tării o aliantă credincioasă puterilor
Axei.
21 iunie 1940
Soldati, treceti Prutul! … un astfel de ordin militar era de asteptat în vederea recuperării Basarabiei care fusese smulsă României prin pactul Hitler- Stalin sau Molotov-Ribbentrop. Greseala politică a maresalului Antonescu fu,
însă, de a comanda si depăsirea liniei Nistrului, frontiera traditională românească.
Memorandul pe care i l-a transmis Iuliu Maniu conducătorului - dictator de atunci, cerea tocmai oprirea armatei române la această frontieră naturală si traditională. Dar maresalul Antonescu întelegea să declanseze o cruciadă
împotriva bolsevismului, alături de armata germană, în nădejdea că tara va fi astfel invitată la masa învingătorilor, va recâstiga Ardealul răpit prin dictatul de la Viena, ba chiar pe deasupra, si Transnistria, ca pe vremea Ducăi Vodă, de
tristă amintire, ce se intitula domn al Moldovei si … hatman al Ucrainei.
Memorandul omului de stat Iuliu Maniu era, totusi, foarte limpede; odată ajunsă la Nistru – limita naturală a frontierei răsăritene a tării - armata română trebuia să se oprească si să-si rezerve fortele apărării granitelor firesti. O astfel
de conceptie geopolitică era împărtăsită de clasa conducătoare clasică liberală si national-tărănistă – cel putin în marginea sa mai lucidă.
Într-o conversatie de salon – la care de obicei nu erau admisi alti copii care nu-si stiau tine gura – unde se aflau prezenti oameni din înalta societate a vremii – dar de diferite nuante politice, m-am amestecat într-o discutie care se
încingea spunând că avea dreptate domnul Iuliu Maniu ca să se împotrivească deciziei maresalului Antonescu de a se trece Nistrul, întrucât si politica traditională a strămosilor – domnitorilor Basarabi – cerea să nu ne întindem mai
mult decât ne este pătura ca să nu ajungem goi în frig.
Aceste cuvinte – care vădeau că nu eram pueril nici la 7 ani, precum, probabil, nu-s ramolit la nici peste 70 – au fost raportate dictatorului, probabil de generalul Pantazi, ministrul de Război, care se afla prezent. După mai multe
săptămâni, întâlnindu-mă la o reuniune, generalul Pantazi mi-a spus: stii că Maresalul ne-a spus înaintea unui Consiliu de Ministri că în afară de trădătorii de tară care se împotrivesc politicii sale de aliantă cu puterile Axei contra
bolsevismului mai se află încă doi care se opun: un bătrân căzut în copilărie si un copil care se crede un mare întelept…
Întelegând că bătrânul de care se vorbea era Iuliu Maniu, iar copilul eu însumi, i-am replicat generalului că-i poate spune maresalului că face ce obisnuieste atacând pe altii si lustruindu-se pe sine: se oglindeste în propriile-i cizme…
Nu stiu dacă Pantazi a avut curajul să-i raporteze sefului astfel de cuvinte, întrucât n-am mai avut, în această privintă, nici un ecou.
Spuneam că nu păream pueril nici la sapte ani si că, probabil, nu-s ramolit nici la saptezeci. Trebuie însă să adaug: din păcate… Într-adevăr este, fără îndoială, mai bine să ai un creier neputincios de a-si da seama în ce lume josnică
– urbi et orbi – ne aflăm.
Antonescu era un conducător al Statului autoritar, adică un dictator. Dar dictatura militară a fost – ca să zic asa – pregătită de anii de dictatură regală si de tulburările din decada precedentă următoare mortii – cu bănuială a vesnicului vizir Ionel Brătianu si în acelasi timp a regelui Ferdinand. Aceste morti deschideau drumul întoarcerii dezmostenitului rege Carol II care punea punct regentei, în 1930, numită să sustină coroana fiului său minor Mihai I. Iuliu Maniu, presedinte al Consiliului de Ministri, a permis, vrând – nevrând, întoarcerea ca rege, în 1930, a printului Carol – desmostenit din pricina
comportamentului destrăbălat si exilat în străinătate. Regenta apărea nestabilă în
acele vremuri dificile iar multi ofiteri superiori – fosti tovarăsi de chef ai tânărului Carol – făceau presiune asupra presedintelui de consiliu care, de bastină din Transilvania, n-avea autoritatea unui Ionel Brătianu asupra armatei.
Pe deasupra, Maniu s-a încrezut si în cuvântul regelui că va sosi singur fără amanta oficială Elena Lupescu, care scandaliza morala traditională si care – dat fiind si originea sa evreiască – dădea apă la moară unor curente nationaliste,
exacerbându-le în miscări sovine, întrucât apărea ca un fel de matcă a tuturor răutătilor – egeria-megeră a coruptiei regale.
Netinându-se de cuvânt, Carol veni singur în tară, de ochii lumii, dar după câteva săptămâni îsi aduse si tiitoarea care nu era pentru norod decât o „capră ispăsitoare”, când adevăratul vinovat era tapul. Iuliu Maniu – consecvent cu sine
însusi – si –a dat demisia, deschizând astfel, fără voie, perioada tragică 1930- 1940, premergătoare conducătorului Antonescu, întru care camarila regală si violenta legionară îsi ascuteau cutitele reciproc, justificându-si, astfel,
nelegiuirile.
Una dintre cele mai vechi amintiri politice este momentul tulburător în care radioul ascultat în conacul de la Marmura anuntă asasinarea presedintelui consiliului de ministri Armand Călinescu, considerat un fel de călău voluntar în
slujba camarilei de la palat, de către Garda de Fier.
Abissus abyssum invocat: crimele răspund crimelor si asasinatelor „regale” le răspund asasinatele „legionare” si vice-versa… Astfel dezordinile si debandada din timpul domniei unui Carol II, care în 1938 a instaurat oficial
dictatura regală si partidul său unic, au fost semnele precursoare ale dictaturii militare a generalului Antonescu, autoproclamat maresal si conducător al Statului sub coroana slabului de vârtute Mihai I, care nu fu decât un fel de
marionetă întronizată până la abdicarea sa fortată în fata comunistilor la sfârsitul anului de dizgratie 1947.
Vremurile tulburi, încărcate de primejdii, au ascutit, fără îndoială, o precocitate naturală care mă făcea să înteleg sacrificiile trecutului – începând de 10 la 2-3 ani mi se recita Miorita, moartea Brâncoveanului si Toma Alimos în versiunea bardului Alecsandri… pe care se altoiau nenorocirile prezentului.
De la ciobanul Mioritei, erou al Carpatilor, la Siegfried, viteazul Nibelungilor – a căror legendă o citeam în jurul vârstei de sapte ani – si, mai înainte, la Hercule – ars pe propriu-i rug ca să scape de suferinta cămăsii otrăvite – simteam că
umbrele mortii bântuiau coclaurii balaurilor ce n-aveau îndurare nici pentru slabi nici pentru puternici, care nu puteau totusi să nu aibă câte o spărtură la za…care sa-i facă vulnerabili. De altfel Homer arată în Iliada gloria unui Achile căruia,
totusi săgeata îi va găsi călcâiul – singura parte din trup ce-i putea fi străpunsă…
Cea mai veche amintire de crimă politică actuală o am – precum am amintit - de la vreo patru ani când radioul a anuntat uciderea lui Armand Călinescu, dar nu era vorba decât de un preludiu în pragul altora multe, mult
prea multe de la genocidul de rasă la genocidul de clasă…Dar, copil fiind, miaduc aminte, de asemenea, de năvălirea trupelor unui Mussolini în Albania, când radioul se înduiosa asupra soartei reginei fugind din palat cu pruncul în
leagăn…Impresionat de o astfel de stire am îngânat, public, un distih:
Cu regina – Geraldina…
Acest micro-vers din 1939, la 4-5 ani, nu este totusi cel dintâi…Impresionat de legende unde Făt-Frumos, Achile ori Siegfried erau ucisi cu lasitate – precum ciobanul mioritic – îngânam încă de la trei ani - 1937/38 –
câteva rime: Făt –Frumos - Firoscos – Vis – Ucis…
Si printr-un transfer de la istoria omenirii la istoria păsărilor mele de curte adresam micro – rime Blândei, closca preferată, căreia îi-admiram puii jucânduse- n iarbă, pe care un erete îi pândea din frunzis:
Blândă, Blândă
Viata este o osândă…
…sau la moartea unui gâscan preferat:
Drag gâscan –
năzdrăvan –
Mort precum un bolovan…
Tragediile curtii de păsări se ascuteau pe dramele politice: parcă în micro – cosmul lumii animale vedeam oglinda unei „lupte pentru existentă” si a unei selectii prin moarte, adesea nedreaptă si de multe ori, exacerbată, de
mesianismele laice si religioase, 21/22 iunie 1941 îmi puse pe suflet o amprentă indelebilă: e sfârsitul unei perioade tulburi si începutul unei vâltori în care crimele artizanale dinainte deveneau crime de masă si unde insii deveneau
marionete în dansul mecanic al mortii programate de forte vizibile în demagogia lor, dar obscure în străfundul creierelor reptiliene insuficient controlate de neocortex, care le declansau ca într-un fel de teatru al absurdului, ce devenea teatru
de război al asasinatului colectiv unde mătăuzele mesnismelor laice si religioase binecuvântau baionetele.
De atunci îmi străfulgeră în suflet un tablou curios – un fel de presentiment nefast care, poate, nu-i decât o coincidentă…între vis si realitate.
Trezit în dimineata de 21 iunie, în jurul a 5 ceasuri, m-am ridicat pe marginea patului si am văzut în cameră o umbră de urs negru care se misca si mă privea cu ochi de cărbune; îi urmăream miscările, în acelasi timp cu teamă si stăpânit de curiozitate. Mă întrebam, copil sceptic, dacă-i un fel de strigoi sau numai o arătare a mintii netrezită deplin din somn…
Atunci am strigat către părintii care dormeau în camera de alături si mama veni si puse capul alături de al meu ca să privească în aceeasi directie…dar n-a văzut nimic si, în aceeasi clipă, ursul de fum s-a tăiat în două si a dispărut…
Viziune prevestitoare – imagine subconstientă a amenintării U.R.S.S. – ului - ori prelungire a somnolentei nocturne?
Va continua
|
o carte de Denis Buican Peligrad 3/30/2023 |
Contact: |
|
|
