Dulce - amară, Bucovină
Meditând asupra prestigioasei, documentatei, durutei „Cronici bucovinene” Risipirea , de scriitorul român Corneliu Florea, stabilit de trei decenii în Canada, îti revin în memorie versurile poetului: „Ni se-aseamănă povestea...”
Povestea celor două margini de Tară-surori: Basarabia si Bucovina. Ambele „trecute prin foc si prin sabie”, ambele – desi la epoci diferite – răsluite de la bătrânul trup al Tării, supuse înstrăinării, deznationalizării de imperii diferite, dar la fel de rapace, nesătule de pământ strein, bolnave de acelasi dor de a acapara nu doar teritorii, pământuri, ci si suflete omenesti.
Când citesti paginile consacrate străduintelor deznationalizatoare ale Habsburgilor, care trimiteau slujitori ai Mitropoliei din Carlovăt, ce adăugau Ionilor, Stefanilor, Grigorilor câte un -ovici, acestia devenind dintr-o trăsătură de condei: Iovanovici, Stefanovici, Grigorovici, îti amintesti că si în Basarabia noastră, se petrecea acelasi lucru: Munteanu, Unitilă, Ciubotaru etc. deveneau prin aceeasi trăsătură de condei: Munteanov, Untilov, Cebotariov s.a.m.d.
Acelasi proces de colonizare cu alolingvi: ucraineni, rusi, evrei etc., în detrimentul elementului autohton. Autorul ne dă si cifre comparative: la ocuparea Bucovinei românii constituiau 55 495 suflete; alte etnii – 16 255 suflete; iar după 1848 găsim: români – 182 000, ucraineni – 142 000, alte etnii – 51 000. Deci, elementul autohton, comparativ, se redusese vădit. Mai departe – stim ce a fost... La fel se întâmplase si în Basarabia de după 1812: Bugeacul, depopulat de tătari încă la 1806 este... repopulat cu ucraineni, bulgari, găgăuzi, rusi etc. cu scopul identic – a elimina elementul românesc majoritar, schimbând componenta etnică, avantajând „oaspetii” (nepoftiti). Nu declara, în iunie 1940, conducerea URSS, că tinutul e locuit preponderent de... ucraineni?!
În acelasi diabolic plan se înscrie si politica migrationistă: în Bucovina – către îndepărtata, înghetata Canadă, în Basarabia – spre Extremul Orient rus, mai exact, la Ussuriisk, Amur, Vladivostok, Habarovsk etc. Stiau, vezi bine, ocupantii călcâiul lui Ahile al tăranului român – basarabean, bucovinean – setea nepotolită de pământ... Autorul descrie, cu lux de amănunte, drama bucovinenilor, plecati după pământ (câte 40 de fălci, gratuit). Dorul de bastină îi făcea să boteze noile asezări, ca si cele din patrie: Boian, Ostrita etc. La fel si cobâlcenii, onestenii, zubrestenii, de lângă Străseni, îsi botezară noua asezare din Ussuriisk – Zubresti, cei plecati din acest sat basarabean alcătuind acolo majoritatea.
* * *
O altă risipire îi astepta pe bucovineni – ca si pe basarabeni – odată cu începutul Primului Război Mondial (basarabenii îsi mai lăsaseră oasele si în 1904-1905 pe întinsurile Manciuriei, la Mukden si Port Artur).
Bucovina nu numai că-si dădu feciorii carne de tun pentru interesele Imperiului Habsburgic, ci deveni si teatru de război, jefuită de ambele armate, fie în ofensivă, fie în retragere. Se deosebeau, mai ales, prin sălbăticia lor, cazacii. Cităm: „La Ostrita, un cazac, la prima împotrivire din partea unei femei, să nu-i ia văcuta de la gura copiilor, i-a străpuns fulgerător pieptul cu sulita, omorând-o pe loc în fata copiilor ei, împietriti de groază” [C. Florea, Risipirea, pag. 67].
Cozile de topor locale organizară legiunii de români, care fură exterminate de muscali si cazaci în timpul luptelor. Un alt aspect al risipirii – lagărele de concentrare pentru presupusii disidenti – fabrici ale mortii, unde a fost internat si învătătorul din Ostrita, Ilie Siretean, alături de alte mii si mii, „pentru neloialitate fată de împărătia habsburgică, în timp de război” [ibidem, pag. 69].
Aici au a se adăuga lagărele de prizonieri, de pe întinsurile nesfârsite ale Rusiei, până în Siberia care, asijderea, îsi luau partea lor de victime. Nu putine. Prizonierii din Austria, Germania nu se bucurau nici ei de un tratament mai uman, având în vedere secătuirea resurselor alimentare, provocate de război. În Arhiva Natională a RM am depistat un pachet de cărti postale ale prizonierilor din Morozeni (Orhei), ajunse (?) la destinatie prin intermediul Crucii Rosii Internationale, scrisori în care bietii detinuti implorau rudele să le trimită pachete cu alimente: pesmeti, nuci, brânză... Câte alte mizerii! Si mai nemiloasă s-a dovedit soarta bucovinenilor, prinsi în vâltoarea războiului civil din Rusia, care abia după opt ani de peregrinări au revenit – care au avut zile – acasă. Unul dintre ei este si Ilie Obcinar, care revine la Ostrita, după ce petrecuse în lumea celor drepti pe cel mai bun prieten – Nicolae.
* * *
Pacea si Unirea cu Tara, după atâtea si atâtea chinuri si jertfe aduseră alinare în sufletele bucovinenilor. Si de la neamurile din Canada veneau vesti bune. Petre Ostriteanu îi scria lui Alexandru, sfătuindu-l să se întoarcă acasă, că e pace si e bine. Si mai departe: „Si din asta trecură la Daniel Plesu, bărbatul Domnicăi, cum veni el cu căruta si cu un surugiu tocmai din Fălticeni, ca să le aducă o iapă cu un mânz de-un an si o vacă bună” [ibidem, pag. 119].
În capitolul „Nori negri de la Răsărit”, Corneliu Florea descrie calvarul prizonierilor din Rusia, sfârsitul lui Nicolae Prutean în prizonierat, al altor captivi, ajunsi în Siberia. O singură remarcă a autorului caracterizează starea de lucruri din fostul Imperiu Rus: „Aveau dreptate bucovinenii scăpati din Rusia, care cunoscuseră pe pielea lor si prizonieratul războiului mondial, si războiul civil rusesc: acolo, în Rusia, se întâmplă ceva groaznic” [ibidem, pag. 130].
* * *
Dar pacea – precum o definise maresalul Foch – nu fusese decât un armistitiu, care dură doar două decenii. Norii amenintători ai unui nou măcel se ridicau si de la Apus (Hitler), si de la Răsărit (Stalin). Deja în 1935, la ordinul lui Hitler, Wermachtul invadă regiunea Saar, demilitarizată conform Tratatului de la Versailles. Urmă Anschluss-ul (anexarea Austriei) si tot în 1938 – ocuparea regiunii Sudete si dezmembrarea Cehoslovaciei. Stalin bătea din palme la „vitejiile” camaradului de arme. Nu întâmplător la 23 august 1939, la Moscova, fu semnat Pactul Ribbentrop-Molotov – un proiect diabolic de împărtire a sferelor de influentă în Europa.
Hitler, clocind planurile lui expansioniste, avea nevoie să-si asigure spatele frontului; Stalin, la rândul său, stiindu-si ocupat companionul în Apus, primea carte verde în Răsărit. Asadar, când primul atacă Polonia, al doilea nu întârzie să o atace dinspre Est, să „elibereze” o regiune întinsă, în care pe lângă polonezi trăiau ucraineni si bielorusi. Pofta vine mâncând: în noiembrie 1939 Moscova atacă Finlanda, dar aici si-a cam rupt coltii, campania prelungindu-se peste trei luni de zile, Armata Rosie suferind pierderi grele. La 17 iunie 1940 Stalin ocupă Estonia, Letonia, Lituania, iar peste zece zile – Basarabia, Nordul Bucovinei si Tinutul Hertei.
O nouă risipire, mai tragică decât toate cele suportate până acum. Atunci, o bună parte din bucovineni s-au refugiat peste Prut, cea mai mare parte rămase să guste din efectele „eliberării”, care avea a-si arăta „binefacerile” prin corvezi, postăuci, impozite, iar principalul – prin arestări, teroare rosie. Tineretul, mai ales, a început să-si caute scăpare peste Prut, dar a doua tentativă s-a soldat cu esec total: parte din fugari si-a găsit sfârsitul în Lunca Prutului, mitraliati, altii – au luat calea lagărelor siberiene. În aprilie 1941, o altă încercare a bucovinenilor de a trece noua granită cu România s-a soldat cu tragedia de la Fântâna Albă, unde „câteva mii de români au fost omorâti în plină zi, de armata rosie sovietică” [ibidem, pag. 182]. O altă tragedie îi astepta pe bucovineni, ca si pe basarabeni, la 13 iunie 1941, când 13 000 de feciori si fiice din Tara Fagilor luară drumul Golgotei spre Siberia si Kazahstan.
* * *
Corneliu Florea este un maestru al naratiunii documentare, capabilă să te emotioneze nu mai putin decât o scriere beletristică de mare talent. Pe alocuri documentul capătă conotatii sau substraturi de fictiune, mai ales în stil horror, de groază, cum oribile au fost intentiile si faptele cotropitorilor si împilatorilor streini. Cum am mai mentionat, la fel de obiectiv, necrutător, sunt prezentate si actiunile reprobabile ale cozilor de topor locale, fie acestia români sau apartinând altor semintii.
Autorul citează din rapoartele Serviciului Special de Informatii despre rolul evreilor în evenimentele din 28 iunie 1940, care din anticomunisti (multi fugari din „raiul” comunist si oplositi în Basarabia si Bucovina) deveniseră peste noapte înfocati comunisti: „Majoritatea evreilor mai tineri, entuziasmati de sosirea armatei rosii „comuniste si eliberatoare”, deveniră agresivi cu românii până la omucidere” [ibidem, pag. 187].
Stranii, neîntelese lucruri: ei, care atât în Basarabia, cât si în Bucovina detineau monopolul în comert si industrie, prosperau sub oblăduirea legilor democratice ale Statului Român, având sinagogi oriunde locuiau (chiar si în satul Cobâlca, judetul Orhei, localitate preponderent românească) au întors cojocul pe dos. Stranii cu atât mai mult: răsfoind „Cărtile Memoriei” aflăm sute, mii de nume evreiesti, care luaseră calea Siberiei atât în 1941, cât si în 1949. Apoi procesul „medicilor criminali”, prigonirea bănuitilor de aderentă la sionism... Fostul meu elev, Mihail Grimberg, devenit un foarte bun jurnalist de limbă română, avusese un unchi, comunist înfocat, fost luptător în brigăzile internationale din Spania, si care emigrase, totusi, prin anii ’60 ai secolului trecut, din „paradisul comunist numit URSS” – în Israel. Întrebând nepotul despre motive, acela mă lămuri: «Cât poti răbda, ca în magazin, în troleu, în alte locuri publice să auzi zi de zi una si aceeasi: „Postoronis, jid parhatâi!” („Dă-te la o parte, jidan puturos”), alte „complimente” din partea rusofonilor, care au în sânge sovinismul, antisemitismul?»
S-or fi vindecat de râia comunistă măcar în ceasul al 12-lea? Greu de spus, poate prin alte părti, prin anumite sfere. Cert e că la Chisinău si acum ziarul comunitătii evreiesti Evreiskoe mesteciko are un mesaj filorus si filocomunist, cu vădite rezerve fată de cam tot ce e românesc... Apoi se editează în limba rusă, desi autorii si cititorii publicatiei respective locuiesc în Republica Moldova, ale cărei legi despre limbă le ignoră, parcă nici nu ar exista si pentru ei, cetăteni cu toate drepturile ai acestui stat. Să ne oprim însă aici. Prea multe-s de spus la acest capitol.
Tot la această risipire – suferintele refugiatilor bucovineni si basarabeni din zona ocupată de maghiari după Dictatul de la Viena (vezi, în acest sens, si Arta refugii a lui Paul Goma).
* * *
Paralel cu tema centrală – cronica dramelor si tragediilor prin care au trecut nord-bucovinenii – autorul întreprinde incursiuni în culisele marii politici europene a sec. XX, caracterizându-i pe Lenin si Trotki, Casa Habsbugilor si pe Horthy, pe Carol al II-lea si pe Daladier etc.
Nu crută culorile întunecate mai ales la adresa fostului suveran român Carol al II-lea care, în ceasurile de grea cumpănă pentru tron si Patrie, se afla, de fapt, dezertor la Odesa, unde se distra, tocând banii nemunciti în compania frumoasei Zizi Lambrino – sotie? amantă? Ion Brătianu îi sugera suveranului unica solutie legală: să fie împuscat, ca dezertor. N-a fost să fie. Avea să aducă alte nenorociri tării după întronarea de la 1 iunie 1930.
Nu-s trecuti cu vederea Stalin si acolitii lui pe linia enkavedistă: Yagoda, Beria. Autorul nostru din Canada prezintă cifre: asa-zisa „balsaia cistka” („marea epurare”) a însumat 1 710 000 de arestări, dintre care 1 440 000 au suferit condamnări – parte în lagăre, aproape jumătate – împuscati [ibidem, pag. 233].
Ultimele două capitole sunt consacrate începutului războiului din Est, pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei, rolului maresalului Ion Antonescu în această nobilă campanie. Prin cuvintele lui Ilie Siretean, este dezaprobată continuarea războiului peste Nistru: „Si Antonescu ăsta, câtă sperantă, câtă confidentă, si acum câtă deceptie. Auziti voi, declaratie de război Angliei si Americii! Si când vine unu, un ardelean de-a nostr’, care stie ce vorbeste, mă refer la generalul Iosif Iacobici, si-i prezintă o situatie reală, îl tâpă afară”. Dacă ar fi depins totul de personalitatea si de vointa Maresalului, poate că multe ar fi fost altfel pe acest segment de istorie a noastră.
„Cronica bucovineană” se încheie în primăvara lui 1943, când unul dintre protagonisti, Petru Ostritean, se pregăteste de cale lungă pe ultimul drum pământesc.
Noile „surprize” ce veneau dinspre Răsărit, cu stele pe turlele tancurilor si pe aripile avioanelor, noile arestări, executii, deportări erau înainte. Asijderea înainte – si tributul de bărbati si flăcăi, care trebuiau musai carne de tun, să-si lase oasele lângă Varsovia, sub zidurile Königsbergului, în Pomerania, Cehia, Ungaria si la Berlin, luptând pentru interesele imperialiste ale marii Uniuni Sovietice.
Ultima risipire a Bucovinei?...
Nota Observator :
Constantin BOBEICĂ, fost deportat în GULAG-ul stalinist din Siberia,
fost profesor de română în comuna Codreanca, judetul Chisinău, autor a 5 cărti de publicistică românească din Basarabia
|
Constantin Bobeică 3/23/2023 |
Contact: |
|
|
