Prefață la volumul „Lumini și umbre” publicat de Carmen Cristina Oltean
Socoteam că aceia care iau, indiferent de vârstă, o decizie de dimensiunea emigrării, fie că hotărăsc fulgerător, la primul impuls, fie că reflectează îndelung și analizează alternative, ei intuiesc riscuri, avansează ipoteze și sunt puțini aceia care, aproape din curiozități aventuriere, își stabilesc un liman al aspirațiilor și îl urmează cu intensitatea unui crez irevocabil dincolo de zare. Poeta Carmen Cristina Oltean, din Alba, mărturisea undeva că a luat această decizie în acord cu firea ei optimistă, cu tenacitatea pe care putea conta și așa a ajuns, în căutarea unei normalități mai dense și mai palpitante, în inima Canadei, la Toronto, unde comunitatea de români e destul de consistentă și solidară. De aici mai departe lucrurile au curs când după previziuni, când surprinzător și au putut să înfrunte orice, mai puțin dorul de țară care străbate discret, dar sigur, din poeziile ei.
Carmen Cristina Oltean a publicat în țară, după știința mea, două volume de versuri: „Și îngerii plâng” (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2021) și „Desculță prin suflet” (aceeași editură și același an), ambele girate de Victor Constantin Măruțoiu. Cele două volume sunt o rugăciune sinceră de mulțumire creștină, cu rezonanțe lirice ponderate pentru un generic înger păzitor, dar și o introspecție lirică din aceeași determinare.
Carmen Cristina Oltean are acum alte două volume de versuri gata de tipar („Scrisori către mine” și „Lumini și Umbre”*). Mi-a trimis cel de-al doilea volum fiindcă dorința de a mai cunoaște încă o opinie i-a învins emoțiile doar ca să facă eventuale retușuri înainte de a da bunul de tipar. Lectura mi-a descoperit în chip neașteptat o poetă de aleasă sensibilitate, cu cultura limbii și cu prețuirea ei în figurativul inspirat, în intuiții, dar și în exuberanțe captivante ale imaginației plastice. Mai presus de toate acestea, Carmen Cristina Oltean relevă o lume spirituală a purității, o lume lipsită de contradicții lăuntrice, de anomii tulburătoare, de obsesii maladive, totul într-o poezie a gingășiilor feminine, a iubirii sincere, a vieții văzute în ontica normalității: „Viață/ Moarte/ Toate au un timp/ Și timpul le are pe toate//” (Eternitate) – vizibile ecouri eclesiastice, nu însă și „vânare de vânt”, nici măcar în textul de sub titlul „Goană deșartă”.
Înseși titlurile („Cuvintele din vise”, „Fără întoarcere”, „Durere”, „Tămăduitorul”, „Vindecare” etc.) anticipează climatul liric, paradigmele confesiunii, frământările esențiale ale sinelui; substanțialul, mărturisirile, îngrijorările unui spirit tonic și echilibrat, lucid și capabil de introspecții relevante, polarizante și cu nădejde sfântă peste toate.
Înhăinarea întru destin e conștientă de sine – știe și poate cât știe: „Când m-a înhăinat lumea/ M- am întors spre mine/ Era o atmosferă de peșteră pustiită/ Rănile dansau în jurul unui foc” (Ce îmi plăcea). Descoperirea unei lumi noi, greu de intuit în toate imperfecțiunile ei, în mister, este ea însăși o luptă, o renaștere de sine, dureroasă punere de acord: „Strivesc în mine struguri otrăviți/ Cu tălpi în suflet pângărit/ Gemete sângerânde de culoare/ Țâșnesc în mută-ncăierare/ Mâhnire simt până-n cotloane/ De parcă cerurile plâng o răstignire/ Străpunsă cruce a crescut în mine/ Cumva mi-am împlântat piroane/ O suferință de sorbit, ah, Doamne/ Nu precum eu voiesc mereu/ Ci precum Tu le-așezi în stele//...” (Suferință). Cămara sufletului - „udă, mucegăită” (Vindecare) – e descumpănită, împinge la evadarea din sine („Sufletul meu murmură întruna/ Aleargă cu fluturi,/ vorbește cu luna...”). Sinele se regăsește uneori în tălăzuiri, în exces, în reacții, iar întoarcerea în concordanțe cheamă la reprimări de efuziuni rebele: „Oprește-mă să nu fiu eu/ E ca și cum ai seca un râu...”(Aș fi). Alteori, se trece implicit spre nebănuit, spre halucinant: „Mă pierd pe cărări nebătute/ Răstorn pietrele mute/ Le-ntreb de străbuni/ Cum au rămas nezdrobite/ Cum au ajuns să fie zidite//…” (Care-i dăruia lumina și viața).
Transferul suferinței în transcendent este tămăduitor, statornicit în metafizic, iar nu în subsidiarul anost: „Muțenia pietrei înflorise/ Ridicată din mormântul ei/ Ce floare trezisem din tihnă/ I-am șoptit taina mea...” (Tămăduitorul). Contemplarea lirică ține, e adevărat, aproape exclusiv de sufletul feminin, de unde semantica emoției mlădiată în pluralitatea ocurențelor, a ipostazierii: „Nu ne-am cunoscut/ La vârsta când iertarea era un zâmbet/ Nu ne-am cunoscut/ La vârsta când ne era inima strigăt de dor/ Când tremuram/ Așteptând nerăbdători într-o gară/ Când iubeam/ Și uram așteptarea trenurilor de seară//” (Așteptarea trenurilor) – iubeam și uram; ce cald adevăr adolescentin! Viața ca un tren, ca o cale în ubicuu e simbol oniric recurent în poezia Cristinei Oltean: „Într-o zi de vară indiană/ Mi-am găsit gândurile împrăștiate/ Precum un jalnic tren deraiat/ În care călătoream clandestin//” (Vara indiană).
Vibrațiile profunde, memoria vie a locului natal, nevoia de confident leal ajung obsedante nevoi ale decuplării și, în consecință, lăuntrice refugii: „Caut aripile timpului/ Opresc zborul în tandem/ Să fiu cu mama și tata/ Să povestim, să râdem/ Să curgem spre lumină/ Aripile timpului se zbat//” (Intrinsec). Energiile sumbre, sugrumate în unghere umbrite de suflet, se cer defulate totuși în confesiuni: „Lacrima neplânsă doare/ Amân să o slobod curând/ Sau mai bine-i cânt/ Aripile-i se zbat a resemnare/ Durerea-i de plumb/ În celula nopții visând//” (Lacrima neplânsă), iar pentru revigorări viviante, ciclic, aceleași reîntoarceri în sine, adânci, înalță în aripi zborul: „Rătăcit pașii mă poartă/ Drum nebătut și nevăzut/ M-aprinde soarele/ Mă mângâie copacii și vântul/ În albastru plutesc și visez/ Al răbdării psalm din piatră-l citesc/ Vieții îngenunchez//” (Durerea). Depărtarea nu estompează întru totul căutarea, afundarea în suflet, în memoria începutului, a înhăinării fiindcă, mai presus de toate, Carmen Cristina Oltean se sprijină ferm, definitiv în Rostitorul celor ce sunt: „Cine ești/ De știi să pui săruturi pe rănile sufletului/ Ce ești//” (Cine ești). Sau îl mărturisește explicit pe Dumnezeul la care se întoarce, la nevoie, ca pe o călăuză luminoasă reproșându-și inconsecvența, rătăcirea: „Îl păstrăm pe Dumnezeu într-un sertar/ Ca pe-un fular ce îl scoatem afară/ Doar când avem nevoie//.” (Lumina felinarului).
Și dacă trebuie să menționez în câteva cuvinte o notă particulară pentru poezia Cristinei Oltean, încă una din speranțele poeziei românești de dincolo de Ocean, fiindcă ea ne oferă multe asemenea ocazii, aș reține vigoarea surprinzătoare a zicerii lirice și armonizările acesteia cu candoare juvenilă în inteligibil, în semnificare și în introspecțiile lămuritoare ale pluralității ființei și ale policromiilor lumii.
--------------------------------------------------
* Prefață la volumul „Lumini și umbre”
Iulian Chivu
|
Iulian Chivu 3/23/2023 |
Contact: |
|
|
