Căutări - Primăvara mea
Există o primăvară a mea în a cărei splendoare am luat ființă și care m-a modelat după sensibilitatea ei, după determinarea ei de a trăi fără rabat de la frumusețe, ori profunzimea emoțiilor. Îi datorez admirația pentru viață și intimitatea cu ea însăși. O port ca pe o eșarfă, ca pe un parfum, mă mângâie și mă alintă, stau cu ea la masă, la povești, e o prietenă, o soră. Tânjesc după ea când lipsește, după aerul ei cald ce îmi desferecă vertebrele prinse dureros în chingile iernii. Visez că-i respir mireasma, că înfloresc în copaci, în crengile cele mai de sus zâmbind răsăritului fiecărei zile.
E toată metaforă, simbol, primăvara (mea), de la Mărțișor la Înviere.
Mărțișorul meu e simplu în vremea din urmă. Nu-mi mai pasă de bijuteria lui, firele împletite șnur sunt singura mărturie necesară a iubirii și purității, a sacrificiului și a lacrimii, a efemerului și a eternității îngemănate într-o îmbrățișare de nedesfăcut. Trăirile devin esențe în timp, tot mai clare, limpezi, nesofisticate, iar mărțișorul coborât din piept, brățară la încheietura mâinii, veghează discret această transformare cu bunu-i augur.
Cât despre noroc și destin peste an?
Doar la noi, cu un sănătos simț al umorului, anul tradițional începe sub pre-viziunile ”Babelor”, ființe legendare, morocănoase, capricioase, ce azi inundă lumea cu senin și soare ca mâine să o îngroape în furtună de zăpadă. Le privesc cu tot mai multă simpatie chiar pe cele înspăimântătoare din povești. Recunosc în ”cotoroanțele” binecunoscute, instinctiva teamă de bătrânețe, poate chiar mai acută decât cea față de moarte. Imaginarul popular pune în cârca lor încovoiată, în urâțenia, răutatea, în acreala lor suferința umilitoare a bătrâneții, ca și cum sortindu-le eșecului, unui final nefast ar curăța lumea, viața de un trist aspect al condiției umane. Tot din legendă vin și cele bune, înțelepte, protectoare, blânde, generoase, întruchipări ale vechilor zeițe ale naturii sau ale sfintelor din panteonul creștin.
Dochia însăși, după unii etnologi, și-ar lua numele de la Cuvioasa Muceniță Evdochia samariteanca, celebrată în calendarul ortodox la 1 martie și care a trăit în Iliopolis, Siria, pe vremea împăratului Traian. Nu de puține ori mitologia populară și tradiția creștină s-au întrepătruns în culturile locale dăruindu-ne povești pilduitoare al căror adevăr originar e greu de descifrat și poate nici nu trebuie. Legendele Dochiei în diversitatea lor, fie ca e vorba de preafrumoasa fiică a lui Decebal fugind de urmărirea pătimașă a lui Traian, fie de Baba neînțeleaptă ce își leapădă cojoacele urcând muntele spre pășune cu oile sale sunt creații unice, fondatoare ale culturii noastre și le revizitez nostalgic în fiecare primăvară ca semn al apartenenței la primăvara românească. În plus îmi readuc în minte peisajele halucinante ale munților noștri ce se (re)conturează când se dezgolesc de zăpadă, și răsar din ei ca niște străjeri ”oamenii de piatră”, din Ceahlău la Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râul Doamnei, Retezat ori Semenic. Muntele și primăvara, simboluri ale ascendenței.
Astfel drumul spre vârf al Babei Dochia nu mai e nici el un paradox. Deși personificare a timpului îmbătrânit, al anului ce trece și e menit să moară, ultima ei călătorie nu e spre adâncuri, spre tenebre, ci spre piscul spiritual, finalul firesc al sorții. Dacă moartea tinerei Dochia e sacrificială, cea a Babei e împlinitoare a sorocului. Extrapolând această dualitate, primăvara împacă în natura sa inocența înfloririi și fructul ce rămâne după pierderea ei.
Melodică și temperamentală, mă ursește în optimism și speranță. Totul țâșnește înspre înalt, orice potențial înmugurește, ori învață să zboare; orice aspirație înflorește, ori se ridică pentru prima oară în picioare. Totul rămâne de trăit, de împlinit; toate drumurile duc spre înainte, spre certitudinea pură a vieții tinere, entuziaste. Această vitalitate m-a locuit și pe mine în cea mai frumoasă zi de martie când fulgii de zăpadă erau petale de flori de cireș și în brațele mele, strâns lipit de piept, de inimă se legăna pentru prima oară trupul fragil al fetiței mele celei dintâi.
Floare timidă de primăvară, sufletul meu locuiește într-un mono-anotimp al tinereții fără de sfârșit, într-o grădină ce nu cunoaște veștejirea, într-un tablou impresionist, într-un vis. Făptura mea întreagă trece inevitabil prin anotimpuri, prin timp, prin istorie fără regrete însă pentru că și-a descoperit izvoarele ce se revarsă fertil, măcar o parte din an, sub ploile de april peste rădăcinile îmbătrâninde. În plus, în primăvara reală, la noi de 8 Martie femeile încă se îmbracă în flori, de Florii în ii și ramuri înfrunzite de sălcii, iar de Înviere, noi toți în lumină.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto, Martie 2023
|
Lăcrămioara Varga Oprea 3/23/2023 |
Contact: |
|
|
