Poem pentru mama
Mama-și poartă toamnele la vale
Multe, câte-ncap în vreo optzeci.
Vine dintr-o margine de jale
Urcând demnă-a timpului poteci.
Are riduri mama cât o Țară
Care-și pierde pruncii la război,
Dar, ne-ncovoiată sub povară,
Nu privește, plânsă, inapoi.
Calcă românește, cu mândrie,
De la piept i-au supt șase feciori
Dintre care - toți au fost să fie
La condei sau sapă, muncitori.
Nu se-nchină maica niciodată.
n-a avut ea timp de rugăciuni.
Prea a fost cu riduri scrijelată
Să mai creadă-n sfinți sau în minuni.
Dar de-un timp, prin somn se tânguiește.
Strigă după taica - și mă tem
Că măicuța mea se primenește
Să se urce-n marele poem.
*
...Șintr-o zi, măicuța mea s-a dus.
Unde ?...niciodată nu mi-a spus.
Am văzut cum a urcat la cer
Într-un car de foc și lerui-ler
Și-acum cred că mama-n sfântul Soare
Spala Dumnezeul pe picioare.
Eu mă scald în lacrimi, uneori
Și aștept, din paradis, scrisori,
Dar, din infinitul său abis
Îngeri buni mi se coboară-n vis,
Mă vestesc să ard cxuptoru-n curte
Și să-mparte la lume vin și turte.
Îmi spăl mâna, cea cu care scriu.
În oglinda veche-s încă viu.
Prin vâltoarea timpului mă zbat.
Se ascunde-n mine un bărbat
Care fură lacrimi de la stele
Și stropește florile, cu ele.
Am sădit, măicuță, floarea ta.
Floarea mea de dor nu mă uita
Și-o culeg și mi-o ascund în sân;
E prea trist să fii copil bătrân...
Îmi e dor, sunt mândru și mi-e teamă
C-aș putea să fiu poet de seamă
În această lume de bănat,
Iad în care vii se mai zbat,
Unde doina plânge printre lunci,
Nu mai dau muierile dalbi prunci,
Grâul crește veșted și se-ndoaie
Fiindcă Dumnezeu nu mai dă ploaie.
E Pământul ros de veșnicii
Și-are putregai la temelii.
Comunismul, morbul infantil,
Linge crucea timpului umil.
Prind românii calea-nstrăinării
Iar Irozii vnd copiii Țării.
E mai bine, maică, să te știu
C-ai plecat în cer de timpuriu.
Dac-ai mai fi stat, te-ai fi uimit
Trista mea...și tot ai fi murit;
Îngerii, din lumea lor albastră
Știu că-i un infern planeta noastră.
...Foaie verde, timp de putregai,
Multe cazne trupului că-mi dai.
Plin de cicatrici și de dureri
Regret astăzi c-am fugit din ieri
Să anunți, prin Sfinte-Bethleemii,
Cât de păcătoși sunt pământenii...
*
Din tot ce-a fost, mai e și n-o mai fi
Rămân vlăstarul vrerii de-a trăi
Și din răspântii, timpul mă tot cheamă
La sărbătoarea ta, acasă, sfântă mamă.
Și eu mă-ntorc din larg, precum cocorii
Și observ trist ca foarte triști sunt norii
De când te-ai dus în cer, la ăl bătrân,
Cu busuioc și izmă verde-n sân;
Măicuța mea, din marele amin,
Așteaptă-mă, că și eu o să vin...
Montreal
George Filip
|
George Filip 3/7/2023 |
Contact: |
|
|
