Scrisoare pastorală
Scrisoare lui Eminescu(XVI)
,,Bădie Mihai,
Găsit-am răgaz să-ți mai scriu câteva rânduri. Am citit niște versuri ale matale și tare m-a gâdilat sub limbă să pun mâna pe condei și să-ți zic vreo două-trei. M-am amuzat când ți-am citit amintirile tale din școală, căci tare au semănat cu multe de-ale mele. Mi-am zis atunci că ar fi binevenită o epistolă pentru domnia-ta, căci, poate, or fi ocupați și îngerii de pe-acolo și n-or avea timp mereu să te țină de vorbă, să te asculte, să te cânte, să te-ncânte. Și, oricum, o scrisorică de acasă oricine o așteaptă, mai cu seamă dacă-i plecat de multă vreme.
În viața ta atât de scurtă ai trudit din greu să înveți carte. Ai avut în sufletul tău un dor mistuitor de a cunoaște toate tainele lumii, gândurile marilor oameni care au făcut umbră pământului de-a lungul vremii în felurite locuri, științele, filozofiile și religiile lumii. Ai sorbit cu nesaț vorbele dascălilor tăi, începând cu cel dintâi învățător până la pedanții profesori din marile universități de la Viena și Berlin, pe care le-ai frecventat. Nu te-ai întrebat niciodată dacă îți vor fi toate de folos în viață, dacă sunt prea grele de purtat. Dincolo de zidurile școlilor, te-ai dus în micile și marile biblioteci și ai scormonit și acolo în volumele colbuite alte și alte secrete ascunse ale omenirii. Caietele tale de notițe cu miile lor de pagini scrise de tine cu pana stau mărturie în acest sens. Învățai limbi străine ca să intri și în ograda altor culturi, altor mentalități, ca să mai afli ceva mai mult. Și pofta matale de cunoaștere creștea văzând cu ochii de la o zi la alta, de la un an la altul. De-ai fi avut norocul să trăiești în lumea aceasta, - așa păcătoasă cum e ea -, măcar o sută de ani, cu siguranță că ai fi ajuns cel dintâi savant al lumii. Școala a fost pentru tine sfântă. Ai respectat-o, ai urmat-o, ai slujit-o, ai apărat-o și te-ai revoltat când ai văzut că adeseori neaveniții o profanează. Pentru tine înălțarea și căderea unui neam se face prin școală, prin educație sau prin lipsa de educație. Dacă în eternitatea lumii de dincolo se pătrunde prin Biserică, în veșnicia lumii de aici se pătrunde prin Școală.
Nu-ți era ușor, Bădie, să-ți stăpânești pornirile tinerești, să pui zăbăluță gândurilor deșucheate, specifice vârstei și să-ți concentrezi mintea pe marile probleme ale științei. Și, totuși, o făceai! Dovadă că n-ai trecut prin școală ca pasărea prin văzduh, ori ca peștele prin apă, fără să se prindă nimic de tine și de sufletul tău. Îți aminteai peste ani și-i provocai și pe prietenii tăi la un plăcut efort de memorie: ,,Vai! tot mai gândești la anii când visam în academii,/Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,/Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune/Și-n a lucrurilor peteci căutând înțelepciune?(
)/ Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minții scripet,/Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet./
Îți aminteai de profesorii tăi și în ei regăseam pe unii dintre cei care mi-au marcat și mie anii copilăriei și ai tinereții: ,,Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,/Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos/Și cum neagra vecinicie ne-o întinde și ne-nvață/Că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață./Atunci lumea-n căpățână se-nvârtea ca o morișcă,/De simțeam, ca Galilei, că comedia se mișcă./Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii,/Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii/Și privind păinjenișul din tavan, de pe pilaștri,/Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri/Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă/Către vreo trandafirie și sălbatică Clotildă./
Ce bine seamănă profesorul tău și orele de atunci cu părintele Ganea și neuitatele sale perle! Ce seamănă cu unii profesori de istorie sau de limbi străine și ce mult semănai tu și colegii tăi cu tinerii învățăcei dintotdeauna! ,,Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic/Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic./Scârțiirea de condeie dădea farmec astei liniști,/ Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei iniști,/Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;/Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit./
O lume paralelă se zămislea în mintea fiecărui elev sau student plictisit sau depășit de informațiile pe care le primea, o nevoie de evadare dintr-un mediu străin, ostil, uscat și respingător. ,,Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă,/Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință./ Realitatea adevărată de după absolvirea școlii era dură și greu de suportat, iar lupta pentru supraviețuire tot mai acerbă. ,,Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este/Cea ce poate să convie unei inime oneste;/Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,/Căci de ai cumva iluzii, ești pierdut și ești ridicol/
Pe vremea ta, bădie, măcar puneai mintea la contribuție, îți creai o lume iluzorie în imaginația ta, în cazul în care nu te interesa cele ce-ți spuneau profesorii. Azi tentațiile pentru copii și tineri sunt mult mai mari și mai periculoase. Nu știai tu atunci ce însemna internetul, telefonul mobil, diferite platforme de socializare, jocurile de tot felul, filmele deșucheate, care-i fac pe bieții noștri copii să nu mai vadă și să nu mai audă nimic din jur, să piardă ore în șir, zile și nopți să le urmărească, să se implice. Nici nu visai tu atunci, bădie, câte pericole i-ar putea paște pe tinerii noștri ce aveau să vină peste două veacuri. Nu bănuiai tu pe câte canale ar putea ajunge informația la mintea lor, cât de amăgitoare și pierzătoare de suflet pot fi multe-multe astfel de produse ale tehnicii și răutății omenești. Nu bănuiai tu, bădie, că ciudățeniile astea vor răpi copiilor noștri însăși copilăria și sănătatea.
Tu făceai haz că-ți fugea gândul spre alte lumi și realități la unele ore de curs. De-ai vedea tu astăzi cum atâția dascăli vorbesc în van unor elevi cufundați în urmărirea unor programe și aplicații de pe telefon! Erai puștiulică, bădie, la vremea ta! Nici nu bănuiești cât am ,,evoluat! Profesorii nu mai au voie să dea teme acasă elevilor ca să nu-i streseze, nu au voie să-i atingă nici măcar cu o floare, cu atât mai mult să nu ridice tonul, să nu-i jicnească, să-i umilească, lezându-le demnitatea. Dacă pe vremea noastră, bădie, învățătura era o trudă și o cruce grea de dus, azi trebuie să fie ca o joacă. Câți savanți și oameni cu răspunderi vor ieși din această ,,joacă!
Făceai haz de necaz, bădie, de cei ce pierdeau vremea prin străinătăți ca să urmeze școli înalte, tocând averea părinților și a statului: ,,Ai noștri tineri la Paris învață/La gât cravatei cum se leagă nodul,/Ș-apoi ni vin de fericesc norodul/Cu chipul lor isteț de oaie creață./La ei își cască ochii săi nerodul,/Că-i vede-n birje răsucind mustața,/Ducând în dinți țigara lungăreață
/Ei toata ziua bat de-a lungul Podul.//Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:/Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele/Și viața lor nu și-o muncesc și-o plimbă.//Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,/Ce au uitat pân' și a noastră limbă,/Pretind a fi pe cerul tării: stele./
Din păcate, istoria se repetă, bădie! Astfel de tineri nu se mai plimbă azi cu trăsurile, ci cu mașini scumpe. Călătoresc în străinătate, în locuri unde plăcerile sunt la ele acasă. Își cumpără diplome de la colțul străzii și de la firme specializate. Ocupă funcții înalte, fac legi și aplică legi. Cei mai mulți însă nu mai pleacă niciunde. Cârciumile și localurile de dezmăț sunt tot mai multe și mai pline și la noi de tineri ai nației noastre. Băutura și tutunul sunt idolii lor de zi cu zi. Alții își adaugă în meniu și drogurile, ca să-și grăbească drumul spre mormânt. Își pierd tinerețea, își distrug sănătatea, devin tot mai striviți de realitate, de viață. Îmbătrânesc înainte de vreme, fără familie, fără meserie, fără un rost și o rânduială, fără un ideal, departe de Dumnezeu. Se sting înainte de vreme, măcinați de boli, decepționați și scârbiți de lume și de viață. Unii sfârșesc prin a se sinucide, alții înfundând pușcăriile, ori pierzându-și urma peste mări și țări.
Neamul ni se topește, bădie, suntem tot mai puțini, tot mai îmbătrâniți, tot mai bolnavi, tot mai prostiți de tot felul de vântură-lume!
Îți voi mai scrie în curând, bădie, că tare multe mai am a-ți spune! Cu bine!
*
Cuvinte părintești. Suntem în Postul Mare al Sfintelor Paști și socotim potrivit să lăsăm pe Sfinții Părinți să ne vorbească și să ne sfătuiască în continuare despre Înfrânare:
,,Înfrânarea are două părți: de unele lucruri trebuie să ne înfrânăm, de altele nu. Înfrânează-te de la rău și nu-l săvârși, de bine însă nu te înfrâna... Păcatele de la care trebuie să ne înŹfrânăm sunt: adulterul și curvia, beția neînfrânată, mândria cea rea, mâncărurile peste măsură, luxul bogăției, lauda de sine, în-gâmfarea, disprețul aproapelui, minciuna, clevetirea, fățărnicia, pofta de răzbunare, furtul, înșelăciunea, răpirea, mărturia minŹcinoasă, lăcomia, pofta cea rea, amăgirea, slava deșartă, fanfaŹronada și toate câte sunt asemenea acestora... Lucrurile binelui pe care trebuie să le săvârșești și de la care să nu te înfrânezi sunt: mai întâi de toate credința, teama de Domnul, dragostea, unirea, dreptatea în vorbe, adevărul și răbdarea. Nimic nu este mai bun decât acestea în viața oamenilor(...). Urmează și acestea: a cinsti pe bătrâni, a practica dreptaŹtea, a păzi frăția, a suferi ocara, a fi îndelung răbdător, a nu fi doritor de răzbunare, a mângâia pe cei întristați, a nu îndepărta de la credință pe cei scandalizați, ci a-i întoarce și a-i înveseli, a dojeni pe cei păcătoși, a nu apăsa pe cei datori și lipsiți și altele de acest fel... Dacă faci binele și nu te înfrânezi de el, vei trăi pentru Dumnezeu și toți care fac astfel vor trăi pentru DumneŹzeu. Și iarăși, dacă nu faci răul și te abții de la el, vei trăi pentru Dumnezeu și vor trăi pentru Dumnezeu toți care păzesc porunŹcile acestea și umblă în ele(HERMA); ,,Amestecă înfrânarea cu simplitatea și însoțește adeŹvărul cu smerita cugetare(ILIE EDICUL); ,,Cel ce nu-și înfrânează poftele se numește neînfrâŹnat și nesățios. Putem numi neînfrânat și pe cel ce se iuțește (se enervează), pe cel ce zavistuiește, pe iubitorul de argint, pe cel viclean și pe oricine se găsește în păcat ca necurat și spurcat(SF. IOAN GURĂ DE AUR); ,,Strâmtorează-ți pântecele prin înfrânare și tu vei putea să-ți stăpânești și gura, căci limba se întărește de multă mâncare(SF. IOAN SCĂRARUL); ,,Înfrânarea este un nume de obște, care se adaugă la numele tuturor virtuților. Deci, cel ce se nevoiește trebuie să se înfrâneze în toate(MARCU ASCETUL); ,,Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinței, cuŹnoștința... Nepătimirea la rândul ei naște discernământul, iar cunoștința, dragostea către Dumnezeu(SF. MAXIM MĂRTURISITORUL); ,,Prin înfrânare nu înțelegem abținerea totală de la mâncare, căci aceasta ar fi o sinucidere, ci înfrânarea de la plăŹceri, care se face spre înfrângerea îngâmfării trupului și ajungeŹrea la pietate(
.). Înfrânarea curată pune limbii măsură, ochilor marŹgini și urechilor auz, fără curiozitate. Cine nu ține seamă de acestea, este necumpătat și fără frâu(
.). Nici o vorbă nu va mișca sufletul unui neînfrânat în privința pântecului și nu-l va schimba așa ca întâlnirea întâmŹplătoare cu un înfrânat(
.). Înfrânarea, după cum știm, este mama castității dăŹtătore de sănătate. Ea înlătură piedicile ce stau în calea săvârșiŹrii faptelor bune în Hristos(SF. VASILE CEL MARE).
*
Cu mâine zilele-ți adaugi. Redăm mai jos o poezie cu acest titlu a lui Mihai Eminescu. Iat-o:
Cu mâine zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El și răsare undeva.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.
Naintea nopții noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însăși e-o părere
Și un vistiernic de vieți.
Din orice clipă trecătoare
íst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvârte universu-ntreg.
De-aceea zboare anu-acesta
Și se cufunde în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.
Cu mâine zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a purure ziua de azi.
Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se diștern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern
*
Profesorul Gheorghe Bulgăr. Nu l-am întâlnit niciodată față către față. Nu am vorbit cu dânsul, dar i-am auzit glasul de nenumărate ori la radio, l-am văzut la televizor. Zeci de ani am corespondat cu dânsul. Poate că scrisorile noastre au depășit demult numărul de o sută. Eram pe aceeași lungime de undă și aveam ce să ne spunem. Nu se rușina să corespondeze cu un preot, cu un popă de țară. Fie că se afla în București, profesor titular la Universitate, fie că preda la Sorbona, scria la Bârda. Uneori scrisorile sale aveau multe pagini, alteori ele erau însemnări pe colțuri de ziare în care se aflau articole ale sale. Îmi trimitea ilustrate de pe unde îl duceau pașii, parcă ar fi vrut să împărtășească și altuia bucuria de a admira un peisaj, o operă de artă.
Îi trimiteam întotdeauna câte ceva din ceea ce publicam, îmi trimitea de ale sale. Vorbea foarte respectuos, fără infatuare, fără pic de orgoliu. Scrisorile mă încurajau să scriu, să public. Pomenea mereu citate din Eminescu și din alți corifei ai spiritului românesc și universal privitoare la importanța culturii în viața unui popor, a unui om. Numai profesorul I.C. Chițimia mai era atât de generos, ori profesorul preot Petru Rezuș. Numai dânșii știau să îndemne, să încurajeze, să orienteze. Catedra pentru ei nu era numai la facultate, ci și acasă la masa de scris. Sala de curs nu era numai acolo, ci toată nația românească putea participa la cursurile lor. Prin scrisori, prin orice mijloace, ei propovăduiau cultura, îndemnau spre orizonturi înalte pe oricine avea vreme și plăcere să-i asculte.
Făcea parte din generația marilor dascăli ai Școlii românești, dintre dascălii aceia, care și-au înțeles profesia ca pe o misiune, ca pe un apostolat, ci nu doar ca pe o sursă de câștig. Fără îndoială că mai sunt și alți asemenea dascăli ai Școlii românești, dar prea puțini mai cunosc!
Profesorul Gheorghe Bulgăr știa să se bucure de realiŹzările cât de modeste ale celui mai umil dinte prietenii săi. Știa să-și prezinte lucrările savante cu modestie, fără să umilească, fără să-l facă pe interlocutor să se simtă rău. Era un veritabil om de cultură!
De nenumărate ori mi-a scris să-l vizitez, când ajung în București, dar, din păcate, niciodată n-am făcut-o! Am avut impresia de fiecare dată că mai este vreme pentru aceasta, că altele sunt urgențele de rezolvat în puținul timp ce-l aveam la dispoziție. În ultima scrisoare mi-a scris că merge la operație și că-i este frică. Mă ruga să mă rog pentru el și pentru familia lui! Îmi trimitea și un pomelnic! Scrisoarea a fost ca un testament, căci a fost ultima. I-am mai scris, dar răspunsul a fost tăcerea
Școala românească a pierdut un mare slujitor. A pierdut un profesor, care a socotit catedra ca un prestol, iar lecția ca pe o adevărată Liturghie, un slujitor care și-a făcut cu cinste și dăruire misiunea, și-a înmulțit talantul ce i-a fost dat de Părintele Luminilor.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Domnule Profesor!
*
File de jurnal 12 ian. 1984(II). ,, Protopopul mi-a spus ca să fiu ferm pe poziție, că am dreptate și n-au ce să-mi facă.
Azi, vineri, 13 ianuarie, zi cu ghinion. Anul trecut am avut discuție cu patriarhul, acum cu alții. La 10.40 eram cu mașina la gară. Acceleratul cu care trebuiau să vină a avut întârziere 50 minute. M-am dus la protoierie. Protopopul lipsea. I-am dat telefon acasă. A spus că de dimineață nu s-a putut scula din pat, că e anchilozat și nu poate merge la Malovăț. Lașul! Părintele Stelică Zoican, contabilul protoieriei, avea întâlnire cu un securist la biserica de la Schela, unde fuseseră găsite niște biblii în limba maghiară.
M-am dus din nou la gară. Tocmai atunci pleca de acolo o mașină cu reprezentanții comisiei de expertiză. Erau: Pr. Prof. Nicolae Necula, vicepreședintele Comisiei de Pictură, Pr. Virgil Preda, inspectorul mitropolitan, pictorul Mociulschi, membru în Comisia de Pictură Bisericească și pictorul Vasile Ivănescu. De la protoierie m-au luat în primire. Toți erau pe capul meu, căutând să mă intimideze în fel și chip.
Am ajuns la Malovăț. A venit și Părintele Pr. Nicolae Jinga, secretarul protoieriei. Înainte de-a vedea actele, delegații au început să spună că lucrarea, într-adevăr, trebuie terminată, dar că pictorul trebuie plătit pentru asta. Au acceptat să vadă actele, după care au început să caute portițe de scăpare pentru Ivănescu. Toți au dat dreptate parohiei, dar mi-au cerut să fiu mai ,,maleabil, să nu mă cramponez de câteva mii de lei, că ei pot face o reevaluare a lucrării și să-mi dea posibilitatea legală să plătesc, că pot să-i dau cât cere și fără să mai gestionez banii, ci să țin câteva predici, prin care să conving oamenii să mai dea fiecare câte ceva direct pictorului, fără ca să mai intru în acte.
Propuneau să încheiem o minută, prin care să prevăd că cer stingerea litigiului de la Judecătorie. I-am felicitat pentru că, în calitate de avocați ai lui Ivănescu, i-au apărat excepțional de bine interesele. Le-am spus că actele pentru mine sunt sfinte și nu accept să plătesc un leu mai mult, că dacă ei se consideră îndreptățiți, ca organe superioare, n-au decât să preia gestiunea parohiei și să-i plătească. Le-am spus că nu am cuvinte și nici capacitate să țin o asemenea predică, că nu renunț la proces, cu riscul de a fi pedepsit pentru că nu am cerut aprobarea mitropoliei. I-am asigurat că sunt hotărât să ajung până la Tribunalul Suprem și Procuratura Generală, că dacă voi fi nevoit voi face un memoriu cu o mie de semnături către Miliția Economică pentru elucidarea cazului, că, indiferent dacă voi fi în calitate de preot sau de simplu cetățean al comunei, în cazul în care voi fi caterisit, voi face totul ca dreptatea să se restabilească și oamenii satului să nu fie jecmăniți la drumul mare.
Nu s-a putut ajunge la o înțelegere. Preda a spus că nu trebuie să fac apel numai la acte, ci, în calitate de preot, trebuie să țin seamă de factorul psihologic, de faptul că pictorul Ivănescu este un om în vârstă, care trebuie menajat. Au încercat să încheie o minută, dar, fiindcă un punct din ea prevedea că această comisie va redacta ulterior un raport detaliat al situației, am refuzat și eu și oamenii din sat prezenți acolo să o semnăm. Își luaseră date eronate din actele noastre. Le-am reținut hârtiile respective. Am refuzat să-i mai duc la gară. Au plecat cu Ivănescu.
Mi-e scârbă de toată această mascaradă. Sunt fericit însă, că prin ființa mea am reușit să-L apăr pe Hristos de a I se da încă o palmă.
Ajută, Doamne, neputinței mele, că sunt singur și mă strivesc bandiții!
*
*
Zâmbete. ☺Preotul:,,Dragi enoriași, am pentru voi două vești. Cea proastă: acoperișul bisericii trebuie schimbat! Și cea bună: avem banii necesari! Vestea și mai proastă: avem bani, dar sunt încă în buzunarul vostru! ☺Nu te îngrijora în legătură cu bătrânețea. Nu ține mult!! ☺Când a ajuns la 60 de ani bunicul a început sa meargă cam 5 km pe zi. Acum are 97 și... nu știm unde este! ☺Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată înlocui prostia umană... ☺După 40 de ani viața devine roză: artroză, scleroză, nevroză, osteoporoză,...
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/6/2023 |
Contact: |
|
|
