De veghe la hotar
Una dintre cele mai complexe parabole din Evanghelii este cea despre “bunul Samarinean”.Iată ce spune Evanghelia:” – Un om care cobora de la Ierusalim la Ierihon[c] a căzut în mâinile tâlharilor. Ei l-au dezbrăcat, l-au bătut zdravăn şi apoi au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. 31 Din întâmplare, pe acel drum cobora un preot. Dar când l-a văzut, preotul a trecut înainte, ocolindu-l. 32 Tot aşa şi un levit, când a ajuns în locul acela şi l-a văzut, a trecut înainte ocolindu-l. 33 Însă un samarinean[d], care călătorea şi el pe acolo, când a ajuns în dreptul lui şi l-a văzut, i s-a făcut milă de el. 34 S-a apropiat, i-a bandajat rănile şi a turnat peste ele untdelemn şi vin. Apoi l-a pus pe propriul lui animal de povară, l-a dus la un han şi a continuat să-l îngrijească. 35 În ziua următoare, a scos doi denari[e], i-a dat hangiului şi i-a zis: „Ai grijă de el, iar când mă voi întoarce, îţi voi plăti eu orice vei mai cheltui în plus!”Această ‘parabolă” a fost spusă de Iisus pentru a arată cum se cuvine să iubești pe Domnul Dumnezeu tău și pe aproapele tău.Porunci esențiale și fără de care nu este posbila mântuirea.
Probabil că cea mai bună interpretare a acestei parabole a fost dată de către Fericitul Augustin.Iată ce spunea Fericitul Augustin în esență:Un anume om se cobora de la Ierusalim la Ierihon;acest “anume om” era chiar Adam;Ierusalimul este cetatea binecuvântată a păcii din care Adam căzuse,fusese alungat;Ierihon înseamnă luna,adică moartea,căci ea pălește,scade,dispare.Tâlhării sunt necuratul și slujitorii lui,cei care îl dezbracă pe Adam de slavă ce o avea în Rai,îl amăgesc și îl lasă aproape mort.Preotul și Levitul sunt slujirea “legii vechiului Testament”,care nu avea puterea să mântuiască.Cel care îi vine în ajutor este un străîn,un necunoscut,un Samarinean,iar samarinean înseamnă “cel care veghează”,”cel care păzește”.Uleiul,este mila divină care vindecă,vinul este duhul mântuirii,iar Hanul este Biserica lui Dumnezeu.Cei “doi bani” sunt poruncile Evanghelice iar slujitorul Hanului sunt Apostolii și urmașii lor care veghează până la revenirea “bunului Samarinean”,adică a lui Iisus.
Este o parabolă mișcătoare și care trebuie imitate întocmai,”bunul Samarinean” ar trebui să fie fiecare dintre noi.
În Neamul Românesc au existat asemenea “veghetori la hotare”,asemenea “granicieri”,care au păzit de rău lumea imediată dar mai ales pe cea duhovnicească,Ortodoxă.
În iureșul și obsesia pentru ziua repede trecătoare,foarte adesea,uităm lucruri esențiale.Uităm că rânduiala,înțelegerea diferenței dintre bine și rău,gustul “casei”,tot ce da bucurie și sare existenței,toate acestea sunt păzite de oameni buni cu frică și dragoste de Dumnezeu.De acești oameni,foarte adesa,nu ne aducem aminte.
O foarte frumoasă legendă descrie în acest fel începutul unei anume așezări omenești.Hotarul acestei așezări a fost însemnat de întemeietorul ei printr-o brazdă trasă cu plugul.Atunci când acest hotar,această graniță, a fost încălcată acel întemeietor de așezare nu a șovăit să ridice brațul înarmat și să pedepeseasca cu moartea pe cel vinovat;chiar dacă îi era frate geamăn.Este posibil că legendă să fi fost dată uitării în timp.Dar s-a întâmplat că întemeietorul a fost Romulus,vinovatul a fost Remus iar acea așezare avea să devie "Orașul",adică Roma.Mai trebuie reținut un lucru.
Așezările nu au devenit sau nu devin vestite deoarece sunt iubite;ele devin vestite deoarece oamenii lor le iubesc fără margine.
Această legendă are o însemnătate care depășește cu mult faptele imediate,ea are,mai ales,o valoare alegorică.Ea ne spune că așezările care vor să dăinuiască au fost și sunt întemeiate de oameni ai pământului,care,vreme după vreme,au răsturnat brazde,au pus sămânța în pământ și au așteptat cu credință că sămânța să aducă roadă.
Este dincolo de orice îndoială că acest soi de oameni au dezvoltat un sistem de valori care reflectă statornicie.Ei sunt aceia care au cultivat pământul și împreună cu el valori spirituale veșnice cum sunt credința în Dumnezeu,sentimentul și onoarea familiei,dragostea ,sentimentul de solidaritate și curajul de a stă în față năvălirilor.În acest fel acești oameni au devenit,simultan, țărani și păzitori de valori spirituale,adică grăniceri.În cursul istoriei știm cazuri când această condiție,țăran și grănicer, a fost instutionalizata.
Astfel în veacul al îi-le și al iii-lea d.Ch administrația romană va stabili în locurile greu de păzit pe "limitanei",sau grăniceri.Acești oameni erau liberi ,aveau în folosință pământul,pășunile,apele, pădurea,dar trebuiau să stea sub arme gata să respingă orice navalitor.Mai apoi,în Imperiul Bizantin,granița de răsărit,greu încercată, va fi păzită de către vitejii "akrites" sau "cei de la hotare".Aceștia vor avea de păzit nu doar hotarul,pământul,dar și credința vie.Faptele lor de vitejie aveau să fie cântată în balade la fel de frumoase că poemele homerice și între ele amintesc pe vestitul,"Digenis Akritas".
Același tip de oameni au fost Românii de la “margini”.Cei care organizați în “țări”,care în documentele medieval erau recunoscute că “districte”,au stat pavăză puterilor creșține din vechime.Districte care încep să fie pomenite în documente scrise din veacurile XIII-XIV dar a căror vechime este,fără îndoială,mult mai mare.În timp,în Banatul de munte,aceste districte au devenit ,’granița bănățeană” din veacul al XVIII-le și XIX-lea.
Despre vitejia lor pomenea însuși Napoleon în bătălia de la Arcole.Acești bănățeni de munte erau considerați în rând cu nobilimea.Ei aveau dreptul să poarte arme și la nevoie să apeleze la judecata Împăratului.În Banatul de munte nu au existat "baroni" și "grofi".Noi am fost și am rămas oameni liberi și stăpâni!
În cazul Românilor situația de țăran și grănicer a reprezentat condiția permanentă,regulă.Această deoarece la Români așezarea de bază a fost satul.Stăpânirile se schimbau,navalitorii treceau,val după val, dar satul rămânea pe loc,statornic în vatra și valorile sale.Ar fi de tot naiv să își imagineze cineva că satul român veghea la bunuri materiale.Satul a stat mai ales de veghe unor valori spirituale,unui mod de viață,"legii românești".Căci "Legea Românească" , înțelegerea diferenței dintre bine și rău a Românilor, s-a făurit în lungul mileniilor și la alcătuirea ei au contribuit :Daci,Romani,Bizantini.Pază acestei legi românești o făcea toată suflarea satului,mai puțin cei vânduți și repede dați uitării.Cei care își făceau crez din jaf și salaș pe spinarea calului.Când spun această mă gândesc la o afirmație întâi făcută de către Nicolae Iorga.
Nicolae Iorga spunea că în fapt Românii nici nu aveau "oști".Căci oști provine din latinescul "hostis" care înseamnă dușmani."Legea Românească" era apărată de țăranii-grăniceri în totalitatea lor și în hotărârea lor de a fi statornici în ea.Așa au stat și stau țăranii-grăniceri înșiruiți în lungul munților din Bucovina și până la Almajul cel fără egal.Acești oameni alcătuiesc osatura tare a Neamului și în ei a stat făgăduință existenței românești în tot cursul istoriei sale.Dincolo de ce va aduce viitorul cineva se poate întreba ce putere,ce resort tainic îi ține în putere pe țăranii-grăniceri,îi ține drepți,gata de lupta,neclintiți și cu îndrăzneala și încrederea de a spune," nu ne pot da ei atâta cât putem noi duce".Este vorba aici de credință neclintită într-un Dumnezeu personal.Cel care ieri,azi,întotdeauna,se află lângă noi:lucrând necontenit,rânduind ploaie la vreme și punând pe masă ,"pâinea noastră cea spre ființă".
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA, Michigan
|
Alexandru Nemoianu 3/1/2023 |
Contact: |
|
|
