Focurile de Lăsata Secului " fragment din cartea Satul din inima mea
În serile de lăsata secului axista tradiția focurilor. Focurile mici la lăsata secului de carne și focurile mari la lăsata secului de brânză, ultima zi în care se mai putea mânca de dulce (adică mâncăruri cu carne, lapte, ouă), după care se intra în Postul Paștelui sau Postul Mare, numit astfel pentru că este cea mai lungă și mai restrictivă perioadă de post de peste an. În această zi, a lăsatei secului de brânză, gospodinele făceau plăcinte cu brânză din care trebuia să mânânci o felie în fundul curții pentru ca firimiturile să cadă pe jos, nu în casă, pe masă, pentru a fi ferită casa de furnici pe timpul verii. Se găteau bucate alese, seara fiind o cină festivă, ultima masă de dulce, la care veneau și copiii ajunși la casele lor, fiicele și ginerii, precum și finii, la iertăciune cum se spunea! Mai exact, la sfârșitul mesei se cerea iertare părinților pentru greșelile de peste an și li se săruta mâna. Finii procedau la fel, sărutând mâna nașilor! După iertăciune se ieșea la focurile mari, care se făceau în stradă, la răspântii sau în fața curților cuiva. La focuri se adunau toți vecinii, care aduceau snopi de coceni pentru întreținerea focului, bețe de floarea soarelui, joarde de viță rezultate de la tăiatul viei, precum și damigene cu vin și plăcinte!
Noi, copiii, așteptam cu mare nerăbdare focurile, strângând din timp, de pe câmp, tofologi uscați, coceni și tot felul de gunoaie, pentru a le avea de Lăsata secului si a întreține focul cât mai mult timp. În plus, din tiugi și dovleci uscați, în care tăiam orificii pentru ochi, nas, gură, și-n care băgam câte o lumânare aprinsă, făceam niște măști asemănătoare celor folosite de copiii americani de Halloween.
Focurile erau numeroase, pe o uliță mai lungă, așa cum era a mea, linia ale Vătrai cum i se spunea atunci străzii Florilor, fiind cinci-șase focuri. Unul în față la familia Bolborici (Zdârnacu), unul în față la noi (în spatele casei lui Florea Muțulică), unul la Ion Tufă, al patrulea în față la familia Abrașu (sau Zâmbrea, ziși ale Boate) și ultimul în gura uliței, în spate la Manole Beșciu! Cinci focuri, deci, pe o singură uliță. Grupurile de săteni adunate în jurul lor își aruncau unele altora anumite strigături rituale, folosind drept porta-voce pâlniile mari din lemn cu care se turna toamna vinul în butoaie. Cu scuzele de rigoare pentru limbajul frust, strigăturile peste sat (așa le numesc folcloristii) aveau o rimă rudimentară:
- Aoleooo, Aoleooo! se striga dintr-un grup.
- Ce ti-e, măăă, ce ți-e? se auzea răspunsul cuiva dintr-un alt grup.
- Mi-a crescut o varză - n găoază! - răspundea primul.
- Cine-aleargă să ți-o roază?
- Aleeeargă cutare cu cutare!" .
Cutare și cutare erau nume de persoane din sat, potrivite astfel încât să stârnească hohote de râs. Un flăcău frumos, bine făcut, de exemplu, era strigat cu o babă ori o fată tânără dar slută. Ori invers. Un gospodar avut era strigat cu o văduvă amărâtă, ori alte potriveli hazoase. Pe lângă rolul pur umoristic, sau mai exact de a se face haz pe seama unora, se pare că strigăturile aveau si un rol moralizator, de a dezvălui și sancționa anumite legături neacceptate de comunitate, amantlâcuri ascunse, de exemplu... Când o femeie căsătorită era strigată cu un anumit bărbat, însemna, uneori, că aceștia erau amanți ori se trăgea un semnal de alarmă referitor la posibila evoluție a relațiilor dintre ei.
Pe lângă strigăturile cu ... mi.a crescut o varză-n g.... se mai folosea și cea cu "mi-a crescut un par in burtă / cine-alearga să mi-l rupă?".
Îmi cer încă o dată scuze pentru aceste strigături fruste, dar asta era realitatea acelor ani, erau niște strigături care veneau de undeva din vremuri ancestrale iar țăranii nu se rușinau de lucrurile firești, naturale.
În jurul focurilor oamenii povesteau diferite întâmplări, spuneau glume, se amuzau pe seama celor strigați și petreceau cu vecinii până târziu în noapte. Îmi amintesc ce încântați eram noi, copii, când îl vedeam pe tata, pe unchiul Lisandru ale Mitruș sau pe alt vecin că intră în curte de unde se întorcea cu un nou maldăr de coceni, semn că petrecerea din jurul focului va continua. De dragul acestei petreceri umblam noi copii pe câmp în perioada anterioară, să adunăm tofologi și alte gunoaie cu care să întețim focul. A fost unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din copilăria mea, poate și unde noi, copiii, eram îngăduiți, nefiind trimiși la culcare ca de obicei! Până încoace târziu, când mă căsătorisem deja și eram la casa mea, căutam să fac astfel încât să fiu la casa părintească de lăsata secului! Pentru a participa la acest frumos obicei și pentru a săruta mâna părinților, după datină!
Acum acest frumos obicei a dispărut aproape din Lița ori se practică sporadic, pe alocuri. Ultima oară am participat la un foc de lăsata secului la șosea, în poartă la nea Marin Grecu (ale Carauță), în anul 2014.
Am regăsit acest obicei, aproape identic cu cel practicat cândva în satul nostru, într-o postare de pe grupul de socializare Facebook a domnului Mărunțelu din Viișoara, Teleorman. O redau mai jos, fără a interveni cu nimic în conținutul acesteia:
LĂSATA SECULUI DE BRÂNZĂ, ÎN VIIȘOARA DE TELEORMAN.
În această zi începând cu orele 11-12 copiii aprindeau focurile în drum sau pe un pod și așteptau să li se împartă plăcinte cu brânză, chioftele, biscuiți sprițați sau cozonac. Când vedeau pe cineva pe drum trebuiau să îi facă o urare, să-l strige la varză.
- Ce ți-e mare, ce ți-e mare ?
- Mi-a ieșit o varză în gaoa...
- Cine aleargă să mi-o roază ?
- Aleargă tușa Fănica (Săndica, Ioana, etc,) cu nenea Marin, Gheorghe, etc în funcție de persoana care venea către ei.
- Să mi-o roază tocmai din găoa..ză!
Pentru ca momentul să fie mai amuzant, femeia care aducea copiilor împărțiturile, era strigată la varză cu un bărbat care avea o problemă, era șchiop, orb, sau era certat cu acea femeie.
Până seara se rânduiau pe la focuri toate femeile pentru ai cinsti pe copii cu împărțanie. Aceștia se jucau, spuneau glume și săreau peste focuri pentru a se purifica și a fi feriți de rele tot anul.
Seara la foc se adunau părinții și bătrânii, scoteau mesele, aduceau vin, plăcinte cu brânză și chioftele, iar focul era întreținut cu gunoaie (coceni de la vite, bețe de floarea soarelui, joarde de viță de vie), iar dacă în acea parte a satului era și vreun lăutar era și mai bine pentru că petrecerea ținea până noaptea târziu.
În acea seară, tinerii căsătoriți mergeau cu plocon la nași. De asemenea în fiecare gospodărie avea loc iertăciunea. Practic finii, copiii, nora, ginerele, nepoții își cereau iertare nașilor, părinților, fraților și surorilor mai mari, socrilor, astfel:
- Să mă ierți nașule (tată, mamă, tataie, etc) pe mine, dacă ți-am greșit cu ceva, și-i săruta mâna.
- Să fii iertat și de mine și de Dumnezeu !
|
Iancu Bâță 2/22/2023 |
Contact: |
|
|
