Destin de emigrant
Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl.
Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.
Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum, așa că se scurgeau cu ochii legați înspre lumi îndepărtate, fără să știe ce-i așteaptă acolo.
Am plecat și noi curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce. Se întâmpla în 2001.
Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, spuneau influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele strălucitoare de general.
Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă.
Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă.
„Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română.
Răspunsul a venit peste câteva luni când am început să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener. Dumnezeu îmi așezase în față cărarea. Și prima ușă deschisă mie a fost una pe care o crezusem imposibilă: către catedră.
La plecarea din România fusesem dirigintă la clasa a zecea și adusesem cu mine darul lor simbolic: un ceas cu cadran albastru – „să fim mereu cu dumneavoastră”, mi-au spus ei.
Și i-am păstrat și-n minte, și-n suflet, pentru că și acum, la douăzeci și doi de ani distanță, simt aceeași strângere de inimă când îmi vine în minte ultima oră de dirigenție. Iar în sertarul cu bijuterii, e încă acolo, albastra mărturie a macazului schimbat al vieții mele, cu limbile înțepenite în amintiri. Deși de mulți ani nu mai port ceas de mână, într-un joc necontenit de Hide-and-seek cu zilele, lunile, anii...
Desigur, fiecare emigrant are destinul lui, povestea lui rotunjită într-un puzzle de lumini și umbre.
A mea a fost împletită cu limba română și de câte ori am ocazia să fiu în mijlocul elevilor, se reactivează dascălul din mine. Redevin profesoara de română ce vorbește limba elevilor ei: aceea a dorului, a lui Nichita și-a lui Eminescu,
|
Em Sava 2/17/2023 |
Contact: |
|
|
