De vorbă cu Eugenia Barcan la 93 de ani
Vizita plănuită la Căminul de bătrâni Maria Theresia, unde doream, deloc întâmplător, să realizez un dialog cu actrița Eugenia Barcan exact în ziua de 26 decembrie 2022, când s-au împlinit 60 de ani de la stingerea lui Radu Stanca, s-a desfășurat dincolo de așteptările mele. Între sufletele noastre s-a produs o apropiere binecuvântată, pentru că despre scriitorul de geniu, plecat dintre cei vii acum exact 6 decenii, n-aș fi nimerit aici, la Sibiu, niciun alt om de teatru ca Eugenia Barcan, care s-a bucurat de încrederea regizorului sibian, așa cum la rându-i Radu Stanca o simțea un prieten adevărat, mereu fascinat de poveștile și proiectele lui scenice.
Peste câteva zile, doamna Barcan va împlini 93 de ani, adică exact atâția ani câți ar fi avut autorul Horei domnițelor, dacă n-ar fi murit la numai 42 de ani, răpus de o grea suferință pulmonară. Ultimele cuvinte rostite de el au fost auzite de fratele Octavian care l-a vegheat în Clinica din Cluj, ascultându-l când spunea: Eu nu vreau să mor. Intenția mea de a realiza un interviu s-a izbit de o rezervă de principiu.
-Eugenia Barcan: Regizorul și actorul Liviu Ciulei, deși era foarte inteligent și excelent pregătit, nu vorbea cu plăcere în public. El realiza că nu are lejeritatea vorbitului. Actorul nu vorbește, ci creează roluri. El uită să mai vorbească, fără să se introspecteze. Pentru că este dirijat de dramaturg și de regizor, actorul pierde bucuria de a vorbi liber și chiar pe cea de a gândi. Este o deformare profesională să nu mai aibă fraza lui. De aceea, Ciulei avea un vocabular simplu. Eu recunosc că am citit foarte mult, pentru mine. Doti Stanca n-a acceptat să dea interviuri.
-Anca Sîrghie: Aveți dreptate, am auzit-o și eu pe Doti Stanca spunând că nu a dat în viața ei niciun interviu, deși a fost solicitată. Dar ceea ce nu știți este faptul că exact mie mi s-a confesat Doti Stanca atunci când împlinea 88 de ani. Era în 27 noiembrie 2015 și atunci am fost singurul invitat la acea aniversare a actriței. Doti a fost foarte sinceră, explicându-mi de ce nu a dat interviuri. Permiteți-mi să reproduc un singur fragment din acel interviu: Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru, Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege. Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața. Probabil că acel interviu a fost unic și de aceea l-am publicat în 2017 în revista Euphorion de la Sibiu și în 2020 el a mai apărut în revista americană Curentul internațional din Michigan, în Ardealul literar de la Deva, în revista Actualitatea literară de la Lugoj, ca astfel să nu fie uitat un asemenea interviu-eveniment. Da, am înțeles că nu vă doriți astăzi, când se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Radu Stanca, să facem un interviu clasic, cum noi am realizat, de altfel, acum 10 ani, ci să purtăm un dialog. Ce-ar fi să amintim cititorilor cum se făcea teatru în România postbelică? Cum ați ajuns actriță? Îmi amintesc, stimată doamnă Eugenia Barcan, că mama Dumneavoastră era mare iubitoare de muzică, de poezie și teatru, ea evoluând pe scenă într-o formație de amatori în Sibiul anilor de după al Doilea Război Mondial. Astfel, în locuința familiei se făceau uneori repetiții, urmate de discuții aprinse despre autor, piesă, mesaj, joc actoricesc etc.
-Eugenia Barcan: Crescând într-o asemenea atmosferă, pasiunea pentru teatru mi a fost inoculată în mod firesc. Când am intrat în teatru, aveam un bagaj al frumosului și al marii admirații pentru această artă, căci mama, care nu a avut, ca mine, mai târziu, șansa să joace într o piesă pusă în scenă de Radu Stanca, îi purta o mare stimă. Bineînțeles că atunci când mi s a oferit prilejul, eu am dat examen la Teatrul Poporului din Sibiu și directorul Mircea Alexiu m a angajat, astfel că am activat ca actriță în teatrul din Sibiu până la pensionare. În stagiunea 1947 48 a apărut ideea înființării unui teatru dramatic. Ca mare iubitor de teatru, ziaristul Mircea Alexiu a constituit acel colectiv, cu o componentă artistică și alta tehnică, în care activitatea se presta voluntar.
-Anca Sîrghie: Pentru că sunteți singura supraviețuitoare a acelui început și constat cu încântare că aveți o memorie remarcabilă, doriți să-mi povestiți care au fost realizările actoricești de care s-au bucurat sibienii primilor ani postbelici?
-Eugenia Barcan: Din colectivul noului Teatru al Poporului făceau parte Ileana Grecu, Maria Dimitriu, mama, Angela Păcuraru Albani, Eugenia Dimitrescu Barcan, Nicolae Albani, Const. Teodorescu și Nicolae Nicolau, dacă îmi amintesc bine acel moment de început. În anul 1947 s au jucat piesele: Mușcata din fereastră de V.I. Popa, Romanțioșii de E. Rostand, Dale carnavalului de I.L. Caragiale, Omul de zăpadă de A. de Hertz, Dezertorul și Patima Roșie de M. Sorbul. Colectivului artistic i se adaugă acum Ion și Rada Brădescu, Puiu Besoiu Metaxa. Regizori și actori, în paralel, au funcționat Const. Anatol și Gheorghe Podhosky. La 31 mai 1947 a intrat în teatrul sibian și Radu Stanca, jucând rolul Miroiu în piesa Steaua fără nume.
În curând se va solicita schimbarea denumirii instituției, care se va intitula Teatrul Muncitoresc, condus de Ion Mețiu. Repertoriul de calitate, actorii entuziaști și talentați atrag un public larg și cald. Sala era plină la fiecare spectacol. Puțini sunt cei care știu astăzi că, în 1947, se înființează la Sibiu Conservatorul Timotei Popovici, care își începe activitatea concomitent cu instituțiile omonime din Timișoara și Craiova.
-Anca Sîrghie: Nu numai că am cercetat arhivele acelui Conservator sibian cu programele și cataloagele aferente, ci am și scris despre el, demonstrând că Radu Stanca, absolvent al Facultății de Filosofie și Litere din Cluj în 1942, s-a specializat apoi în domeniul teatrului. Ca atare, el era înscris și ca student al noului Conservator și totodată preda unele materii. Ce experiență personală ați avut dumneavoastră acolo?
Eugenia Barcan: Urmând Conservatorul din Sibiu, eu am avut profesori deosebiți. La arta dramatică era chiar directorul Băilă. Radu Stanca ne preda estetica dramatică și dicția. La canto, ne pregătea Lucia Cosma, cea supranumită Privighetoarea Ardealului. Cu Mercedes Pavelici făceam mișcare și balet. Dressler ne controla urechea muzicală și făcea cu noi lecții de pian. Ca mare organist, el a pus bazele Corului J.S. Bach. Programul era destul de relaxat, căci dimineața făceam cursuri de poezie, de mișcare etc., iar seara jucam în spectacole, aceasta fiind practica noastră pe scenă în fața publicului. Îmi amintesc cursurile lui Stanca la Conservator, unde el ne vorbea despre frumusețea și însemnătatea teatrului, cum se creionează un personaj, cum să stabilim relațiile dintre personaje, cum dobândim respectul față de text și scenă și, mai ales, cum să respectăm cuvântul, care este temelia în arta teatrală. El ne explica foarte convingător cât de mult trebuie să iubim tot ce înseamnă artă, ca poezie, muzică, pictură, mișcare, teatru.
-Anca Sîrghie: Ce repere v-a creat profesorul de Conservator, Radu Stanca, unele care să vă călăuzească apoi în profesia de om al scenei?
-Eugenia Barcan: Radu Stanca îl iubea mult pe Caragiale, pentru care avea un adevărat cult, neacceptând să clintim nici măcar un cuvânt în replică, explicând că acest autor a pus fiecare silabă la locul ei, drept care nu trebuie schimbat nimic și cu nici un preț. Totuși o excepție a făcut când a distribuit o pe Dorina Stanca în rolul Zoe. Ea graseia și el, ca regizor, n a avut altă soluție decât să înlocuiască anumite cuvinte dificile pentru pronunția ei cu sinonime mai ușor de folosit în replicile ei. Noi eram consternați să constatăm că Radu s a abătut de la un principiu ca acela, dar mie excepția aceasta mi a mai dovedit încă o dată cât de mult o iubea Radu pe Doti. Ne vorbea adesea și despre Lucian Blaga, iar când acesta a fost reabilitat, Radu a umblat zile în șir cu Contemporanul, gazeta ce ne punea la curent cu toate aspectele culturii noastre, în buzunar și cu satisfacție ne arăta ce se scrie acum despre el.
Radu avea o cultură solidă, căci citea și studia mult. Deseori simțea lipsa bunilor săi colegi și prieteni Șt. Aug. Doinaș, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu, Eta Boeriu și Nicu Balotă. Acesta era cercul lui spiritual, cu răsfățul lui de gânduri, cu trăiri creatoare, prieteni cărora și acum le împărtășea, epistolar, munca lui la piesele pe care le scria și pe care le iubea.
-Anca Sîrghie: Atunci când unii dintre cerchiști erau invitați la premierele spectacolelor realizate de Radu Stanca la Teatrul de Stat din Sibiu, toți aveau mulțumirea că participă la un eveniment euphorionist, visul lor fiind acela de a continua proiectul cerchist, care, în fapt, s-a năruit din cauza arestării pe rând a celor mai mulți dintre acei intelectuali de elită în deceniul de prigoană al anilor 1950-1960. De unde ați luat cunoștință despre modul cum a evoluat în timp proiectul cerchiștilor?
-Eugenia Barcan: Am citit și păstrez cu evlavie în biblioteca mea cartea Un roman epistolar, în care Radu Stanca și Ion Negoițescu dezvăluie asemenea mărturii, dar am cunoscut această operă memorialistică abia după moartea scriitorului regizor. Noi știam că viața și timpul i au despărțit pe intelectualii grupați în Cercul literar de la Sibiu din anii războiului și din cauza aceasta de multe ori, mai ales în ultima sa perioadă de viață, Radu era trist, chiar foarte trist, nostalgic și din ce în ce mai însingurat. El își împărtășea oful sufletului zidurilor cetății, pe care le a iubit cu adevărat și care i-au inspirat balade nemuritoare.
-Anca Sîrghie: Ați putea să-i faceți regizorului Stanca un portret, așa cum vă apare în amintire?
-Eugenia Barcan: Când Radu Stanca a venit în mijlocul nostru, era înalt, subțire, cu ochii blânzi, dar scânteietori, un om vioi, plin de viață și un povestitor fără pereche. Avea 26 27 de ani. Noi toți eram tineri, cu temperament, plini de vise greu de stăpânit. Războiul se terminase și rănile încercau să se închidă. Împreună cu Radu, formam un colectiv cu dragoste de viață și dornic de muncă. Eram tineri și zburdam, de nu mai puteam fi opriți. Am început să ne atașăm de el. Venea cu un sac de povești, mai toate despre teatru, despre anii studenției la Cluj și la Sibiu. Ne fascina, spunând tot felul de întâmplări pline de haz, iar noi râdeam, de sculam orașul. Am constituit un grup de tineri strâns uniți în jurul lui Radu. De la întâlnirile noastre nu lipseau Nicu și Angela Albani, Mircea Hândoreanu și eu. Deveniserăm un grup de prieteni adevărați și nedespărțiți. Începusem să l cunoaștem, căci Radu Stanca era cultivat, spiritual, bun amic și, de aceea, noi îi eram mereu alături. Seara, după terminarea spectacolului, ne duceam la un restaurant pe strada Turnului, în porțiunea care coboară din Scările de sub Biserica Evanghelică. Sibienii știu de vechea Rată. Restaurantul acela de pe colț cu strada Vinului și a schimbat de mai multe ori numele. Cert este că patronul Hădăran, dacă îmi mai amintesc bine numele lui, era un mare amator de teatru. Noi nu aveam bani, căci ne întrețineau părinții. Așa că ne așezam la o masă, unde ni se servea pâine cu muștar, bărbații primind și câte un țoi de 50 de ml cu țuică. Prea arar eram serviți și cu niște mititei. Dar acest amănunt nu conta. O asemenea mâncare și băutură era un stimulent pentru cozerie, iar noi rămâneam povestind până ne apuca dimineața. Radu era cel ce provoca discuții din mai multe domenii și, când se axa pe fanteziile lui teatrale, îl ascultam, uitând de noi. Ne a cucerit pe toți și pot spune că depindeam de el. Îl așteptam să vină, să fim împreună, să ne vrăjească cu povestirile lui. Începuserăm să l iubim. Era frumos, era inteligent, era exact ce ne trebuia la început de drum în lumea teatrului. Avea și multă fantezie. Ne a povestit cum ar pune el în scenă piesa Faust de Goethe. Pe Mefisto l ar fi îmbrăcat într un costum roșu și cu o mantie amplă, tot roșie. Ar fi urmat să fie agățat de cupola scenei cu o chitară în mână și de acolo să l dirijeze pe Faust, zdrăngănind asurzitor din corzile chitarei, deschizând faldurile pelerinei, cu un râs diabolic, inundat de o lumină roșie ca un foc, ce cuprindea întreaga scenă. Îți dai seama că simbolul era comunismul. Ideea nu a fost transpusă scenic. Dar, pentru noi, era clar că Radu avea orientare de dreaptă, doar era fiu de preot, format de filosofia idealistă a lui Lucian Blaga. Bineînțeles că niciodată nu a formulat în fața noastră, ca actori prieteni, vreo convingere care să contravină ideologiei oficiale. Uneori ne lua de după umăr, cu un gest prietenesc, iar noi ne lăsam fascinați de ce povestea. Dorea ca totul să aibă impact asupra publicului și, totodată, și un mesaj cât mai clar. Sigur că o astfel de montare, când mă gândesc la acele timpuri, nu ar fi trecut de cenzura regimului comunist. Ceea ce am trăit atunci, alături de Radu, a fost un vis frumos pentru noi toți, tinerii actori în plină formare.
-Anca Sîrghie: Când v-a atras atenția Radu Stanca în ipostază de actor?
-Eugenia Barcan: La data de 31 mai 1947, s-a pus în scenă piesa Păcat de tine, Tony, în care Radu juca rolul principal. În acel moment, teatrul sibian avea numele de Teatrul Muncitoresc. Repetițiile se făceau în sălile de la parterul Palatului Culturii, actualmente Institutul Teologic Evanghelic German, din Piața Mare a orașului. În sala mare de la etajul 1 era Conservatorul, unde se desfășurau lecțiile de dimineață. În fundalul clădirii este o grădină și acolo se juca teatru vara. Îmi amintesc perfect că Radu Stanca a jucat acolo pentru prima dată Păcat de tine, Tony. În stagiunea 1947 48, Radu mai joacă în Vis de secătură, de Mircea Ștefănescu, în Milioanele unchiului..., în Inspectorul de poliție de J.B. Priestley, interpretează pe Miroiu din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, și pe Wurm din Intrigă și iubire de Fr. Schiller.
-Anca Sîrghie: Ce calități admirați dumneavoastră la actorul Stanca de atunci?
-Eugenia Barcan: Trebuie să recunosc că m am îndrăgostit de profesorul Miroiu interpretat de Radu Stanca la Sibiu. Eu consider că în spectacolele pe care eu le am văzut, în afară de Beligan, nimeni nu a pătruns personajul acesta deosebit, personaj aparte în toată dramaturgia românească, așa cum a făcut o Radu Stanca. Miroiu, care citea tratate de astronomie, trăind într o mahala cu oameni mărginiți, mediocri, era întrupat perfect de Stanca, pentru că atât fizic cât și intelectual se identifica cu personajul său. Se producea un fenomen miraculos, căci Radu Stanca era numai spirit în acest rol, parcă dispărea materia.
-Anca Sîrghie: Teatrul Municipal din Sibiu a ars în 1949. A fost una dintre tragediile pe care le-a suportat atât de greu Sibiul, care nici în prezent nu are un local adecvat, cum fusese acela. Ce vă mai amintiți despre vechiul local de teatru?
-Eugenia Barcan: În stagiunea 1948 49, repetițiile s au mutat în sălile de lângă Teatrul Municipal, adică lângă actuala Sala Thalia, dar acele încăperi nu mai există astăzi. Noi admiram clădirea Teatrului Municipal, care fusese înainte Teatrul German, pentru arhitectura sa clasică, aidoma celei de la Teatrul Național din Cluj sau a celui din Iași. Dacă știu bine, aceeași concepție aveau Teatrul din Odesa și unul din Viena, toate realizate de același arhitect, chiar dacă de dimensiuni diferite. Acustica sălii Teatrului Municipal din Sibiu era perfectă, așa, ca în teatrele antice grecești. Mi l amintesc pe Stanca urcând din diferite puncte ale celor două etaje ale sălii și ascultând de la balcoane cuvintele șoptite pe scenă, cuvinte care se auzeau perfect. Stucatura albă era aurită, iar cortina și lojile erau îmbrăcate în pluș vișiniu. Era splendid! Teatrul avea o reală bogăție prin dotarea lui tehnică. Când a ars în 1949, s au distrus, odată cu clădirea, și decorurile, costumele confecționate de specialiști pentru operele clasice, perucile, pantofii de epocă. Totul, totul a fost distrus.
-Anca Sîrghie: În primii ani, spectacolele de teatru se realizau fără ca actorii să fie remunerați. Când s-a schimbat situația?
-Eugenia Barcan: Ministerul Culturii a emis o decizie, la data de 22 mai 1948, prin care trupei compuse din actorii Teatrului Muncitoresc să i se repartizeze de la buget o cotă lunară din subvenția acordată de acest minister. Teatrul Muncitoresc din Sibiu devine teatru permanent, subvenționat de stat. Este numit director Constantin Sincu, actor și regizor din București, admirabil manager. Noi îl simțeam ca pe un tată, pentru că, dincolo de atribuțiile oficiale, el se interesa de viața familială a fiecăruia actor, ceea ce-l ajuta să ne înțeleagă problemele personale. Împreună cu el, au mai venit la Sibiu actorii Victoria Medeea, Vasile Brezeanu și V. Stoicescu. În luna mai a aceluiași an, actorii Teatrului Muncitoresc sunt selecționați printr un riguros examen, de către o comisie de la Ministerul Culturii, condusă de Aurel Maican. Astfel au fost angajați, în urma examenului, Maud Mary, Erastia Peretz, Angela Albani, Eugenia Barcan, Septimiu Sever, Nicolae Albani, Mircea Hândoreanu, Mircea Mureșan, plecat după scurt timp la Cinematografie. Ca pictor scenograf și pentru costume a fost angajată Olga Muțiu, o bună parteneră pentru regizorul Radu Stanca. Nu aș vrea să vă închipuiți că munca lor la un spectacol era o înțelegere deplină. Nu, fiecare venea cu ideea lui, pe care și o susținea cu tărie. Dezbaterile deveneau în anumite momente furtunoase, dar rezultatul era minunat.
În 1948, teatrele care depindeau de Teatrul Poporului din București se desființează. Toate teatrele din provincie încep să și desfășoare activitatea ca teatre de stat. Apare pentru prima oară emblema Teatrul de Stat Sibiu. Ca regizori sunt încadrați Radu Stanca și S. Grunea. Din 1948 până în 1961, când a plecat din Sibiu, Radu Stanca a pus în scenă 30 de piese, clasice și moderne, din literatura română și din cea străină. Bineînțeles că nu voi enumera toate piesele puse de el în scenă. Ele figurează în programe și în monografia dumneavoastră, intitulată Radu Stanca sau obsesia Thaliei, ca realizări la cel mai înalt nivel profesional. Cronicile și premiile acordate confirmă afirmația mea.
Spectacolele lui, inclusiv cele impuse teatrelor noastre, în întunecatul deceniu al anilor 1950 60, din literatura sovietică, erau pline de viață, aveau suflet, trăiau cu adevărat, cucerind pe interpreți și numerosul public.
-Anca Sîrghie: Stimată doamnă Eugenia Barcan, sunteți la Sibiu singura actriță în viață care ați fost formată de Radu Stanca, mai mult decât de oricare alt om de teatru care activa pe atunci în instituție. Cum era regizorul Stanca?
-Eugenia Barcan: Radu Stanca își iubea toate piesele puse în scenă. Mi-l amintesc purtând totdeauna bocanci grei, pentru că jos în sală, unde stătea el ca regizor, era mai frig ca pe scenă, iar repetițiile durau cel mai adesea ore multe.Uneori, aducea lângă el și un reșou. Noi nu știam că este bolnav. El venea la repetiții totdeauna pregătit cu întreaga piesă. Avea un stil personal de a lucra cu interpreții. Adunați cu toții în sala de repetiție, noi, actorii, primeam piesa cu rolul subliniat și din prima zi fiecare își citea rolul. Regizorul dădea explicații despre autor, despre sensurile piesei și interpretarea personajelor. După citirea textului la masă, cu fiecare zi, rolul câștiga în conturare. După o săptămână, știam rolurile, iar Radu începea mișcarea actului I. În a doua săptămână trecea pe scenă și începea să miște toate actele. Uneori ne oprea la anumite scene și ne explica cum trebuie ridicată tensiunea unui anume moment al rolului respectiv, a unei scene întregi. Erau momente cheie ale unui act sau ale întregului spectacol. De aceea, punerile lui în scenă erau atât de apreciate. Piesa, prin interpretarea ei, subliniată de regia lui Radu Stanca, căpăta consistență, avea greutate și era așteptată de marele public, pentru înaltul său nivel profesional.
Radu era delicat, sensibil, înțelegător, civilizat. Nu a ridicat niciodată tonul. Ne aducea cu multă știință la finisarea și realizarea spectacolului. Când intram în instituție de multe ori plângeam de frică, gândind că nu voi corespunde exigențelor regizorului. Eu mergeam pe stradă și gesticulam, repetând rolul. Vorbeam de una singură, pentru că mă obseda rolul. Așa am început să intrăm în pielea personajelor pe care le interpretam .La fel povestea Angela Albani, Mircea Hândoreanu și ceilalți. De atunci și până la sfârșitul carierei mele actoricești, toată viața eu am trăit cu personajele mele.
Viața actorului este fascinantă, dar foarte grea. Ca să joci corect în scenă, trebuia să înveți nu numai rolul tău, ci și pe al partenerilor, ca să știi când să intri cu replica ta. Radu Stanca a pus în scenă piesele lui Caragiale, dovedind o mare exigență, socotind că nici o virgulă nu ai dreptul să o schimbi. Caragiale avea un accent pe care actorul trebuie să-l simtă. Eu am jucat în toate piesele lui Caragiale, în afară de Năpasta. Cu rolul Zița din O noapte furtunoasă, am luat în 1949 un premiu de 8000 lei, echivalentul a 4 salarii lunare. Teatrul de Stat din Sibiu era cunoscut pe plan național ca unul foarte omogen. Acest rezultat se datora în primul rând lui Radu. Repetițiile conduse de el erau încântătoare și, oricât de grea era piesa, știam că în regia lui va fi un succes cu răsunet și premii.
-Anca Sîrghie: În ce împrejurări ați cunoscut-o pe actrița Dorina Ghibu, viitoarea soție a regizorului Stanca?
-Eugenia Barcan: În anul 1951, când vine din Cluj actrița Doti Stanca, eu am văzut o prima dată în stația de tramvai din gara orașului. Era o femeie superbă. Părul ei negru și bogat flutura năucitor. Mă întrebam: Cine este această necunoscută splendidă? Așa cum apăruse pe peronul tramvaiului, parcă ar fi fost căzută din cer. Când, după câtva timp, am ajuns la Teatru, am reîntâlnit o în curte. Era înaltă, cu o siluetă perfectă. Am întrebat: Cine este frumoasa necunoscută ? Mi s a răspuns că este soția regizorului Stanca. Mai târziu, din cartea Un roman epistolar, am aflat că Radu o numea în corespondența lui cu Ion Negoițescu palmierul negru. Dar admirația pentru ea, din câte povesteau colegii, era mult mai veche. Radu făcea vizite la Cluj unui prieten, medicul Ghibu, nu altul decât fratele actriței, și, în casa Ghibu, el o admira în secret. Viața i a apropiat. Cert este că Doti era o femeie frumoasă și talentată, iubită ca nimeni alta de Radu. El a fost foarte fericit să o aibă parteneră de viață. S a dedicat familiei și, bineînțeles, ca și până atunci, teatrului.
-Anca Sîrghie: Ce impedimente a întâmpinat regizorul Radu Stanca la Sibiu?
-Eugenia Barcan: Radu Stanca pune numeroase piese în scenă, cu mult succes, dar cenzura vremii îl atinge deseori. La montarea piesei Steaua fără nume de M. Sebastian este acuzat de impresionism. Atât el ca regizor cât și directorul Teatrului, Nicolae Barcan, au fost sancționați de Ministerul Culturii ca impresioniști. De ce? În monologul lui Miroiu cu Mona la fereastră, în mod discret, întregul perete dispare, lumina scade, fundalul scenei devine o boltă înstelată. Miroiu și Mona, două siluete rupte de lumea reală, se proiectează pe această boltă. Se aud numai cuvintele lui Miroiu, căutând să așeze lângă Alcor, steaua lui, numele Monei pentru o stea vecină. În sală, o stare de emoție maximă. Aplauzele la scenă deschisă au fost nesfârșite. Realitatea era că Radu Stanca fusese foarte încântat de ideea care îi venise, era mândru de ea, chiar dacă sancțiunea aceea absurdă i a tăiat din elan. Dar nu a fost singurul caz de nedreptate suferit de el. La piesa O scrisoare pierdută, costumele au fost în alb și negru. Spectacolul a avut un mare succes de public. Pentru că nu a fost înțeleasă intenția regizorală, Stanca a fost sancționat. Unde este realismul socialist? se întrebau cei care au dat verdictul. Chiar dacă a început repetițiile cu cele 4 5 piese mici ale lui Pușkin, care teoretic ar fi fost normal să fie acceptat ca scriitor rus, directorul Benea a oprit spectacolul pentru că în fundalul scenei se mișca o căruță cu cadavre dezgolite, așa cum cerea textul scriitorului. Ce credeți? Spectacolul a fost cenzurat și un regizor cu dosar încărcat, cum era el ca fiu de preot, nu avea replică. Îmi amintesc momentul înmormântării tatălui său, protopopul Sebastian Stanca, în noiembrie 1947. Era depus la Catedrala Ortodoxă de pe strada Mitropoliei. Radu era atât de îndurerat, încât noi, un colectiv de colegi care ne am prezentat la înmormântare, nici nu ne am apropiat de el. O perioadă de timp regizorul s a retras. Erau anii grei ai perioadei lui Gh. Gheorghiu Dej, când pentru un zâmbet puteai fi condamnat. Oricine te putea reclama și securitatea acționa. Între noi erau infiltrați colaboratori ai Securității.
Radu a trecut peste toate senin, nefăcând nici un fel de concesie. În dialogul nostru, Radu punea adesea întrebări de cultură, pentru care eu îl stimam.
Vreau să specific aici ceva personal în legătură cu piesa O scrisoare pierdută. La începutul teatrului, am jucat rolul Didinei Mazu din Dale carnavalului de Caragiale. Mai târziu, în regia lui Radu s a montat O noapte furtunoasă de același autor. Am fost distribuită în Zița, pentru care direcția Teatrului mi a dat un premiu de interpretare. Atunci, Radu mi a spus că, dacă va pune în scenă O scrisoare pierdută, îmi va da unicul rol feminin al comediei, Zoe. Când a venit rândul punerii ei în scenă, a distribuit o pe Doti. Dar, neuitându și promisiunea, a dublat rolul, distribuindu mă și pe mine în acel rol. A lucrat în mod egal cu fiecare dintre noi, făcând conștiincios repetițiile, dând îndrumările referitoare la personaj și la spectacol în ansamblu.
Acesta era Radu, foarte corect, foarte elegant. Cum să nu l iubești și cum să nu l respecți?! Îi plăcea tot ce este frumos, muzica, poezia, iar piesele lui abundă de sentimente superioare. În lumea teatrului, pe plan național, era foarte apreciat. Doamna Bulandra a vrut să l ducă la București pe post de regizor la Teatrul Municipal. Din păcate, aerul Capitalei era un dușman pentru sănătatea lui. Profesorul Grămadă, directorul Teatrului Național din Iași, a dorit mult să l angajeze acolo ca regizor principal. A refuzat. Aerul din Sibiu era mai blând cu el. Era bolnav.
Aș vrea să subliniez deosebitul lui caracter. La un moment dat, s a pus problema unor restructurări în teatru, fiind vizate patru colege și un coleg. Consiliul artistic și organizația de partid din instituție au luat decizia scoaterii lor din colectiv. Semnătura lui Radu ca prim regizor era decisivă. A refuzat vehement, indignat de lipsa de umanitate a celor ce și puseseră semnătura. Astfel că decizia nu a fost aplicată, ulterior dovedindu se necesitatea acelor colegi în realizarea repertoriului. Trebuie să specific recunoașterea pe plan național a faptului că Teatrul de Stat din Sibiu era cel mai bun teatru din provincie, iar, ca regizor, Radu Stanca nu avea egal. Absolvenții Institutului de Teatru din București se băteau să ajungă la Sibiu, să intre în rândurile acestui colectiv. Aceasta se datora performanțelor Teatrului nostru, în concurență cu alte teatre. Radu a crescut acest teatru, conducându l la un nivel artistic de invidiat. Totuși, disensiunile din Teatru, inerente, datorate distribuirilor de roluri, devin răutăcioase, subiective și nedrepte. Din cauza atmosferei încărcate, Radu Stanca s a decis să plece din Sibiu, din Teatrul pe care el îl consolidase ca nimeni altul. În ultimul an al vieții lui, împreună cu Doti și Barbu, el pleacă la Cluj. Faptul că a trebuit să plece din Teatrul unde s au consumat cei mai buni ani din viața lui profesională a fost o dramă, mai ales că el fusese lovit de cei mai buni prieteni din tinerețea sa. Astfel Radu pierde și singurul medicament ce ajuta bolii lui, aerul din Sibiu. Este greu de înțeles cât de mult iubea el cetatea orașului. Mă conducea acasă și, trecând prin Parcul elevilor, îmi spunea că zidurile cetății au suflete în ele. Dorea să se așeze totdeauna pe băncile rezemate de zidurile cetății, ca să mediteze la acele suflete. La Cluj, după un an, în 26 decembrie 1962, teatrul românesc pierdea pe Radu Stanca, o valoare de neînlocuit.
-Anca Sîrghie: Ce vă amintiți despre înmormântarea lui Radu Stanca și ce a urmat după acel tragic moment?
-Eugenia Barcan: Doti nu a acceptat, la înmormântarea lui Radu, decât pe anumiți actori, printre care am fost și eu. Parcă văd pe mama lui Radu prăbușită de durere și neputând să urmeze convoiul funerar care urca o pantă pe artera Cimitirului principal din Cluj, ca să ajungă la mormânt. Doti a trăit unul dintre momentele cele mai dificile din viața ei, devenind parcă o eroină de tragedie antică.
Când purtăm dialogul nostru, absolut toți colegii cu care am fost alături nu mai sunt. Ar fi avut și ei ceva de spus despre el. De la înființarea Teatrului, în 31 mai 1947, și până în 1961, când a plecat din Sibiu, am avut șansa să l cunosc ca actor, regizor, poet și, mai ales, ca om minunat cum era. M a învățat ce înseamnă teatrul, cum trebuie să lucrezi la un rol, m a ajutat să înțeleg importanța lui într o distribuție, dicția textului, ce înseamnă publicul și multe altele. Toate acestea mi au servit de a lungul anilor, conștientă de necesitatea lor. Mai mult, de obligația de a le urma. Sunt singura actriță care a mai rămas la Sibiu din grupul nostru de tineri din acea perioadă a începutului și aducerile aminte despre Radu mă întristează și mă dor. L am cunoscut pe Radu, cel mai bun prieten, cel deștept, cult, cel mai talentat regizor, poet, actor, om binevoitor, demn, un om plin de calități. A fost un unicat. Poezia lui, piesele lui de teatru, dar și spectacolele regizate de el, rămase în reviste de specialitate, în memoria actorilor și neîndoios în aceea a publicului, se vor păstra vii, ca valori perene. Nu, el nu a murit. Radu Stanca trăiește prin toată opera lui.
-Anca Sîrghie: Ceea ce s-a întâmplat astăzi în această cameră liniștită și luminoasă a Căminului Maria Theresia are ceva miraculos. Deși am încercat de câteva ori să abat discuția asupra fiicei dumneavoastră, Dana, profesoara de engleză care trăiește în Montreal, Canada, de fiecare dată, de la a doua frază toată atenția se reproiecta spre viața teatrului sibian de altădată. Pe aceea am retrăit-o deplin, eu ca fost spectator și cronicar dramatic, iar dumneavoastră ca om al scenei. Ce a însemnat teatrul pentru dumneavoastră și cum apreciați evoluția lui în prezent?
-Eugenia Barcan: Toată viața mea, prin teatru, eu am vorbit cu oamenii. Nu am fost un vârf, dar în 40 de ani pe scenă am fost aplaudată. Emoțiile eu le-am trăit în absolut fiecare seară. Nu înțeleg cum sunt actorii de azi. Hamlet nu are tron, ci își rostește replicile stând jos, pe frunze. Nici textul nu mai este întreg, ci ciopârțit. Am avut mare noroc să jos teatru când exigența avea un sens major, de respectare a mesajului transmis de dramaturg.
-Anca Sîrghie: Nu cred că este vorba de un conservatorism atunci când noi două ne întâlnim în același punct al pledoariei pentru respectarea valorilor clasice în experimentele teatrului contemporan, întrucât în lipsa acestei busole, riscul căderii în aberant este iminent.
Mulțumesc, stimată doamnă Eugenia Barcan, pentru timpul acordat. Vă doresc multă sănătate și lecturi interesante din cărțile pe care înțeleg că vi le alegeți cu exigență maximă.
-Eugenia Barcan: Nu pot să nu vă mărturisesc că am citit cu real interes cartea recentă Radu Stanca și Sibiul, în care dumneavoastră ați realizat o evocare foarte bine documentată despre activitatea teatrală a lui Radu. O țin pe noptieră și reiau în răstimpuri câte un capitol. Atunci când privesc pozele pe le-ați publicat acolo, retrăiesc propria mea viață de actriță. Cum să vă mulțumesc?
-Anca Sîrghie: Negreșit că vom reveni, când vom marca aniversarea vârstei de 93 de ani, o etate care nu este dată decât unor privilegiați ai sorții.
pentru Observatorul
Anca Sîrghie
|
Anca Sîrghie 2/10/2023 |
Contact: |
|
|
