Dezghet
Din țurțuri, de sub streșini, șiroi de lacrimi curg,
Cãci soarele topește și gheața, spre amurg,
Zãpezile, pe câmpuri, rãmân ca niște pete,
Sub care se-nfioarã brândușele cochete.
Mai harnici, ghioceii le-o luarã înainte,
Grãbiți, sub soare palid, mereu sã se alinte.
Omizi, prin crisalide, încep sã se trezeascã,
Își mormãie și urșii cântarea lor popeascã.
Privesc spre cer; seninul când va sã poarte , oare,
Din nou acele stoluri de pãsãri cãlãtoare ?
Privirea mi-o întorc spre poarta dinspre drum:
Iluziile mele s-or face iarãși scrum ?
Aleea mai pãstreazã, cam vag, urmele tale,
Dar urmele se șterg. Tu mergi pe a ta cale
Iar eu rãmân în umbrã, în umbra care doare.
Se-ntoarce iarãși frigul în ziua care moare
Și tu te-ai dus, iubito. Poate cã fãrã mine
Îți va fi calea bunã, tot cãtre zãri senine.
Încerc, în grea tãcere, mãcar sã înțeleg
Cum de iubirea nostrã de noi nu pot s-o leg.
Ți-aud cum se sting pașii, ca sã mai vãd apoi
Privirea-ți care zice cã vei veni-înapoi.
A.R.,09.02.23.
|
