Scrisoare pastorală
Scrisoare către Eminescu(XIV)
Bădie Mihai,
Demult nu ți-am mai scris, deși m-am gândit foarte des la tine, mai ales când, ,,cu gene ostenite, seara, stins-am ,,lumânarea. I-am spus lui Dumnezeu ce-am avut pe suflet și m-am așezat, așa, să cuget, pe marginea patului și gândul mi-a fugit la tine. Ai tu ceva, care mă trage din adâncuri de vreme și, de câte ori vreau să mă gândesc la ceva mai serios, plec de la Biblie, de la Sfinții Părinți sau de la scrierile matale.
Hei, bădie, tare s-a schimbat lumea! Și-n vremea matale erau filozofi, oameni de știință și de bine, escroci și hoțomani, sfinți și borfași, piscuri și prăpăstii, dar parcă se amestecau și se completau reciproc, așa cum pe câmp se amestecă florile cu mărăcinii, munții cu văile. Astăzi cei buni sunt tot mai puțini, cei răi și corupți se cațără tot mai sus, spre vârful piramidelor sociale. Se zice că cei buni, cei integri, ar sta ascunși, în umbră, dar eu mă întreb dacă o asemenea specie chiar mai există. Poate pe vremea ta nu circulau atâtea știri, nu erau oamenii bombardați cu informații care mai de care mai ,,explozive privind proporțiile furturilor și jafurilor, pe care le-au făcut unii sau alții sus-puși. Te luptai și tu cu mulți vântură-lume, cu atâția indivizi fără frică de Dumnezeu și fără respect de oameni, cu atâția bădărani și neciopliți, dar parcă nu erau așa mulți ca astăzi. Să vezi tu acum, că e o adevărată concurență între țări privind gradul de corupție, proporția de furtișaguri, numărul de bande mafiote, care jefuiesc oamenii și țările, viețile și bogățiile. Erau și atunci indivizi care se îmbogățeau de pe urma războaielor, bolilor, nenorocirilor celor mulți, dar față de cei de azi erau niște puști!
Mulțimea forma acea Românie tainică, smerită, care-și ducea crucea de zi cu zi, trudind pe brazdă, sub arșița neostoită, ca să stoarcă pământului fiecare bob, fiecare picătură de viață. Mulțimea aceea umplea bisericile în duminici și sărbători, mulțimea aceea învârtea horele, cânta doinele, păstorea turmele, construia casele, țesea covoarele și opregele, cosea altițele. Mulțimea aceea dădea pământului frumusețe, căci holdele de grâu, de porumb, de orz și de ovăz, livezile de pomi și de vii, grădinile de zarzavaturi făceau să-ți râdă sufletul. Mulțimea aceea ieșea cu mic, cu mare la hotare la vreme de primejdii și apăra cu viața și cu sângele ei fiecare brazdă din trupul țării. Mulțimea aceea păstra vie speranța zilei de mâine, viitorului frumos al țării, al fiilor, nepoților și strănepoților ei.
Ehei, bădie, astăzi ,,România tainică, adevărată, sănătoasă, aproape nu mai există. Rândurile mulțimii ei de astăzi sunt tot mai subțiri, tot mai rare, tot mai îmbătrânite, tot mai bolnave. Suntem tot mai puțini de la an la an și așteptăm să ne ia locul cine știe ce venetici din Asia sau din Africa. Flăcăii și tinerii noștri, bărbații neamului acestuia, trudesc pe cine știe unde pe la curțile străine și pe acolo vor să rămână. Pruncii lor nu au mai învățat românește, doar știu că părinții sau bunicii lor provin dintr-o țară numită
. România!
Hei, bădie, pe vremea ta erau satele pline de lume. Noaptea până târziu ședeau în grupuri pe la porți, ori făceau treabă pe la șezători, își spuneau unii altora bucuriile, necazurile, planurile de viitor. Tinerii ,,vrăjeau codanele și le furau câte un sărut, copiii se jucau, și strigau, și râdeau până după miezul nopții. Luna le lumina la toți, visătoare și ea și stăpână peste mări și țări. Vitele erau multe și de multe feluri. Cârduri-cârduri plecau dimineața la pășunat, ori se întorceau seara sătule acasă, boncănind, mugind, behăind. Era viață, bădie! Și era seară, și era dimineață, și era vară, și era iarnă, și era toamnă, și era primăvară. Arșița verii nu ne speria, gerul iernii era binecuvântare, iar nămeții plapuma cu care Dumnezeu învelea pământul ca să nu-i fie frig! Toate erau după o rânduială de mii de ani statornicită.
S-a dus vremea aceea, bădie! Suntem singuri, tot mai singuri. Fiecare cu gândurile lui, cu necazurile sau cu bucuriile lui, fiecare cu telefonul lui, fiecare cu mașina lui, fiecare cu televizorul lui. Până și la masă când stăm, ne chiorâm la ecranul telefonului și uităm să observăm că a albit părul soțului/soției, că au crescut copiii sau nepoții, că ne tremură mâinile. Dacă n-ar fi câinii vagabonzi, satele ar fi pustii noaptea, ba chiar și ziua. Doar mașinile înghesuite pe la porți ne arată că acolo ar mai supraviețui cineva. Animale mai găsești câte una ici-colea. La mare căutare sunt mâțele și câinii, ca ,,animale de companie. Ce știi tu! Câmpurile sunt goale și nelucrate, cu vădite semne de sălbăticire. Te mănâncă șerpii în câmp și nu are cine să te audă țipând. Cine mai are timp să privească cerul, să admire luna, să asculte povești sau poezii? Trebuie să știm, musai, cât a furat ăla sau ăla, cu cine s-a măritat aia, cu cine s-a certat ăstălalt, cât a luat la nuntă cutare ciocoflender, de ce a divorțat fufează, care din miniștrii are gălbează. Ne chiorâm până ne epuizăm ultima vlagă la scene ,,jucate de ,,artiști de trei parale, unde pornografia, superficialitatea și grotescul sunt la ele acasă. Neștiutorii de carte cu diplome grele și cu titluri academice ne sufocă!
Pe vremea ta, bădie, hoinăreau tinerii și copiii prin codri, prin păduri adânci de veacuri. Culegeau fragi și mure, ciuperci și flori, beau apă la izvoare cristaline, ascultau păsările cu miile lor de triluri, furau inima prințeselor, ascultau boncănitul cerbilor veniți să se adape, se tolăneau pe iarba ca mătasea, respirau aerul curat al văzduhului. Oamenii erau din natură, trăiau în natură, iubeau natura, o înțelegeau și ea îi iubea pe ei.
E demult de atunci, bădie! Copii sunt tot mai puțini, tineri aproape deloc, iar codrii au fost tăiați bucată cu bucată și duși peste mări și țări de tot felul de șnapani și de golani. Cântecele păsărilor au pierit și ele încetul cu încetul, izvoarele au secat, pământul a luat-o razna. Am devenit dușmanii naturii. Ne luptăm cu ea și ea se luptă cu noi, fără să vedem că de fapt ne tăiem singuri craca de sub picioare!
Pe vremea ta, bădie, lumea era mai aproape de Dumnezeu și Dumnezeu mai aproape de ea. Fiecare era convins că toate sunt cu știința și cu puterea lui Dumnezeu, că nimic nu se petrece fără voia Lui. Și asta dădea seninătate omului, și siguranță, și încredere. Moartea nu mai era o nimicire a firii, ci doar o poartă de trecere în lumea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Si omul vorbea cu Dumnezeu! Și omul era frate pentru om!
Astăzi lumea se închină la alți dumnezei: puterea, averea, plăcerea. Pentru aceștia sacrifică tot, pentru acești dumnezei străini omul devine lup pentru om, iar Dumnezeu cel adevărat un străin, un necunoscut, ba chiar, pentru unii, un adevărat dușman. Fiecare cântărește și prețuiește clipa, veșnicia nu-l interesează. Noi cei de azi devenim robi propriilor noastre patimi, propriilor noastre ambiții. Uităm sau nu vrem să înțelegem că toate sunt deșertăciune și nimic, momeli cu care dracul ne pescuiește întru împărăția sa. Pornim războaie între oameni, între popoare, declanșăm boli cumplite în mod artificial, provocăm dezastre naturale, rămân în urma noastră munți de cadavre, râuri de sânge și de lacrimi. Și astea toate pentru a câștiga câțiva mai mult pământ, mai multă putere, mai mulți bani, mai multe resurse naturale și umane. Pe toate le ținem minte, un singur lucru uităm: că suntem trecători, suntem muritori, că vom da răspuns de toate ale noastre la dreapta judecată. Vrem slava lumii cu orice preț. Parcă te aud pe tine punând diagnosticul: ,,Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/Ne succedem generații și ne credem minunați;/Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată/
Care va fi urmarea pentru toată această zbatere necugetată? Tu ai zis: ,, Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,/Peste toate o lopată de țărână se depune./Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri/Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri.../Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare.../Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/Nu slăvindu-te pe tine..., lustruindu-se pe el/Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă!
Ehe, bădie! Ce frumos gândeai tu la vremea ta; cât de ciudat gândește zăpăcita lume de azi!
Ți-oi mai scrie, bădie! Pe curând!
*
Cuvinte părintești. Continuăm să selectăm din scrierile Sfinților Părinți alte câteva referiri la Bine și înfăptuirea lui. Sunt foarte potrivite tocmai în această perioadă. Iată-le:
,,Fă binele și din agonisita ta, pe care ți-o dă DumneŹzeu, dă tuturor celor lipsiți, fără gânduri ascunse și fără a sta mult la îndoială, cui să dai și cui să nu dai. Dă tuturor, căci Dumnezeu vrea să se dea tuturor din darurile Sale. Cei ce priŹmesc însă, vor da socoteală lui Dumnezeu pentru ce și la ce au primit, căci cei ce primesc, fiindcă sunt în nevoie, nu vor fi trași înaintea judecății, iar cei ce primesc cu fățărnicie vor fi judecați. Cel ce dă însă este nevinovat, căci cum a primit de la Domnul să-și împlinească serviciul, l-a și împlinit cu simpliŹtate, fără a cerceta cu de-amănuntul, cui să dea sau cui să nu dea. Serviciul acesta împlinit cu simplitate a fost bine văzut de Dumnezeu. De aceea, cel ce slujește astfel cu simplitate va trăi pentru Dumnezeu(HERMA); ,,Să privești totdeauna înainte, gândindu-te pururea nu la răul pe care îl fac alții, ci la binele pe care ești dator să-l faci tu însuți(FER. IERONIM); ,,Începutul (principiul) a tot binele este rațiunea făpŹtuitoare și fapta rațională. De aceea, nici faptă fără rațiune nu este bună, nici rațiunea care deapănă fără faptă(
). Virtuosul are binele înlăuntrul inimii, iubitorul de slavă deșartă îl are în cugetare. Răul însă, sârguitorul îl are la suprafață; iar iubitorul de plăcere, în adânc(
). Primul bine este a nu greși în nimic; al doilea a nu ascunde de rușine greșeala ta, nici a te făli cu ea. Ci mai bine să te smerești și să te învinovățești tu însuți împreună cu cel ce te învinovățește și să primești cu bucurie certarea. Neîntâmplându-se aceasta, tot ce aduci lui Dumnezeu e fără valoare(ILIE ECDICUL); ,,Când facem binele, noi îl cinstim pe Dumnezeu(
). Odată cu decorarea casei lui Dumnezeu, nu uitați pe fratele vostru sărac. Capii Bisericii, principii infideli, tiranii, tâlŹharii pot să le răpească, dar binele pe care îl faceți fratelui vostru flămând, călător, în zdrențe, este păstrat într-un loc sigur(
). Nu fiți îngrijorați, nu uitați binefacerile cu care ați fost încărcați(
). Oricât ne-am trudi, niciodată nu vom putea să arăŹtăm atâta binefacere câtă avem nevoie din partea lui DumneŹzeu(
.). Cel ce zămislește binele sau răul aproapelui, mai întâi el va gusta din ceea ce dă(
). Oricărui om aflat în împrejurări grele trebuie a-i face bine și cu atât mai mult unui creștin... Cel ce face bine priŹetenului, nu-i face numai decât pentru Dumnezeu, pe când cel ce face bine unui necunoscut, cu adevărat îi face bine pentru Dumnezeu(
). Ce voiți să vă facă vouă oamenii, aceasta să le faŹceți și voi lor (Matei, 7, 12). Nu e nevoie, - spune Hristos -, de legi mai întortocheate, de multe vorbe sau de o învățătură meșteșugită, voința ta să fie lege. Vrei să ți se facă binele? Fă-l și tu altuia. Vrei să ai parte de milă? Ai și tu milă de aproapele. Vrei să fii lăudat? Laudă și tu pe altul. Vrei să fii iubit? Iubește. Vrei să ai parte de întâietate? Dă loc mai întâi altuia să ajungă la ea. Tu să fii judecător, tu să fii legiuitor al vieții tale. Și iaŹrăși: Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu face. Prin aceasta de pe urmă ne îndeamnă a ne feri de păcat, prin porunca cea de mai înainte, să facem binele. Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu face! Nu-ți place să fii batjocorit? Nu batjocori nici tu pe alții. Nu-ți place să fii pizmuit? Nu pizmui nici tu. Nu-ți place să fii înșelat? Nu înșela nici tu. Și, într-un cuvânt, în toate împrejurăŹrile, dacă ținem minte aceste două zicale, nu vom avea nevoie de altă învățătură. Căci cunoașterea învățăturii a sădit-o în firea noastră, însă făptuirea și îndreptarea a încredințat-o slobodei noastre voințe(
). Un bine care nu apare ca atare decât prin comparaŹție cu un rău, nu este întru totul un bine, în timp ce un bine suŹperior a tot ceea ce toată lumea îl privește ca atare, merită în chip evident acest nume(
). Să nu spunem: cutare este vicios și nevrednic de nici un bine, cutare are o stare josnică, cutare este vrednic de dispreț. Nu vă uitați la vrednicia celui sărac, ci numai la nevoile lui. Oricât de vrednic de dispreț ar fi, Hristos vă va rezerva aceŹeași răsplată, ca și cum binele ar fi fost făcut Lui Însuși(
). Sunt oameni, care, dacă ne-au făcut vreun bine și apoi i-am supărat cu ceva, cât de puțin, îndată ne scot ochii cu binele făcut, așa că mulți se blestemă, că au primit o asemenea binefacere(SF. IOAN GURĂ DE AUR).
*
Unii și alții. Am găsit pe internet o frumoasă și profundă poezie semnată de Licuția Pântia, care ne definește pe mulți dintre noi. Iat-o:
,,Unii vor iubire, alții vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare și mașină nouă,
Alții doar o umbră unde să nu-i plouă.
Unii să audă, alții să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moșie mare și bogată,
Uni-ar vrea o mamă, alți-ar vrea un tată.
Unii haine scumpe și pantofi mai mulți,
Alții vor picioare și-ar umbla desculți,
Unii vor un munte, alții vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare.
Unii vor avere, faimă, bogății,
Alții sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alții doar să uite ceea ce-au iubit...
Pelerini prin lume între nu și da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârșit!
Luptă pentru tine, ușurează-ți chinul,
Iar de nu se poate, să-ți accepți destinul;
Fii cu gânduri bune și să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!
*
\
*
Zâmbete. ☺,,-Ionele, cum crezi tu că putem menține școala curată? ,,- Stând acasă, doamnă învățătoare! ☺,,Oare nu-ți mai amintești,/Vorba din bătrâni lăsată?/Din beție te trezești,/Din prostie niciodată/(Păstorel Teodoreanu). ☺,,-Mamă, Ioana a născut un băiat! ,,- Bravo, mamă! Să vă trăiască și să fie sănătos! ,,-Dar știi, mamă, e o problemă! ,,-Ce este, mamă? ,,-Copilul e negru! ,,- Aoleo! Și Ioana ce zice? ,,- Zice că a curățit o tigaie când era gravidă și s-a murdărit de căneală pe mâini! De-acolo i s-ar trage! ,,- Se poate, mamă, se poate! Și mie mi s-a-ntâmplat! ,,- Cum, tot așa ți s-a-ntâmplat? ,,- Eh, nu chiar! Dar, când erai mic ți-am dat să mănânci lapte de vacă și de aia ești tu bou!
*
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 2/9/2023 |
Contact: |
|
|
