Fragment din romanul “Frigul înstrăinării”
Primul refugiu
Nimic nu mi s-a părut mai înfricosător, mai misterios, mai bizar, în anii copilăriei mele, decât fumul din vreme de război, venind dinspre marele oras. Acel fum usturător, aluneca peste sat, în nori mari, negri, printre arbori si case, până la firul ierbii, umplându-mi ochii de lacrimi.
E seară de iarnă si e încă război. Tata e concentrat la Fort. Când a început primul război mondial, tata avea doar 16 ani. Armata l-a luat de acasă. Mai întâi a fost copil de trupă, apoi, treptat, a devenit soldat, în toată puterea cuvântului. Acum, în cel de al doilea război, Tata e tot soldat, dar un soldat mai bătrân. Ce face el la Fort? Încarcă tunul cu proiectile, ca să doboare avioanele inamice. Mama zice că Tata ne apără pe noi. Noaptea îl visez, iar ziua încerc să mi-l închipui, asa cum arăta el în visul meu.
După cină, Mama ne adună pe toti în odaia din mijloc. Ea ne-a pregătit un spectacol. E îmbrăcată în pantalonii Tatei. Pe cap si-a pus pălăria lui. Seara, Mama face scamatorii. Vrea să fim veseli, să adormim fericiti. De câte ori Mama îl imită pe Tata, mie mi se pare că Tata e chiar cu noi. După spectacol, ne facem rugăciunea de seară. Spunem în cor, rugăciunea “Tatăl nostru.” Apoi, în odaie rămâne aprinsă doar candela de la icoana Maicii Domnului. Nimeni nu mai scoate un cuvânt.
Suntem sase copii. Încăpem toti în cele două paturi. Soba e caldă. Se încălzeste repede soba noastră. Cu câteva brate de paie de grâu. Crivătul nu mai bate. E liniste, e cald si bine.
Mă simt obosit. Încerc să adorm, dar nu pot. Astăzi am avut o zi urâtă. Înainte de prânz, am iesit în curte, împreună cu sora mea cea mai mică. Ne jucăm. Facem un om de zăpadă, iar eu vorbesc cu el. Când, deodată, sora mea duce degetul la gură, ca semn că trebuie să tac.O urmez încetisor, pe vârfuri, până la prispa casei. O întreb ce se înâmplă. Sora mea insistă, zicând:
-Sssst, elefantii negri, vin elefantii negri… Sunt înarmati!
Sunt speriat. Inima îmi bate asa de tare, de parcă ar voi să-mi iasă din piept. Ne ascundem amândoi, fiecare după un stâlp al casei. Privesc numai cu un singur ochi. Ulita e pustie. Nu se aude nici un cuvânt. Nici câinii nu latră. Niste soldati cu pustile pe umăr, intră pe ulită. Sora mea i-a poreclit elefantii negri. E mesteră de porecle, sora mea. Dar spaima din mine e atât de mare, că în loc de soldati, văd chiar un sir de fiinte ciudate, cu cap de om. În loc de nas, au o trompă neagră. Sunt fericit că acesti elefanti ciudati nu-si întorc privirile către noi. Ei cercetează cu atentie casele din vecini. După ce s-au mai îndepărtat, mă întorc spre sora mea si o întreb:
- Crezi tu că ne împuscau, dacă ne-ar fi văzut?
- Lungeste-te la pământ, mă îndeamnă sora mea. Esti împusat.
- Ba nu, nu-i adevăat. Nu simt nimic.
- Ba da, te-au împusat. Acum nu te doare, dar mai tâziu o să te doară.
Si zicâd acestea, sora mea face ochii mari, în timp ce îsi trage în gură buza de jos, ca semn că mă aflu în pericol. Eu o întreb dacă vede ceva pe corpul meu. Ea se uită la mine si se miră:
- Vai de mine, ce multe răni ti-au făcut!...
Mă înspăimânt si încep să plâng. Sora mea îmi zice să mă lungesc cu fata la pământ, până când voi auzi din nou glasul ei. Altminteri nu se va mai juca. Eu fac tot ce-mi zice ea, de teamă să nu întrerupem jocul. Stau nemiscat, asa cum mi-a spus. Sora mea o cheamă pe Mama si-i spune că am fost împuscat. Dar Mama o stie pe sora mea si n-o crede. Dacă n-ar fi venit Mama să mă scoată din spaima care mă cuprindea, poate că as fi murit.
Sunt fericit că trăiesc. Nu mai pot dormi. Fratii si surorile mele au un somn adânc. Nimeni nu sforăie. Si Mama doarme. Toti respiră usor. Ce-o fi visând sora mea cea mică?...
De departe se aude uruit de avion. Nu trece mult timp, că o lumină iute, ca un fulger, pătrunde în odaia noastră. Un zgomot asurzitor îmi sfâsie inima. Geamurile casei noastre s-au spart. Toti tipăm. Mama încearcă să ne linistească. Ea bâjbâie câteva clipe prin întunericul din bucătărie, apoi se întoarce si ne dă fiecăruia câte un cub de zahăr si o gură de apă. Gerul de afară, parcă îmi trece prin sânge.
Ne refugiem în grajd. Mama ne dă curaj. Zice că aici suntem la adăpost. Grajdul nu are geamuri si schijele nu pot pătrunde înăuntru. În fata grajdului se află un dud urias. Are sute de ani. Crengile lui ne-au apărat mereu de schije. Ieslea vitelor e foarte lungă. Parcă e un transeu. Ne-am cuibărit toti la un capăt al ei. Mama a aprins un felinar si l-a atârnat în cuiul din grindă. Grajdul e mare. Cât trei odăi. Într’o parte suntem noi. În cealaltă, vitele noastre. Fiecare caută să-si găsească astâmpărul, asezându-se, când pe o parte, când pe cealaltă, căutând o pozitie mai comodă. Peste paiele de ovăz din iesle, Mama a asternut o cuvertură.
Treptat, treptat, pe toti îi cuprinde somnul. Numai eu privesc. Vitele respiră greoi. Scot aburi pe nări. Lăcrimează. Vitelul din colt, lăcrimează si el. E un vitel floriu, cu botul pistruiat. Culorile albe si gălbui, de pe corp, aduc un plus de lumină în jur.Caii nu mai sunt. Au fost luati la rechizitie. Vor fi la dispozitia primăriei, pentru mai multă vreme. A rămas acasă doar mânzul. Acum doarme si el. Îl privesc lung. Privindu-l, somnul începe să mă cuprindă, în timp ce mânzul creste în visul meu si se face cal, în toată puterea cuvântului. Apoi văd un cal mare, alb. Vine alergând dinspre Fort si intră pe ulita noastră. Nechează de trei ori. Mama îl aude si iese la poartă. Ies si eu după mama. Dar ce văd?...
În urma calului, un soldat. El se apleacă din când în când. Duce mâna stângă la încheietura piciorului drept si apasă cu pumnul în acel loc. Când îl vede, Mama tresare. Parcă se bucură, parcă nu. Îsi acoperă obrajii cu palmele, zicând: “Vine tac-tu!... Vine tac-'tu...! S-a betejiiit, s-a betejiiit!... A ridicat lăzi cu munitie... De atâta ridicat, s-a betejit. S-a betejiiit!...,” repetă mama, cu lacrimile alunecând pe obraji.
Eu nu-l mai văd pe tata. Văd doar un tun urias, cu teava îndreptată spre cer. De pe gura tevii ies flăcări mari. Sus, în înaltul cerului, un avion a luat foc. O flacără uriasă se rostogoleste pe deasupra satului nostru si cade departe, dincolo de islazul de peste gârlă. Sora mea îmi spune că acel avion a fost doborât de tata si că în el se aflau acei elefanti negri, care au trecut pe ulita noastră. Eu râd de bucurie si strig: Hurraaa!... Fumul mă înteapă prin sânge. Mă trezesc din somn.
Privesc în jur. Nu văd pe nimeni. Nici Mama, nici Tata, nici fratii, nici surorile mele nu mai sunt. Nici vitele, nici ieslea… Mi-e frig... Mi-e tare frig!..
N.O.
Romanul “Frigul înstrăinării” a apărut la editura revistei Observatorul
|
George Bajenaru 2/4/2023 |
Contact: |
|
|
