Sculptură - In memoriam Nicăpetre
Din munți ai coborât spre casa ta un munte
Și te-ai luptat, fără odihnă, cu dalta și ciocanul.
Ai bătături în palme și-ți arde a ta frunte
Și nu mai ști, dar se împlinește în curând și anul.
Tu cioplești din greu, dar nu ști ce-o să iasă,
Iar stânca ți-e pe suflet tot mai străină, grea.
Nu mai cunoști odihna, puterile te lasă,
Dar mintea iscoditoare , un simbol al iubirii te vrea.
-O!...de-aș putea să-ți redau zâmbetul măcar,
Pe buza-ți măiestrită, din a mea pasiune și durere.
Dar eu știu,...că truda mea, va fi sigur, în zadar
Căci pentru întreaga ființă, nu cred că am putere.
Nu-ai vrut să ieși precum am vrut în gândul meu,
Piatră de munte, dură, aspră, cenușie,
Să te arăt lumii, să te privească mereu,
Să am și eu în această scurtă viață, o bucurie.
O!...sfântă iubire, ce greu din piatră ieși
Cum din cerul nopții, ies greu, zorii de zi,
Peste munții falnici, cu stânci negre, cenușii
De unde te-am furat pe tine, iubită să-mi fi.
-Vrei stâncă, mâna unui zeu să te cioplească?
E mult prea grea durerea pentru tine
Sau nu vrei din seminția omenească,
Să primești un sculptor neînsemnat ca mine?
Achim Bucutea
Toronto
27 ianuarie 2023
|
