De vorbaă cu profesoara si scriitoarea Mihaela Albu despre cele două lumi in care a trăit si lucrat ( n.n. SUA si România )
„Proiectele sunt totdeauna mai multe, fiindcă …mereu am câte o idee de care mă entuziasmez pe loc și aș vrea s-o duc cât mai repede la capăt.”
Mircea Pospai: Dragă Mihaela, ai petrecut câțiva ani în Statele Unite, chiar la New York, în orașul care, cum se spune, „nu doarme niciodată”, dar și la Columbia Univeristy, una dintre cele mai prestigioase universități – nu numai din SUA, ci chiar din lume. Cum a fost contactul cu societatea și cultura americană?
Mihaela Albu: Am avut într-adevăr acest privilegiu, adică posibilitatea de a petrece câțiva ani într-o lume cu mult diferită, nu numai de cea românească, dar chiar față de cea europeană.
Am fost, desigur, puțin copleșită la început. Dar nu a durat mult. Oamenii, relațiile dintre oameni, regulile de comportament, dar și educația pe care și-au format-o într-un fel, cred, singuri, de a se accepta reciproc, de a fi politicoși unii cu alții, îl face pe fiecare să se simtă confortabil – pe stradă, în mijloacele de transport, la serviciu etc. Se vorbește adesea despre „zâmbetul” americanului, că ar fi, adică, unul fals. Chiar dacă e fals, sau mai bine zis formal, te face să te simți bine. Așadar, contactul cu societatea americană a fost unul extrem de benefic pentru mine, venită din România, dintr-o țară cu alt fel de a fi și a se comporta al oamenilor. Mă refer la cei al căror caracter a fost influențat/ deteriorat de societatea comunistă.
Ar mai fi a doua componentă din întrebarea ta – contactul cu cultura americană. Paradoxal, dar, cred, de înțeleles, este faptul că, dacă ne referim la cultură în sens restrâns, la literatură adică, acest contact l-am avut cu decenii înainte, în facultate, când m-am specializat în anii IV și V (un fel de „master” de acum) în literatura universală, licența având o temă din domeniu – „Narațiune și dialog în romanul modern occidental”. Citisem așadar multă literatură universală, ba chiar, în anul V, când asistenții ne-au scris câteva impresii despre fiecare, Mircea Martin m-a numit „bună cunoscătoare a lui Dos Pasos”.
Așadar, întâlnirea/ familiarizarea mea cu literatura americană s-a produs cu mult timp înainte. La New York, pot spune că am citit mai mult literatură …română. Nu e chiar un paradox, de vreme ce eu predam acolo limbă, cultură și civilizație românească. În plus, ar trebui să amintesc că locuiam în primii ani, în clădirea Misiunii noastre la ONU, acolo fiind și Consulatul Român și Centrul Cultural. Trăiam așadar între românii din clădire, dar aveam ocazia să cunosc și multe personalități – din toate domeniile artistice – care erau invitate la Centrul Cultural. În plus, fiind cooptată de Th. Damian ca redactor șef la revista Lumină lină, ca și la Cenaclul „Mihai Eminescu”, am avut contact mai mult cu cultura română decât cu cea a țării gazdă.
Dar dacă însă ne vom referi la cultura americană în sens larg, îți poți imagina că mergeam la Metropolitan Museum și la alte muzee, că am fost la Metropolitan Opera (nu prea des dat fiind costul biletului), ba o dată chiar la un spectacol pe Broadway și off Broadway.
M.P.: Care a fost relația cu comunitatea românească din America? Ce scriitori/ oameni de cultură români ai întâlnit?
M.A.: Am amintit puțin în răspunsul la întrebarea anterioară. Am fost așadar extrem de implicată în comunitatea românească de acolo, și la nivel diplomatic, dar mai cu seamă la nivelul intelectualității românești din New York. Am întâlnit sau am fost în relație de prietenie cu scriitori ca Aurora Cornu, Theodor Damian, Constantin Virgil Negoiță (zilele acestea plecat dintre noi), Mircea Săndulescu, Sanda Golopenția și Constantin Eretescu, am vizitat-o în două rânduri pe Nina Cassian, i-am avut oaspeți pe Grigore Vieru, pe Lucreția Bârlădeanu de la Paris, pe Petra Vlah din California, pe Gellu Dorian, pe Cassian Maria Spiridon, pe Mircea A. Diaconu și încă mulți alții. Dar am avut relații de strânsă prietenie nu numai cu scriitori. Sunt români care trăiau în exil de mai mult timp, adică în adevăratul exil, cel anticomunist, iar unii dintre ei mi-au fost prieteni și sprijin la greu. Desigur, numele lor nu sunt foarte cunoscute în țară, fiindcă nu sunt/ nu au fost de notorietate, dar fiecare dintre ei a reprezentat ceva în domeniul în care au lucrat. Aș aminti-o pe Silvia Burdea, profesor universitar și traducătoare din limba franceză, pe Tiberiu Horvath, pe Teofil Roll, pe Pamela Ionescu, a cărei viață a fost deosebit de interesantă, povestind-o într-o carte pe a cărei copertă era portretul său pictat de faimosul (în Occident) Dimitrie Berea.
M. P.: E doar o coincidență că din acea perioadă ți-ai lărgit paleta de preocupări și ritmul de creație?
M.A.: E și nu este o coincidență. Ar fi mai multe motive, cu mai multe nuanțe. În primul rând, până a pleca în SUA am avut foarte multe ore la Universitate, plus că, după 1990 s-a permis avansarea, posturile fiind blocate în ultima parte a perioadei comuniste. Așadar, a trebuit să mă îngrijesc îndeosebi de lucrările care erau cotate în grila universitară, dar fără vizibilitate în afară. În al doilea rând, cum știm, în toată țara erau doar câteva edituri (și acestea mai ales la București), unde cu greu se putea avea acces la ele – cu atât mai mult dacă veneai din provincie. Ar mai fi și motivația de ordin personal – aveam de crescut doi copii și, iarăși cum știm, a face rost (expresie atât de familiară la acea vreme!) de mâncare însemna a pierde enorm de mult timp la cozile interminabile.
În plus, perioada trăită la New York, pe lângă deschiderea în plan cultural, mi-a dat și răgazul studiului și al scrisului. Am citit enorm atunci, am ținut pagina culturală la un ziar (Romanian Journal), am colaborat la altele, am fost apoi redactor la Lumea liberă, dar mai ales redactor șef la Lumină lină. Toată această muncă jurnalistică mi-a fost apoi de mare folos în redactarea revistelor Carmina Balcanica și Antilethe. Ba, mi-am amintit acum, cu unul dintre prietenii români de acolo, Tibi Horvath, am învățat chiar să tipăresc cărți (El avea o tipografie de apartament și m-a învățat să tipăresc, să tai, să leg, ducând astfel până la capăt o carte).
Întorcându-mă în țară, am avansat la postul de profesor plin, am avut astfel mai puține ore, iar acum, la pensie, am și mai mult timp. Iată așadar explicația/ explicațiile…
M.P.: Ai publicat nu cu mult timp, lansat la Târgul de carte „Gaudeamus” din toamnă, un volum care poate surprinde prin idee – e vorba de Corespondență în era internetului. Spun că poate surprinde fiindcă, în general, în astfel de volume, scrisorile sunt trimise prin poștă, sunt, cele mai multe olografe. Cum ai avut această idee și cine sunt expeditorii?
M.A.: Am avut ideea tocmai datorită celor care mi-au scris – personalități din lumea culturală (ca Bartolomeu Valeriu Anania, Constantin Eretescu, Christian Schenk, Matei Vișniec ș.a., critici literari de mare anvergură ca Th. Codreanu ori Ștefan Ion Ghilimescu, dar și nume mai puțin cunoscute, însă cu o specială activitate în alte țări – George Alexe, Teofil Roll, Sebastian Doreanu (în SUA), Alexandru Cetățeanu (în Canada) și încă mulți alții.
Am ținut așadar ca mesajele lor (multe cuprinzând informații deosebit de interesante) să nu se piardă în … spațiul virtual.
M.P.: Sunt scrisorile și o pătrundere în intimitatea celor care le scriu? Ce părere ai?
M.A.: Ai în mare parte dreptate. De exemplu, când citeam și copiam câteva scrisori ale lui Ierunca trimise lui Mircea Popescu (ori ale altora, toate apărute în volumul al doilea la cartea Mircea Popescu – un om, un ziarist și o conștiință, apărute la editura MNLR. (scrisă în colaborare cu Dan Anghelescu), am avut acel sentiment straniu – nu atât de intrare în intimitatea unor oameni, cât de apropiere. Mi se părea că-i cunosc personal. Aşa mi se întâmplă şi când citesc o carte. Notam cândva în Jurnalul anului 2010 că „zilele trecute am primit de la Mircea Muthu volumul Ochiul lui Osiris – interviuri pe care le-a dat de-a lungul timpului. Citind câteva dintre ele am avut senzaţia apropierii de autor. Destăinurile sale îmi erau făcute şi mie, ca cititor. De altfel, pentru ce scrie un scriitor, nu pentru a intra în dialog cu cititorul? Dar poate, mai presus de toate, cu el însuşi ...”
Așa că … între interviuri și scrisori eu pun un semn de aproiere: ambele înseamnă dialog, iar scriitorii care trimit mesaje altor scriitori, de fapt, mai mult sau mai puțin conștient, se destăinuie pentru un public – fie acesta o singură persoană sau mai multe.
M.P.: Dacă acum ai lua de la capăt relația cu lumea literară, unde ai vrea să te afli și cu ce ai începe?
M.A.: Nu știu dacă ar fi altfel. Aș fi vrut să rămân în București după facultate, aș fi vrut să cunosc lumea literară de la vârf, să intru în cercul colegilor mei de generație. Locuind în Craiova, legăturile s-au rupt încetul cu încetul, nemaipunând la socoteală viața de familie care îl îngrădește într-un fel pe creator.
Nu știu cu ce aș începe … Regret în primul rând că nu am scris jurnal din tinerețe, regret de asemenea că eram prea tânără (dar nici condițiile politice și sociale nu-mi permiteau) să cunosc mai îndeaproape vechea generație care încă mai trăia – pe bunicul meu, de exemplu, avocat de renume, senator liberal, prieten cu mari oameni ai vremii (am găsit aceste informații în dosarele lui de la CNSAS), dar și pe alții ieșiți atunci din închisorile comuniste. În 1964 au fost eliberați prin cunoscutul decret, eu eram în ultima clasă de liceu și mă pregăteam pentru bacalaureat și admitere la facultate. Apoi, în toamna lui 1965, am plecat la București, iar bunicul s-a prăpădit când eu eram studentă.
M.P.: Care este autorul preferat din literatura română, dar și din cea universală?
M.A.: Și la această întrebare e greu de răspuns. În liceu îmi plăcea nespus Sadoveanu, mai înainte, la 11-12 ani – Coșbuc, apoi Macedonski – din poezia lui tatăl meu recita mereu. Desigur, mai presus – Eminescu, când, în liceu, cu bunul profesor Dumitru Banu, abia reacceptat la catedră de către autoritățile comuniste, învățam să-i înțeleg poezia. Un drum spre descifrarea tainei poeziei eminesciene l-am parcurs apoi, împreună cu colegii de facultate, cu un profesor extraordinar, George Munteanu, cunoscut eminescolog.
Să ajung apoi la literatura universală. În primul rând am avut profesori care ne-au îndrumat – de la Zoe Bușulenga la Romul Munteanu, de la Matei Călinescu la Sorin Alexandrescu ori Mircea Martin, pentru a-i numi numai pe câțiva. Am citit astfel în facultate enorm – am avut și norocul unei perioade de oarecare „deschidere”, mi-am luat o teză de licență din domeniul literaturii universale (romanul modern occidental), dar am continuat să citesc apoi cât am putut de mult. N-aș putea să amintesc autorii preferați, dar l-aș numi pe Elias Canetti, dacă ar fi să aleg unul singur.
M.P.: Ce proiecte de viitor ai în câmpul literaturii? Dar al jurnalisticii?
M.A.: Proiectele sunt totdeauna mai multe, fiindcă …mereu am câte o idee de care mă entuziasmez pe loc și aș vrea s-o duc cât mai repede la capăt. În primul rând revista Antilethe – alte numere, apoi un alt volum (al IV-lea!) de interviuri – Azi despre ieri, dar mai cu deosebire volumul în care evoc, într-un fel inedit, cred, perioada anilor 50-60, trăită de mine în totală inconștiență, dar și de bunicul meu în închisoarea, perioada anilor 30 ș.u., trăită de tatăl meu. De ce spun că va fi o carte de memorii oarecum diferită? Fiindcă voi împleti amintiri cu documente, voi folosi memorii ale tatălui meu (scrise pe trei caiete) alături de pagini din dosarele deținutului politic Mișu Paveliu, bunicul meu, și ale deținutului Constantin (Bebe) Paveliu, unchiul meu.
Între timp, mai citesc și mai scriu câte o cronică de carte fiindcă nu vreau să mă izolez total de fenomenul literar/ cultural contemporan.
Așadar … ca și tine, ca și alți colegi de generație, vrem să facem cât mai mult într-un timp (cât a rămas!?) destul de scurt, probabil, dar, oricum, necunoscut.
pt Observatorul
Mircea Pospai
|
Mircea Pospai 2/1/2023 |
Contact: |
|
|
