Subiectiv - Bun rămas !
E iarnă, sfârșit de ianuarie: Neaua a acoperit – virgină - grădina din spatele casei, străzile și acoperișurile vecinilor, dar ziua a crescut cu mai mult de o oră și asta mă încurajează să cred că nu va trece mult până ce ghioceii se vor trezii de sub acoperământul zăpezii.
În urmă am lăsat alte primăveri, veri și toamne, toate mi-au adus belșug de bucurii și chiar de-ași fi avut unele momente de supărare, Doamne grație Ție, acelea au fost de demult uitate și în inima mea plutește numai recunoștința pentru zilele frumoase, realizările neașteptate și norocul de-a fi înconjurat de ființe iubitoare. Poate cineva să-și dorească ceva mai mult decât atât? Eu nu cred că e posibil!
Dintr-un pui intrat în lumea unei familii nevoiașe de la periferia Bucureștiului, unde părinții abia reușeau să facă față nevoilor casei cu doi copii mici în vremea războiului, cel ce am fost atunci, un copil neștiutor, naiv și foarte sfios, ce soartă i s-ar fi ursit decât aceeași a părintelui său, muncitor tipograf, șomer involuntar și adesea hamal în Gara de Nord. Revăd căsuțele din care am fost nevoiți să ne mutăm de neachitarea chiriilor, a sifonăriei cu ciment pe jos unde am locuit o iarnă și mai bine și rămășițele avuției noastre dezgropate din ruinele bombardamentului de 7 mai 1944. Dar nu pot uita că de la aceeași dată am început să ne ascundem de bombe într-un lugubru canal de scurgere, plin de întuneric și duhoare, care devenise cel mai important mijloc de salvare ale unui întreg cartier. Revăd mersul la școală cu tramvaiul de peste Podul Grant, cu ghete ude, ciorapi cârpiți și un paltonaș prea strâmt pentru că am crescut între timp.
Au urmat anii de după eliberare, speranțele noastre care se umbreau de la o zi la alta, nevoile sporite, milioanele care nu acopereau costul unui cornet de semințe, cozile pentru pâine și toate celelalte necesități. În aceea parte a lumii am fost izolați, pământul a încetat să se mai rotească pentru că noi am fost ținuți tot timpul de partea cealaltă a soarelui și nu toate făpturile au putut crește normal.
Ursitoarele mele au uitat să mă înzestreze cu un noroc mai aparte, dar au fost suficient de atente să nu-mi lipsească tăria de-a înfrunta sărăcia, lipsurile și batjocura celor care aveau de toate. Ca mine au fost mulți și împreună am împărțit frățește tot ce am avut, am învățat să biruim neajunsurile și în sfârșit după căutări și strădanii, fiecare și-a găsit locul lui în lume.
Poate că aceste locuri nu erau chiar cele pe care ni le-am fi dorit, dar ne-am achitat cu cinste și am făcut ce trebuia să facem. Când însă am început să zărim prin conul de umbră impus ce se petrece de partea cealaltă a pământului, sămânța revoltei din suflete a început să încolțească și de pe tulpina ei, frunze firave s-au lăsat purtate de vânt unde norocul le-a scos în cale.
Am scris odată că am trăit două vieți egale în ani: una din vieți m-a învățat ce să fac, cealaltă m-a lăsat să fac ce știam. Aterizat în Canada aproape cu ceea ce aveam pe mine, n-avea în desagă bani, hârtii de recomandare și nici diplome cu antet aurit. Nici limbă nu aveam și cei care mă știu, pot confirma că tot nu mi-ar fi ajutat prea mult. Aveam însă două mâini, un cap și umeri să suporte sarcini grele. Am răzbătut.
Acum, când mă pregătesc să intru în al nouălea deceniu de viață, toate aceste fapte se derulează ca un film în amintiri dragi, multe din ele apărându-mi chiar și în vise. Dar în același timp constat că după ce m-am pensionat - mult după vârsta legală - lumea nu s-a oprit în loc.
Viața continuă și fără contribuția mea activă. O mulțime de oameni mai tineri, produc mai mult și mai bine ceea ce făceam eu luându-mi locul, iar în ceea ce mă privește realizez, cum probabil mulți au făcut-o înaintea mea, că am fost doar o treaptă în evoluția vieții pe care o trăim.
La această concluzie m-a ajutat revista Observatorul la care am contribut cu articole de peste cincisprezece ani. Rubrica ”Subiectivelor” mele în ultima vreme suferă de aceleași de aceleași probleme ca și autorul lor: pierderea vitalității de odinioară, oboseală în desprinderea problemelor de interes general, repetiția acelorași idei și lipsa de înțelegere a celor cu vederi diferite de ale mele.
În același timp admir contribuțiile unor condeie tinere, talentul surprinzător de original al scrierilor lor și acuitatea ideilor. Admir de-o potrivă veteranii scrisului din Observatorul ca Elena Bunea și Veronica Pavel Lerner, care continuă să participe ca în trecut cu articole interesante, sfaturi și povețe. Dar eu nu mă pot înălța la nivelul lor: În singurătatea mea nu am deprins darul găsirii unor experiențe personale ce-ar folosii drept exemplu altora.
Așa dar, dragi prieteni și cititori, a venit vremea să vă spun Rămas Bun și să auzim de bine.
David Kimel
Toronto
|
David Kimel 2/1/2023 |
Contact: |
|
|
