Observatorul

Rime rare (în poezia lui Dumitru Ichim)

Despre versificaţie s-a scris impresionant de mult (1). Strălucirea limbajului liric e în acord deplin cu elementele de prozodie, versificaţia fiind altceva decât artele poetice (concepţii estetice sau mijloace tehnice).
Subiectivismul, în creaţia artistică, este inerent. Altfel nu s-ar putea vorbi despre individualitate creatoare. Întrebuinţarea rimei rare nu e un scop în sine, e o constantă, măiestrie, dacă avem în vedere versul alb, versul liber, unde normele prozodice se aplică sau nu se practică după voinţa autorului. Seducţia plăcerii rimei de la Eminescu la, să zicem, Ş. Foarţă, n-are cum ocoli poeţii. Trecând prin întreaga experienţă a liricii noastre, de la clasicism la neomodernism, poezia şi-a găsit expresia constantă a originalităţii. În acest proces, poetul Dumitru Ichim ocupă un loc de invidiat, desi nu se bucură de o mai de seamă atenţie, fiind „ultimul mare poet román în viaţă care se înscrie în cea mai riguroasă şi mai solemnaă tradiţie a poeziei moderne universale”(2).
În loc de titluri, poemele poartă numere, în continuarea sonetelor lui Vasile Voiculescu ajunse la cifra 245, într-o serie unică în literatura universală, serie ce cuprinde ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare într-o traducere imaginară. De fapt psalmii lui Dumitru Ichim au luat forma unei poezii cu formă fixă, sonetul, stuctură alcătuită din 14 versuri, două catrene şi două terţine. În literatura noastră şi în lirica italiană, versul are 11 silabe şi ritm iambic (endecasilab iambic), ţinând seama de picioarele metrice, mai precis de accent. Poezia franceză a fixat măsura de 12 silabe (ritm alexandrin) , cea engleză la 10 silabe.
Sonetele poetului englez păstrează numărul versurilor, pe care însă le organizează în trei catrene cu rime alternative, diferite în fiecare catren, urmate de un distih, schemă metrică preluată, asemenea lui Vasile Voiculescu, de poetul român din Kitchener , care renunţă, în mare parte, la măsura sonetului clasic (3). În această privinţă, explicaţia se găseşte în afirmaţiile: „...structura metrică a versului este interpretată mecanic, pe baza unor scheme”ideale”, prestabilite o dată pentru totdeauna şi aplicate nediferenţiat. Omiţându-se mobilitatea ritmurilor şi larga reţea de substituiri posibile, versurile sunt, de cele mai multe ori, violentate şi constrânse să se încadreze în „metronomia” acestor scheme rigide”(4). În sonetele autorului volumului „Tu ştii că te iubesc” se recurge şi la rimă îmbrăţişată. Când curgerea versului cere, poetul îmbină cele două tipuri de rimă în acelaşi sonet.
Definirea personalităţii artistice atrage atenţia şi prin probele de versificaţie.determinate de harul divin al instinctului creator, aşa cum îmi aminteşte începutul primului cântec din Arta poetică de Boileau (5): „C’est en vain qu’au Parnasse un téméraire auteur /Pense de l’art des vers atteindre la hauteur:/S’il ne sent point du ciel l’influence secrète, /Si son astre en naissant ne l’a formé poète...”
Din realittea limbii vin cuvintele poetice în rimă. „Punând în relief cuvintele, rima face posibilă o nouă funcţiune a acestora, care e de-a închide gândul, de a-i da ritm şi respiraţie”(6).
Rima este un concept care depăşeşte simpla potrivire, consonanţa terminaţiilor versurilor (de la acurateţe la imprecizie), a cuvintelor prin însuşirea funcţionalităţii estetice. Rareori exactă, rima declanşează perceperea armoniei limbajului în emoţia estetică: „De ce îmi ceri rubinul, sclipind din rime rare? / În orişice aripă e-o frunză migratoare”(CCLXIII, 28) (7).
Taxonomic, prin utilizarea termenilor, se pot deosebi mai multe situaţii în care valorile morfologice se combină în calitatea şi cantitatea consonanţelor.
Orchestraţia strofei se poate baza pe substantiv (comun şi propriu):
„Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra,
Din marmora de-alături, lăsăm ce vezi – o stană!
Romanţa de sub dafin, din insula Sumatra,
Rămâne-o strălucire pe coapsa de castană”( CCXCIII, 59).
Sentimentul sacralităţii, dublat de spiritul creator, se distinge deplin în rimă:
Nici lacrimii, nici mării n-ai cum să-i ceri arcana,
Că e-n aceeaşi sare, gust geamăn al tăriei,
Nu inima, genunchiul e cel ce-arată rana,
Ca înţeleptul şarpe, mormântu-i gol Mariei”( CCL, 15).
Aceeaşi stare se descoperă şi în suprapunerea sonoră din versurile:
„Cu încă-o piatră scumpă sporeşte-n psalm coroana:
Mai ai cumva din vinul ce l-am sorbit în Cana? (CCLIL, p.17)
„Piatra scumpă”nu este doar vinul, simbolul nunţii eterne a iubirii, ci şi rima în distihul de model shakespearean, amintindu-se forma sonetului pe care o ia psalmul:
„Din codrii-aduc stihira, vis de luceafăr, pură,
Mireasma-n sfânt de cetini înalţă căpriorii.
Sărută-mă-n sonetul ce duhul morţii-l fură,
Dând inimii iar tronul şi cerului cocorii ( CCLII, 17).
Stihira, cântarea iubirii, se aude în fiecare dimineaţă din viaţa poetului care „nu încetează să se mire de iubita sa nici dincolo de moarte”( 8). După conţinut, stihira poetului e a tainei iubirii profane şi a iubirii divine din construcţia mântuirii umaniţăţii. Cel puţin aşa s-ar putea tălmăci criptograma lirică reprezentată de termenul căpriorii. Cum cele mai vechi stihiri provin din secolul al V-lea, de la Anatolie Imnograful, se poate presupune că este un vechi împrumut din greacă (adj. στιχηρόυ), păstrat apoi, mult mai târziu, prin slavona bisericească, devenită limba bisericii noastre şi a cancelariei domneşti. Cultura creaţiei este construcţie în limba universală a bucuriei lirice.
În relaţii logice şi simbolice, substantivul propriu formează suportul verbului dragostei în actul creaţiei simbolizat de făurarul limbii literare italiene :
„Cum te iubesc, vrăjmaşo, cu sfânta-mi nebunie!
Cu-atât mai mult mi-eşti dragă ca-n sâmbur de tristeţi
Slobozi din cer prin suflet azur de Voroneţ,
Dar faci din ochi lui Dante, Infernul să ţi-l scrie”(CCLXXXIV, 50).
Realizarea rimei produce „substituire ritmică”, mă previne magistrul meu: „Fonetica sintactică a limbii române, care, cum se ştie, are o atât de mare însemnătate în rostirea curată a versurilor”(9).
Combinaţia din rimă are strălucire dată şi de renumele călugărului filozof din Regatul Siciliei, autorul celebrei Summa theologiae. Cuvântul „îndruga” capătă nobleţe prin sugerarea vieţii de rugăciune:
„ Dar Tu erai Iubirea, cum Te-ndruga d’ Aquino.
Îngăduind ca marea sub tălpi să Te sărute,
N-ai smuls din mine fiara, ci când strigaşi: Hai, vino!
Simţii prin măruntaie cun dinţii şi-i ascute” ( CCLI, 16).
Pentru a sublinia unicitatea, reluăm versurile, amintind caracterul omogen sau eterogen al rimei:
„Iubim până la vorbă, în rest rămâne piatra,
Din marmora de-alături, lăsăm ce vezi – o stană!
Romanţa de sub dafin, din insula Sumatra,
Rămâne-o strălucire pe coapsa de castană”(CCXCIII, 69).
Rima poartă semnificative urme livreşti:
„Inimă pustie, luna-n frunze ce-i?
Felinar de moarte-n creangă de gutui?
Drumurilor toate vinul i-l băui,
Toarnă-mi din mesteacăm, frate-al meu Serghei, (...)

Nu cumva din şcoală să ne-aduci vreun Proust;
N-am plâns niciodată pentr-un timp pierdut,
Înc-o viaţă-aş vinde numai pe-un sărut,
N-a fost pom al lumii, roada să nu-i gust” (CCLXIV, 29).
Dacă în primele versuri citate, rima echivocă joacă pe mai multe cuvinte, în celelalte, combinaţia din rimă se produce pe „fond contrastant”(M. Dragomirescu prin rostirea cuvântului francez.
Nu puteu lipsi din sistemul rimei nici personajele biblice:
„- Sunt crescător de stele, din lut le ştiu aroma...
De n-aş fi Eu, Iubirea, tu cui i-ai mai fi Toma?” (CCLXXV, 51), printr-o „redresare ritmică” (10).
Poetul aduce în rime chiar toponime de rezonanţă biblică, sugerând dorinţa de a învinge uitarea şi timpul prin creaţie, de a salva de rugină comoara amintirilor:
„Repar ce strică vremea, gând rău şi slab în mreajă,
Clepsidrei nesătule – rugini din sperla cheii!
Puteam numai cu perle să-ţi scutur ceru-n plajă,
Da’aşa, cu mâna goală pe malul Galileii! CCLL 16).
A privi în vecinătatea amintirilor ori în esenţa lor printr-un caracter neconvenţional este o arheologie sacră a sentimentelor: „Şi Te iubesc cu teama chiar morţii nestrăină, / Cum Te-a zidit albina în fagur de lumină” (Ibidem). Iubirea e atotputernică, chiar moartea iubeşte când ia viaţa pentru a opri suferinţa.
Accentul contextual cade pe substantivul propriu din rimă, marcând funcţia semantică a cuvinteler în consonanţa lor la încheierea versului. Deplasarea ponderii semnificaţiei pe rimă atrage atenţia lectorului, chiar mai mult, concordanţa fonetică funcţionează ca fixativul pentru un desen.
O unitate ritmică în sintaxa poetică îşi potenţează gradul de complexitate prin rimă:
„Cu înc-o piatră scumpă sporeşte-n psalm coroana:
Mai ai cumva din vinul ce l-am sorbit în Cana? (CCLII, 17).
Poetul reia substantivul propriu Cana în sonetul centrat pe imaginea vieţii ca o călătorie grea:
„Fără de milă ghimpii m-au rupt, mă sfâşiară.
De-atât hăţiş de sihle cărării dă-i poiana!
Din geană roua serii întoace-i-o-n tiară,
Redându-mi sfânta fire a psalmului din Cana” (CCLXVII,.32).
„Iubirea ca o pradă”, iubirea şi gelozia, magia pe care o degajă viaţa în pecetea indiscutabilă a asocierilor neaşteptate, îi dau poetului posibilitatea exprimării cuceririi fiinţei prin sentimente, a cetăţii sufleteşti pe care o numeşte Ierihon, livadă înflorită emoţional. În vechime, tăria zidurilor Ierihonului a căzut sub putereea sunetului:
„Cerneala cea mai scumpă o are scorpionul,
Tristeţi arar spre toarceri, din slova beată, rostul.
Fără berbeci de luptă, moloz mi-e Ierihonul,
Doar rănii mai scocioară-n cenuşă anagnostul”(CCLIII. 18).
„Vrem, nu vrem” (vorbele poetului Iosif Băcilă), recunoaştem sau nu, toţi am fost şi vom fi sclavul iubirii asemenea poetului, o stare fascinantă de care doar fiinţele noastre se bucură sau trăiesc suferinţa până la capăt.
E momentul să ieşim din „intimitatea subiectivă”(T. Vianu) a poetului pentru a evalua şi alte structuri ale rimei.

1. Amintesc doar lucrările folosite în activitatea didactică: Vl. Streinu, Versificaţia modernă, Buc., Editura pentru Literatură.1966; Eugeniu Speranţia, Iniţiere în poetică, Ed. Albatros, 1972; Liviu Rusu, Estetica poeziei lirice, ediţia a III-a, Buc., Editura pentru Literatură, 1969; Mihai Bordeianu, Versificaţia românească, Iaşi, Ed. Junimea, 1974; I. Funeriu, Versificaţia romanească. Perspectivă lingvistică, Timişoara, Ed. Facla, 1980;; Mihai Dinu, Ritm şi rimă în versificaţia românească, Buc., Cartea Românească, 1986; Dicţionar de terminologie literară (coordonator Emil Boldan), Buc., Ed. Ştiinţifică, 1970; Divţionar de terminologie poetică (Gh. Ghiţă, C. Fierăscu, Ed. Ion Creangă, 1974; Dicţionar de termeni literari (coordonator Al. Săndulescu, Buc., Ed. Academiei, 1976; Irina Petraş, Teoria literaturii. Curente literare, figuri de stil, genuri şi specii literarte, metrică şi prozodie, Bcureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996
2. Savatie Baştovoi, prefaţa volumului Dumitru Ichim, Tu ştii că te iubesc, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2016, p. 8.
3. Vezi M. Eminescu, sonetul Veneţia.
4. G. I..Tohăneanu, Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 225
5. Boileau Despréaux, Nouvelle édition collationée sur les meilleurs textes avec un choix de notes sur tous les commentateurs (...) par M.Julien Travers, Paris, Charles Delagrave et Cie Libraires- Ėditeurs, 1868, p. 183.
6. C. Noica, Paranteză despre rimă sau ispitele cuvântului, în Creaţie şi frumos în rostirea românească, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1973, p. 32
7. Dumitru Ichim, Tu ştii că te iubesc 150 de sonete prefaţate şi ilustrate de Savatie Baştovoi, Bucureşti, Ed. Cathisma, 2016, CCLXIII, p. 28. Vom nota, în continuare, numărul sonetului şi pagina.
8. Savatie Başovoi, idem, p, 6
9. G. I. Tohăneanu: Pe aceeaşi ulicioară..., în „Limbă şi literatură, vol. IV, 1979, p. 379 .
!0. I. Funeriu, Versificaţia românească Perspectivă lingvistică, Timişoara, Ed. Facla,1980 , p. 36

Constantin Teodorescu, New Dundee

Constantin Teodorescu 1/29/2023

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian