Zodia balanței strâmbe
A treisprezecea zodie dintre cele tãlâmbe
în ce mã privește, este a balanței neapãrat strâmbe.
oricâtã bucurie aș pune-ntr-un braț,
oricâte doruri nestinse de pãrinți și de frați,
brațul de care atârnã celelalte pe dos
o ia invariabil în jos.
te adaug, iubire, flic-flacul meu de pe bârnã,
greu cât cuprinde un munte sau deal
și ”dansați, vã rog?” de la debutul de bal,
și, cum sã nu, a fost foarte frumos!,
dar brațul de care nimic nu atârnã
o ia invariabil în jos.
îmi vine sã urlu de necaz și de ciudã,
puțin îmi mai trebuie sã merg pân’la capãt –
bobul de piatrã al celui ce-asudã,
binețea cât soarele care dã-n scapãt
și la urmã tristețea.
tocmai ea, peste cele surate trãite nespus,
trimite cu putere brațul imposibil
în sus.
Iertare
Iertare zilei când se face noapte, iertare nopții
când se face ziuã. flãmânzi de timp,
ne cãțãrãm pe șoapte și râul vieții îl zdrobim
în piuã. poate producem lapte,
poate miere, poate chiar bulzi de vrednic
viitor; întemnițați în lacrimi de durere,
ne mai iubim din ochi la vorbitor.
lãsãm în urma noastrã dâre stranii sã fim zãriți
de cei de dupã noi, în contra unei bune
spovedanii vedem în trãdãtori numai eroi.
îmburghezita, lacoma fãpturã,
colindã vremea scursã din pocale și frig ne e
de-ngheațã limba-n gurã, cãci și româna
dã din greu la foale. pãmântu-ajuns
sã nu ne mai suporte, acest rotund de insomnii
și vis, încã primește sângele-n aorte,
încã mai ține ochiu-ntredeschis
pentru o mamã tot mai uscãțivã, pentru un tatã
încã tãmâiat, cãci bolile îngãlbenesc
în stivã și le flambeazã orice apucat.
Mansarda
Ei, arde-te-ar sã te ardã (norocul fiind cel din temã),
urcã aici, la mansardã. astfel mã poftise
un sfânt, care suferea de-o problemã
și nu mai avea loc pe pãmânt.
eu sufeream, de pe când nu eram, ca într-o bulã
de paște, în aspirația de-a renaște.
pe fiecare perete, expuși pânã-n dinți,
numai sfinți.
puteai sã te uiți pânã mâine,
nicio canã cu apã, nicio bucãturã de pâine
și – ce idee! – , pe nicãieri, oricât
te-ai fi holbat, nicio femeie.
pe mine, ultima de curând mã îngropase,
mã mai chinuiau niște gânduri,
mã mai dureau niște oase
și m-aș fi întins pe un nor.
așa, altceva? m-a somat cel de-acolo.
jur pe lunã și stele,
jur pe Apollo, nu mã mai duc,
nu cobor.
Întors acasã
Intrasem pe poartã, un detaliu, nimic
și atunci, cu ochi mari, l-am vãzut pe cel mic.
îl mai vãzusem cândva în oglindã
zbãtându-se și plângând, cu mâinile prinse
de grindã. nu mai știam de unde și cum sã-l preiau,
pe jumãtate îl credeam mort, pe jumãtate
îl credeam viu. despre acesta din urmã
cu lacrima gândului scriu.
cum te cheamã? de parcã m-aș ține de glume:
nu știu, nu m-a strigat nimeni pe nume.
a fost Ion, dar astãzi lumea vorbește
de John. la stradã, cãtre tușa Mãria,
anunțul: ”For sale. Primãria”.
Mã nãscusem în zi de duminicã
Mã priveau de pe scaun sau dându-mi ocol
de parcã ar fi vrut sã mã muște,
cu o praștie mi-ar fi trimis o grenadã,
cu un plici pocnitor
ar fi putut sã mã-mpuște.
m-au luat ca pe unul reproiectat,
i-am vãzut cãțãrându-se pânã s-au rãsturnat
ca sã mã inspecteze de bine
(mai degrabã ar fi inspectat un roi de albine).
m-au bãtut în cuie de șițã
cu josul în sus
de-am crezut cã m-am dus.
eu ca eu,
țineam în dinți o penițã.
mã nãscusem în zi de duminicã –
atât am putut sã scot și am scos.
ei stau și se întreabã ce zgârii pe jos
de se schimbã vremea cu mine
disjunct
pânã la punct.
Virgil Dumitrescu
|
Virgil Dumitrescu 1/28/2023 |
Contact: |
|
|
