Slavă lui Eminescu - in slova marilor poeti
„Poetul si filosoful Eminescu sînt România de astăzi care
continuă România de ieri; gînditorul politic Eminescu
este România care se crează astăzi si care reprezintă viitorul!”
(avocat Ion Herghelegiu-Neamt)
„Luceafărul” e poetizarea Întrupării lui Dumnezeu,
pogorârea Lui pe pământ si întoarcerea în Cer!”
(Mitropolit Antonie Plămădeală)
Aproape de două veacuri ROMÂNII cei Mari si cei Mici, respectiv Elita nationalist-crestin-ortodoxă si poporul credincios, iubitori de Dumnezeu si de Neam, au adus/ aduc slavă Luceafărului nostru valah, care i-a purtat în tot ce a fost El, EMINESCU: Existentă, Misiune, Iubire, Nădejde, Esentă, Sacrificiu, Constiintă, Unicitate.
Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creatiei crestin-ortodoxe prin trei brate ale Danubiului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.
Poezia este forma pură a Filosofiei crestin-ortodoxe, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia Răsăritului serafic.
Ca toti marii nostri Profeti crestini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit si a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care si-a venerat Cultura Înaintasilor Dascăli regali, dacoromâni, începând cu întelepciunea reginei Hestia, a profetului-rege Zamolxis, amintit si de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul s.a.
Rugul Aprins al dorintei sale de a sluji sacerdotal Întelepciunea bravului popor valah cu Traditia din Zorii Facerii–Scutecele sacre ale Creatiei, Glia strămosească în care sălăsluia Credinta străbună, peste care s-a pogorât acel Geniul ancestral, i-a însufletit nemărginita adoratie adusă Atotcreatorului si Proniatorului, Care l-a hărăzit să fie Fiul iubit al acestui mare, multimilenar si legendar popor ROMÂNESC.
„... Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidoctii si superficialitătile sale. În suta a XV-a, avanscena teatrului Universului este ocupată de români. Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei...al lumii, românii erau relativ unul dintre popoarele cele mai culte din Europa...lume, românii au fost unul din cele întâi popoare militare si războinice.” (Manuscrisul nr. 2257)
Poetul crestin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îsi trage seva din Traditia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Scolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei Mari, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucuresti-1999, p. 94).
Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia existentei românesti asumând esenta spiritualităti pelasgo-geto-dace, într-un arhetip valah, fapt care i-a conferit aura expresiei integrale, novatoare, revelatoare a natiunii noastre.
Numindu-l pe Mihail Eminescu, Valachus, aducem Neamului dac o mare cinstire.
Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o constiintă ortodoxă crestină, adică nationalistă, jertfitoare, înăltătoare, comoara virtutiilor religios-cardinale, promoatoare de mari si rare idealuri si de înalte înfăptuiri.
În fiinta si persoana sa profetică, Mihail Eminescu a întrupat plenar ideea de sublim a comuniunii Neamului cu Dumnezeu: prin traditie-poezie-filosofie-teologie.
Profetul nostru s-a ancorat fundamental Operei Mântuitorului Hristos, Evangheliei Sale de restaurare a Omului hristic prin Frumos, Adevăr, Libertate, Dragostea si Jertfă, imprimând caracterului său originalitatea gândirii eminamente ortodoxe.
Poezia pură poartă în gena ancestrală a fiintei ei angelice Corola Filosofiei crestine, iar acesta pârguieste dulceata fructelor sacre ale Teologiei ortodoxe!
Eminescu poetul, filosoful, teologul precede, pregăteste, justifică si înnobilează pe marele Eminescu: vizionarul, profetul, analistul politic si matcă a viitorului.
Nobletea nationalismului este de esentă religioasă, iar Mântuitorul Omenirii, i-a conferit autoritatea Sa divină spre mântuirea natiei respective. Pentru Neamul iubitor de Dumnezeu, porunca Iubirii este dăruită chiar de DRAGOSTEA Însăsi - IISUS, care o pune alături de iubirea fată de Patrie, de Strămosi: „În lume nimeni nu dovedeste o mai mare dragoste, decât acel care jertfeste chiar propria-i viată pentru semenii săi!”
Mesajul poetului-profet a fost însăsi viata sa, întreaga sa viată, Primăvara vietii sale asumată si oferită Neamului binecuvântat, hărăzit de Dumnezeu în Vatra din care avea să nască cel mai iubit Om de pe pământ-Fecioara MARIA, Care prin Voia Tatălui ceresc si a Sfântului Duh s-a Înnomenit Fiul Său–LOGOSUL, Născut din veci.
Eminescu este pentru universul poetico-filosofico-teologic o perpetuă REVELATIE!
„Cuvintele lui au devenit parolă de recunoastere între petalele de trandafiri, când se deschid dimineata să salute soarele. Si cine n-a descoperit filosofia citind versurile lui Eminescu? Cine n-a înteles că poate fi si el poet si filosof si că fără poezie si fără filosofie nu se întelege nimic din viată? Si cine nu se poate ruga Maicii Domnului pe inspiratele versuri ale lui Eminescu? Eminescu e născătorul nostru de gânduri... Eminescu ni se dăruieste fără încetare, ca soare de zi, si răsare de îndată ca Luceafăr de noapte, prelungindu-ne lumina.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu-1997, p. 14-15)
Eminescu si-a asumat vointa de a se întări în credintă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care si-a pus-o nemărginit în Ocrotitoarea MARIA, Crăiasa sufletului său, Împărăteasa Cosmosului, Luminii, Frumusetii si a Iubirii dumnezeiesti.
RUGĂCIUNE
„Crăiasă alegîndu-Te,/ Îngenunchem, rugîndu-Te,/ Înaltă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Si zid de mîntuire,/ Privirea-Ti adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Si pururea Fecioară,
MARIE!
Noi, cei din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascută a noastre plîngeri/ Regină peste îngeri,/ Din neguri Te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Preacurată/ Si pururea Fecioară,
MARIE!”
(Antologia Poeziei Religioase Românesti, Ed. Albatros, Bucuresti-1992)
Fiecare Generatie de Aur de după Eminescu si-a adus prin Elita spiritual-religioasă, care a reprezentat-o cu demnitate, prinosul de recunostiintă, veneratie, admiratie, dor si iubire fată de Marele PROFET al SPIRITULUI, al Neamului geto-daco-român.
Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului
„De peste o sută de ani de când respirăm EMINESCU,
si fruntea ne-a crescut ca a lui, si ni s-au tras perdelele
de pe ochi si prin versul si rugăciunile lui vedem si simtim
tot ce e bun si frumos si când îl citim sufletele ni se fac
mai bune, si mintea mai ageră si inima mai caldă!
De peste o sută de ani crestem cu EMINESCU
si vom mai creste mii de ani, dar niciunul din noi
nu va ajunge la înăltime lui, acolo sus, <>.
El va rămâne în veci UNICUL. LUCEAFĂRUL!
Doamne, ce s-ar fi făcut lumea fără
IISUS - LOGOSUL, CUVÂNTUL!
Doamne, ce ne-am fi făcut noi românii
fără EMINESCU, logosul, Cuvântul românesc!”
(Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997)
Radu Stefan Demetrescu Gyr (1905-1975)
Radu Gyr s-a reflectat frumusetii sufletului său în care s-au întrupat harul lui Dumnezeu si perfectiunea Neamului, pentru a-i conferi Operei sale valoare universlă.
El s-a învesmântat în suferinta, frumusetea Neamului, dar si-n sublimul Dumnezeirii.
Asemeni Luceafărului Poeziei, Poetul Crucii s-a întrupat în DAR, DOR, DRAGOSTE, DATINI, DOINĂ, DEMNITATE, DURERE pentru Neam si HRISTOS.
„Prietenul durerii este prietenul tuturor celor aflati în suferintă”, grăia cândva monahul Moise Aghioritul. Dar, prietenul durerii este si prietenul Fecioarei Maria în ipostaza Ei de Maica Crinilor-Pieta, precum si al Mântuitorului Hristos, Care a îmbrătisat durerea lumii, dăruindu-ne DRAGOSTEA Sa netărmurită si nemuritore.
BALADĂ PENTRU EMINESCU
„Te-au slăvit în cărti si în poeme/ si te-au înăltat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ si fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, ti-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ti-au pus în mâini hanger./ Si-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole si răzvrătiri în cer...// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ pasii tăi pe unde te-au fost dus/ si-nsetat pe drumurile Tării/ dibui urma ta de blând Iisus.// Caut picurii de sânge, nestersi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ si sărut lumina lor adâncă/ si-i ating cu mîini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subtiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind, înalt, din răstigniri.// Frânt de-o stea si-ngenuncheat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămasă de venin...// Nu, tu nu esti mesterul, nici cneazul,/ nu esti înstelatul împărat./ Sfâsiat ti-i pieptul si obrazul,/ Tu esti Marele ÎNSÂNGERAT!// Te-ncrustăm, zadarnic în agată/ si-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ti pipăi steme si nici laur.../ Numai rănile mă plec si ti-le strâng/ si le fac medalii mari de aur, - / în genunchi, le-nchid în inimă si plâng.”
(Radu Gyr, Balade, Ed. Lucman, Bucuresti, 2006)
îPoemul a apărut în revista „Convorbiri literare”, numărul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihai Eminescu, la aniversarea a 50 de ani de la urcarea spre ceruri.]
Dumitru Oniga (1923-2010)
Dumitru Oniga a fost o zare nesfârsită a unei clepsidre a sortii, pătruns de focul slovei spre înăltări sublime, dăltuit în soare si azur, râvnind spre limanul geniului, unde hohotesc dincolo de surâs, Zorii inspiratiei întru frumusetea lor serafică.
LUI EMINESCU
„Cuvântul tău, adâncuri de fântână,/ Izvor de apă limpede, curată,/ Gândire-adâncă, binecuvântată,/ Din cer lumină, sevă din tărână.// Si versul tău o piatră nestemată/ A-mpodobit cu-n nimb limba română/ Ce ne e Doamnă si ne e Stăpână,/ Prin ea trăieste românimea toată.// Pe-acest pământ, asa a fost să fie,/ Un dar pentru multimile-nstelate,/ Un EMINESCU, IMN si POEZIE,/ Cuvinte sfinte-n inimă-ncrustate / Si glasul tău răsună-n vesnicie,/ Prin TINE, NOI SORBIM, ETERNITATE.” – Suceava, 10 Ian. 1999.(Dumitru Oniga, Fiorduri-Poezii, „Bucovina Viitoare” 2000 Anul Eminescu)
Ioan Alexandru (1941-1994)
Ioan Alexandru s-a rostuit rostirii de albastru, de rosu, de galben, de alb, cuprins de dor, de pârga grâului aurit si priviri astrale, înconjurat de psalmii tăcerii - apartenenta la graiul viu al primenirii versului, înfrătit unei simfonii care i-a atins sufletul întru cuprinderea năzuintei statorniciei si-a dăinuirii inefabile a Pantheonului dac liric.
CĂTRE EMINESCU
„De mult am vrut să-ti scriu, să te întreb,/ Dar socoteam că dintr-o altă ceară/ M-au făurit pe dealul transilvan/ Si altul mi-este fratele de tară.// Moldova este sfîntă îmi spuneam/ Stefan si Eminescu împreună./ Eu ardelean cu suferinta mea/ Ce poate ea să stie si să spună?// Iancu si Horia nu au fost poeti/ N-au ridicat nici imn, nici mănăstire,/ Sincai muri cu gîndul în desagi,/ De Ioan Budai cine are stire?// Si mai departe multimi fără de rînd,/ Tărani pe cîmplul Blajului departe/ Iobagi, păstori si preoti si dieci/ Cît vezi cu ochii-afară din cetate.// Extra Muros – neamul meu era/ Părintii mei muriră fără nume/ Pribegi în jale se-nfrăteau/ Cu fluturii de dincolo de lume.// De-aceea plîngem noi mereu/ Si povestim o limbă necioplită/ Mai mult tăcurăm decît am grăit/ Cu vorba-n crucea limbii răstignită.// Eu vin dintre acesti tărani,/ Păstor diac să dau adînc de stire/ Că universu-ntreg a înflorit/ Si toate sînt lumină si iubire.// De-atîtea suferinte-am devenit/ Umili se spune si de omenie./ Am fost născuti la nuntă si-am rămas/ În preajma MIRELUI , solie.// De mult am vrut prin tine să vestesc/ Mihai, Moldova că mai vine/ Încă un plîns încet în univers/ Din stranele-ardelene lîngă tine.// Cu candela plăpîndă mă arăt/ Din Apuseni iesit dintre morminte/ Un crin în stînga si-o garoafă port/ Urmat de clopotele sfinte.// Transilvania, prea iubita mea/ Fluturii plîng fără-ncetare/ Si soarele-i mereu pe zare spînzurat/ Lîngă icoana vergurei fecioare.// Din depărtări ce ti-as putea dori?/ Să fie numai mult vremuri frumoase/ Si vom depune tineri în amurg/ Un brat de crini în brată la mireasă.” (Ioan Alexandru, Imne 1964-1973, Ed. Eminescu, Bucuresti-1975)
IMN LUI MIHAI EMINESCU
„...S-a stins o zi/ Si-ncepe alt urcus spre zorii zilei care o să vină/ Si începutu-i seara cînd vremurile se-ntorc/ Si focul sfînt în candelă s-anină.//... Poetul trebuie să spună, cei care-n noapte/ Au rămas de vii, crucificati în razele de lună...// Acestea toate Mihai din Ipotesti/ Poetul din Moldova sfîntă, din leagănul/ De grindă spînzurat, le-aude-n podul Patriei/ Cum cîntă...// Drumul urmează prin Patrie apoi, de-a lungul/ Si de-a latu-n cimitire si pe cei vii sub steagurile lor/ Să îi răscoli în noapte după Mire. Să bati/ Din poartă-n poartă si din om în om cu-acest toiag / Senin de sărbătoare învlăstărit în crin înpurpurat/ Să fie gata iarăsi de plecare. Te văd/ Prin tară priveghind plecat/ La Blaj sub tei pe dealul spre cîmpie/ Slăvind descoperit extaziat că te-ai născut/ În sînge c-o solie. Să-i poti striga din neamul tău/ Pe toti martirii, eroi în cete milioane/ În sumănici de lînă tăranii voievozi/ Cu steaua bourului în coarne. Musatinii/ Si Basarabii sfinti, martirii Transilvaniei departe/ Însămîntati de-o roată univers s-aducă roadă-n/ Brazdele desarte. Mircea si Horia/ Mihaiul cel Viteaz de-o agerime nelumească/ Împlîntă steagul palid trinitar/ În creierul Carpatilor să bobotească/ Stefan cel Mare voievodul sfînt a fost Mihai/ Lumină pentru tine...” (Ioan Alexandru, Imnele Transilvaniei, Cartea Românească, Bucuresti-1978)
Grigore Vieru (1935-2009), poet valah basarabean, zelos luptător spiritual al renasterii românilor din Basarabia, mare militant al reîntregirii, al revenirii Basarabiei în sânul Patriei-Mumă. „Prin iarba verde de acasă/ Cu lantul de rouă la glezne.” Genialul Marin Sorescu îl vede pe Bardul Basarabiei cu privirea pătrunzătoare a olteanului, aceea care sfredeleste tot, chiar până dincolo de tine. „Este Grigore Vieru un discipol al lui Orfeu, care, ca si miticul maestru, nu-si poate refuza vocatia de-a privi în urmă? Măcar odată, cu tot adâncul din ochi, măcar o viată cu toată viata din viată.” (Marin Sorescu, Tratat de Inspiratie, Scrisul Românesc, Craiova, 1985)
Aproape toate poeziile lui Grigore Vieru, izvorăsc din izvoare, traditia populară, cea clasică, Limba, Mama, Patria, Casa părintească, pământul, cerul Basarabiei, Voievodul Liricii, Voievodul Moldovei, toate sunt un imn basarabean, un imn national dacoromân, un imn de cunoastere a istoriei sub chipul Adevărului crucificat.
EMINESCU
„La zidirea Soarelui, se stie,/ Cerul a muncit o vesnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu.// Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră,/ EMINESCU.// Mi-l furară, Doamne, adineauri/ Pe înaltul domn, cu tot cu lauri./ Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,/ Nu stiam că dor mi-era de dânsul,/ Nu stiam că Doina mi-o furară/ Cu străvechea si frumoasa Tară/ EMINESCU./
Suntem în cuvânt si-n toate,/ Sub un cer cu stele sudice!/ De avem sau nu dreptate,/ De avem sau nu dreptate,/ Eminescu să ne judece,/ EMINESCU.// Acum am si eu pe lume parte:/ Pot îmbrătisa măiastra-ti carte,/ Stiu că frate-mi esti si-mi esti părinte,/ Acum nimeni nu mă poate minte./ Bine ai venit în casa noastră,/ Neamule, tu, floarea mea albastră/ EMINESCU.”
Versurile poetului Grigore Vieru, EMINESCU, au căpătat fascinatie si suflet nemuritor în muzica artistilor de renume universal, de sacralitate martirică a sotilor Ion Aldea-Teodorovici (1954-1992) si Doina Aldea-Teodorovici (1958-1992), cărora balaurul rosu apocaliptic, cel care pândeste continuu PATRIA Maicii Domnului si-a Fiilor Ei, le-a secat viata, ca o Primăvară înverzită, însorită, înflorită si plină de rod, când încă nu-i cursese izvorul surâsului strălucirii nici jumătate din soarele lor.
Cei doi îngeri-artisti au cântat BASARABIA si ROMÂNIA ca Fiică si Mamă, au cântat LIMBA NOASTRĂ, grai de miere si rostire serafică, au cântat EMINESCU, Dorul si Domnul nemuririi noastre, au cântat UNIREA Daciei Mari în Sânul tuturor Fiilor ei, spre a rămâne si în Sânul lui Dumnezeu si al Maicii Sale, sacră si pururea.
Nichita Stănescu (1933-1983), remarcabil poet după cel de-al doilea război mondial. Lirica sa, tumultuoasă, cascadică a pendulat între tragism si sentimentalism.
Nichita Stănescu si-a podidit inima într-o noapte albă, prelungă, cu tărmuri însorite, împletindu-si gândurile dalbe si graiurile heruvime ale sufletului acorat în dangăt de clopot cu vântul si cuvântul spre a-si revărsa peste nimburi, chemări, fiori si cântări.
EL
„EMINESCU este un fapt intim al sufletului nostru
în tot ce are el mai curat si mai nins...
Cuvântul lui i-a sorbit nu numai trupul lui,
ci a sorbit si întelegerea noastră
dornică de frumos si de puritate.
Atâta transfigurare a putut să aibă gestul lui
de a trăi, încât s-a născut fără de moarte...
... El este tot ceea ce este noi în noi...
Atâta vreme cât noi suntem, el este...
EMINESCU este numele acestei tări!
ROMÂNIA este numele EMINESCU!”
(Nichita Stănescu, EL,(cf. Antonie Plămădeală,De la Alecu Russo,la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997)
Marin Sorescu (1936-1996), unul dintre marii valahi ai Tării Oltenia, s-a născut în 29 Februarie în localitatea Bulzesti-Dolj, ca fiu al lui Stefan, tăran cu jind de ogor si de vers si al Nicolitei, tărancă aprigă si afundă în arta povestirii, dincolo de cei 6 copii, peste sat si sate. Marin a fost ispitit de timpuriu, de anecdote, epigrame, proverbe, snoave, de citit, de scris, fiind un răsfătat al Cenaclului literar, pe care l-a condus ca elev, ca student, ca literat. A fost o Cobilită cu talente: pictură, poezie, proză, teatru, satiră, publicistică, traduceri. A condus ca redactor-sef revista craioveană RAMURI între 1978-1990. Licentiat în Filologie-Limbi moderne în 1960, devine Doctor în Filologie în anul 1992 si membru al Programului international pentru Scriitori la Universitatea Iowa-S.U.A. A debutat în politică, ca independent, ajungând ministrul Culturii 1993-1995. A fost membru titular al Academiei Române.
Dincolo de pasiunea POEZIEI, fără frontieră, cea universală, a teatrului, a călătoriilor în străinătate, a avut admiratie pentru tăranii săi din Regatul umorului oltenesc, dar si pentru Marii ROMÂNI pe care i-a cunoscut, rămânând fascinat: Mircea Eliade, Petre Tutea si apoi marele artist-actor Tudor Gheorghe.
Desigur, Marele Poet Oltean fiind si un mare HÂTRU, a fost miscat de securitate si de organele p.c.r., care au debutat în 23 Februarie 1979, cu proletara piesă „Soare”, eroul principal fiind evident Marin Sorescu, dosar, mâzgălit cu cerneală rosie, pentru „relatii suspecte cu cetăteni străini”, si cu unele „elemente din emigratie”, (probabil verzii...n.a.), vezi, Cartea albă a Securitătii, p. 151, 189. (?! Curios, fiincă secăturitatea nu avea nimic alb, nici pe-afară, nici pe dedesupt... n.a.)
Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai Marii Poeti contemporani, dacă nu Cel mai Mare, cu o excelentă productie literară, în care a abordat toate genurile, dar în mod expres POEZIA, care l-a încununat încununând generatiile de spirit cu cele 24 de volume apărute până a urca cu cei 60 de ani, ofrandă sacră la Cer, lăsând în urma sa grăbite să iasă la lumină alte 15 volume, poezie, eseu, jurnal, roman.
De 6 ori a primit Premiul Uniunii Scriitorilor si de 3 ori pe cel al Academiei Române, 1968, 1977, iar cel din 1970, pentru dramaturgie. Celebritatea din tară s-a revărst cu prisosintă si peste hotare fiind foarte apreciat, fapt pentru care a primit numeroase distinctii, precum Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia , 1970; „Le Muse”, oferit de Accademie delle Muse, Florenta, 1978; „Fernando Riello”, Madrid, Spania 1983; Premiul Herder dăruit de Universitatea din Viena în 1991, pentru întreaga sa activitate literară, iar în Londra un primar îndrăgostit de poezia sa, a dăltuit câteva slove pe o gară de metrou, încrustate si în interiorul trenurilor de viteză care circulă în zona respectivă. Cinste lui si celor ce-i citesc sublimele versuri!
Marin Sorescu a fost din scutece logodit cu UMORUL, dar tot din fasă s-a nuntit cu POEZIA, singura natură sacră în care ti se reflectă fidel subiectivitatea, când, sinele se dezvăluie clar ca în oglindă, reflectând, mărturisind, „sufletul până în cutele lui cele mai tainice, spaimele si năzuintele cele mai intime.”
MARIN a rămas un SORESCU – Soarele oltean al Poeziei daco-române!
Marele poet oltean-valah i-a dăruit celui mai Mare Poet nepereche, Mihail Eminescu, cel mai frumos Poem, botezat în Iordanul sufletului său, adânc de sublim:
TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME
Eminescu n-a existat.
„A existat numai o TARĂ FRUMOASĂ/ La o margine de MARE/ Unde valurile fac noduri albe./ Ca o barbă nepieptănată de Crai./ Si niste ape ca niste COPACI CURGĂTORI/ În care LUNA îsi avea CUIBAR ROTIT.// Si, mai ales, au existat niste OAMENI SIMPLI/ Pe care-i chema: MIRCEA cel BĂTRÂN,/ STEFAN cel MARE,/ Sau si mai simplu: CIOBANI si PLUGARI,/ Cărora le plăcea să spună/ Seara în jurul FOCULUI poezii -/ „MIORITA” si „LUCEAFĂRUL” si „SCRISOAREA a III-a”.(si mai ales DOINA... n.a.) // Dar fiindcă auzeau mereu/ Lătrând la stâna lor cîinii,/ Plecau să se bată cu tătarii/ Si cu avarii si cu hunii si cu lesii/ Si cu turcii.// În timpul care le rămânea liber/ Între două primejdii,/ Acesti OAMENI FĂCEAU DIN FLUIERELE lor/ JGHEABURI/ Pentru LACRIMILE PIETRELOR ÎNDUIOSATE,/ De curgeau DOINELE la VALE/ Pe toti MUNTII Moldovei si ai Munteniei/ Si ai Tării Bîrsei si ai Tării Vrancei/ Si ai altor TĂRI ROMÂNESTI.// Au mai existat si niste CODRI ADÎNCI/ Si un TÎNĂR care vorbea cu ei,/ Întrebîndu/i ce se tot leagănă fără vînt?// Acest TÎNĂR cu OCHI mari,/ cît ISTORIA noastră,/ Trecea bătut de gînduri/ Din cartea chirilică în CARTEA vietii,/ Tot numărînd PLOPII Luminii, ai Dreptătii,/ Ai Iubirii,/ Care îi ieseu mereu fără sot.// Au mai existat si niste TEI,/ Si cei DOI ÎNDRĂGOSTITI/ Care stiau să le troienească toată FLOAREA/ Într-un SĂRUT.// Si niste PĂSĂRI ori niste NOURI/ Care tot colindau pe desupra lor/ Ca lungi si miscătoare SESURI.// Si pentru că toate acestea/ TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME,/ Un singur NUME,/ Li s-a spus/ EMINESCU!” (Marin Sorescu,
Poezii, Scrisul Românesc, Craiova, 1990)
Cincinat Pavelescu (1872-1934), s-a născut în Milcovul Vrancei, poet, magistrat, remarcabil epigramist, autorul volumului de „Poezii”, odrăslit în madrigaluri si romante, conferit cu premiul National pe anul 1927. Prin versurile sale a reusit să însufletească statuia care, prin tăcerea ei grăieste dincolo de vreme si de tărmuri.
LA BUSTUL LUI EMINESCU
(parcul Dumbrăveni)
„Pădure! Ningi cîteva frunze/ Pe fruntea-i de aramă rece./ Tu, ce rămîi nepieritoare/ Ca geniul, cînd totul trece!// Zi vîntului, să-i cînte doine/ De dragoste sau haiducesti,/ Poetului ce-a fost MÂNDRIA/ GÂNDIRII NOASTRE ROMÂNESTI!// Si glasul lui să fie dulce.../ Măcar în lumea nefiintei,/ Să-si uite, lungile lui chinuri,/ Acest copil al suferintei!// Natura, cel putin mai blîndă/ Cu umbra tragică să fie,/ A CELUI CE-N ETERNE VERSURI/ A PRINS ETERNA POEZIE!// Si stelele din golul serei/ Picînd în jurul lui scîntei,/ Să-i pară că iubirea moartă/ Îl mîngîie cu ochii ei!// Iar cînd în serile de toamnă/ Va răsări dintre poteci,/ Bălaia inimei lui doamnă,/ Cu mîini subtiri si brate reci.// În ora tainică si gravă/ Cînd ceata scutură vesmântu-i,/ Si luna-n cimitir veghează,/ În loc de candelă, mormântu-i;/ Pe cînd o trestie, un nufăr,/ Un tei-aminte-aducător - / Întelegînd poate ce sufăr/ Poetii mari în viata lor.../ Privindu-i chipul între frunze,/ Vrăjit de-al bronzului vesmînt,/ Si întrebînd mirati ce cată/ Sub lună, mortii din mormînt.../ Atunci în noptile albastre/ Cînd lumea uită si petrece.../ LUCEAFĂRUL o să-l privească/ Cum stă, NEMURITOR si RECE!” (Poezia Artelor Frumoase, Ed. Minerva, Bucuresti-1989)
Poetul – Filosoful – Teologul Mihail Eminescu, a fost Marele Geniu si Sacerdotul care s-a întrupat PROFETULUI Cosmosului românesc si universal, pretuind ADEVĂRUL, iar mai presus de acesta, Frumusetea si Libertatea lui dumnezeiască!
Aproape întreaga sa diversitate de creatie a fost vibrantă, vizionară si esentială, fiind slujită cu sacralitatea, autoritatea si măretia unui strălucit SACERDOT!
Cu geniul pe care i l-a hărăzit Mântuitorul HRISTOS a făcut să rodească pe pământul GLIEI străbune, FRUMUSETEA valahului în toate ipostazele sale naturale!
Mihail EMINESCU si-a înnobilat boieria răzesă prin nobletea sa sufletescă, ca un mare Voievod, demn de bravii săi înaintasi, Geto-daci, Musatini ori Basarabi!
EMINUL nostru de Aur putea să aibă o existentă strălucită, dacă n-ar fi avut o mare bogătie de daruri care l-au înăltat pe culmile Geniului jertfitor, Profetismului martiric!
Frumos ca Apollo, suveran ca originalitate, artist ca perfectiune a creatiei, demiurg ca putere emotivă, EMINESCU s-a reunit armonios ca profet nationalist si geniu de strălucire universală, astfel că, verdele privirii sale serafic-carpatine a fost pătruns de adâncul sublim al ortodoxiei teofore, hristofore si mariofore!
Mihail Eminescu a fost deopotrivă MIRACOL si TAINĂ în toată splendoarea sufletului strălucitor, surprins de frumusete, mai presus de emotia trăirii în care a revelat ESENTIALUL în SLOVE, CUVINTE, EXPRESII si OPERE pline de farmec!
Trinitatea vocatiei si misiunii sale poetico-filosofico-teologică a atins DRAGOSTEA!
Cu vointă de granit, cu stăruintă de sihastru, cu virtuozitate de artist a dat frumusete creatiei sale, conferindu-i astfel nimbul de capodoperă profetică!
La EMINESCU, Arta creatiei semnifica acelasi sentiment divin cu ARTA IUBIRII!
Deseori, POETUL era limpede precum Cerul care-si spală dimineata fata aprinsă de DOR în Marea ce devine albastră!
Alteori, Profetul era furtunos ca OLTUL – în torent de Munte, care cară cu el de cele mai multe ori aur si păstrăv, dar si pietris, copaci, bolovani ori stânci!
Uneori, s-a prelins într-o liniste anahoretă sau o neliniste metafizică pe care o simti si o resimti, doar pe marile înăltimi ale piscurilor milenare carpatine!
Înzestrat cu geniul poetic si strălucire profetică si-a muiat pana în culorile curcubeului, scriind când cu răsărituri de Auroră boreală pentru Neam, când cu fulgere si tunete împotriva iudelor, irozilor, anelor si caiafelor, când cu azururi sângerânde pentru Patrie, când cu miresme de flori si rouă pentru poporul obidit.
Un popor, o natiune, un neam se defineste si se redefineste pe sine numai prin jertfa sa natională, prin jertfa si creatia Elitei sale spirituale întru Hristos si Strămosi!
Filosoful Culturii Artur Gabriel Silvestri, alt Profet al spiritualitătii noastre, si el sacrificat de aceeasi irozi si iude, ne redă Chipul Omului integral al culturii noastre.
„Eminescu a fost POET – unul dintre cei mai penetrati în directia metafizică pe care i-a dat umanitatea si fără nici o îndoială SINGURUL intraductibil dintre toti poetii acestei lumi, a fost PROZATOR înăltând notiunea de fantastic la altitudini pe care doar gândirea modernă a putut-o face mai repede pricepătoare si a exprimat-o, a fost, în fine, un GÂNDITOR pe care astăzi îl redescoperim la adevărata lui STATURĂ IMPUNĂTORE. Sunt unii care se îngrijorează de restituirea acestei IMPRESIONANTE PERSONALITĂTI si care socotesc că nu-i recomandabil a vedea în opera eminesciană mai mult decât contributia poetului, GÂNDITORUL – ce ni-l impune însă cu strălucire cercetarea cu luare aminte a ceea ce îndeobste jurnalistica – fiind doar o inventie târzie si a cărei afirmare ar dezechilibra într-un mod nepermis proportiile firesti ale creatiei unde poetul si numai poetul merită consideratie.”
(Artur Silvestri, Critica poeziei vol. IV, 1973-1989, Texte Inedite, Crpathia-2014)
Mihail Eminescu e LIRA sublimă a liricii serafice a sufletului geto-dacoromân!
Slavă, Cinstire, Recunostiintă, Iubire LUCEAFĂRULUI nostru EMIN!
-------------------------------------
Gheorghe Constantin NISTOROIU
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 1/15/2023 |
Contact: |
|
|
