Smerita cinsire Eminescului
Înnevoitu-ne-am iară Mărite Eminesc, într-o vreme-nămolită, tristă și ternă, să nu putem a fi împreunați cu toți cei care te iubim și suntem mereu îpreunați sub umbra ta ocrotitoare, ca să-ți spunem fiecare, în mierea cuvintelor potrivite ce ne vin din suflet, cât de dor ne este de tine, de neasemuitul și încă neîntrecutul tău vers, pe care poate că însuși Bunul Dumnezeu ți l-a șoptit la ureche, pentru a fi leac alintător întinatelor noastre suflete.
Din înaltul cel ceresc, unde Domnul te-a chemat să ne fii nemuritor Luceafăr veghetor de conștiințe, tu dă-ne tărie și putere ca să răzbim prin cuvânt în această nemiloasă și mincinoasă lume pe care să o îmbunăm și să o facem mereu mai frumoasă, mai iertătoare, mai smerită , mai virtuoasă și mai plină de toate darurile pe care Bunul Dumnezeu n-i le-a dat fiecăruia încă de la născare.
Ție, nemuritul nostru cel drag, îți închinăm cuvântul versului nostru, spre a te cinsti și a te nemuri în inima neamului tău în veci de veci, pentru că tu ne ești steaua ce-a călăuzitoare menită a ne scoate din pustiul întinatelor noastre păcate cu care ne-ndulcim de-o bună bucată de timp, pentru a ne pune pe cale cea bună și a ne îndrepta spre lumină.
,, Crucifixul poeziei românești
Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troițe veghetoare care să ne lumineze și să ne îndrume pașii pe mai departe spre celălat capăt al veșniciei. Aceste troițe au fost și vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ștefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuț, sfinți de-nchinăciune când jalea și durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină și să mai mântuie odată jertfelnicul și oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam și țară, în ei avem chipul dădător de speranță a celui curajos și vrednic, apărător al gliei străbune, creștin adevărat, smerit și iertător, netemător în fața morții atunci când țara e la răcruce de timpuri înșelătoare.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puși să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranță și jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, așa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-și pună viața în palmele lui Dumnezeu și să ne înșiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vieții noastre și alte modele, înroiți luceferi care să ne mângâie și să aline inima și sufletul nostru cel îndestulat cu amar și tristețe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiți ai cuvântului, cei dăruiți cu har, picurați cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie și să dezmierde simțitorul nostru suflet. Și dintre toți luceferii care înstelează nopțile vieților noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veșnicit în țandăra gândului și în tainițele sufletului nostru cel de toate iertător și îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simțirea și fiorul versului său să fi fost șoapta pe care însăși Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea și inima sa bună și iertătoare să le veșnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai așa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalță, ne dă curaj, putere, speranțe, ne-adună, ne unește.
Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înțelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar și de dincolo de ea, multe doar de el știute, simțite și pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înțelese. A trăit în amar și suferință, în bucurie și plăcere, pentru a le putea simți pe toate cu inima și sufletul, ca mai apoi din inima și sufletul său să le poată da inimi și sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălțare, știind că numai așa poate ajunge la noi ca să ne înfrățim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfințirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veșnicire și mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulțumire că ai existat și că ne putem înșirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate și mărire. Și să ști mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranță și lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinți și veșnici acolo, în nesfârșitele grădini ale raiurilor Sale.
TU VEȘNICITUL NOSTRU, EMINESC
Din cerul sfânt, pe unde-i veșnicit,
Vă fie Eminescu drag alint
La inima și sufletele voastre,
Străluminând Luceafăr între astre.
Vă-ndrepte pașii voștri spre lumină,
Vă curețe cel suflet plin de tină,
Vă-ndepărteze dară de păcate,
Vă pună-n suflet sete de dreptate,
Vă-nmoaie spre-mbunare și iertare
Chiar la dușmanii ce vă stau în cale,
Vă umple al vost suflet de smerit
Și simțurile toate de iubit.
V-aduc-aminte încă tuturor
Că sunteți neam străvechi, nemuritor,
Și de răbdați și mult îmi pătimiți
În raiul cel ceresc îmi fi-veți sfinți.
Și că Măritul nostru din ceresc
Vroiește facă loc împărătesc
Aici să fie-a Maicii Domnului grădină,
Când toți vom fi curați și fără vină.
De-aceea El, Stăpânul din ceresc
Alesu-l-a pe-al nostru Eminesc,
Ne fie-al poeziei noastre domn,
Ca să-l purtăm în gând și noaptea-n somn.
*
Citiți-l dară înc-a spre-nțelege,
Și din ce spus-a dânsul a alege
Răspunsurile mari, bine gândite
La cele întrebări ce-s tăinuite.
Că el cât îmi trăit-a în lumesc
Cu gândul preumblat prin cel ceresc,
A înțeles mai mult ca orișicine
Cereasca lege-a sferelor divine.
Meșteșugit, în câteva cuvinte
A spus deschidă-a porții voastre minte,
În ,,RUGĂCIUNEA UNUI DAC,, bătrân
Cine-i a lumii ăsteia stăpân,
Și pân ,,LA STEUA,, care-a răsărit
Cât timp avem de-acum de cărărit,
Iar ce ne-ncântă-n bolta înstelată
E clipa unui timp de altădată.
El pusu-va-n divinul unui vers
,,LUCEAFĂRUL,, stăpân pe univers
Să îmi vedeți cât mici suntem pe lume
Și ce-i pe-acol prin lumile nebune.
,,PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,, ades
Îubirea și-a purta-o ne-nțeles,
Iar la sfârșit a zis: ,,MAI AM UN SINGUR DOR,,
La magine de mare vreau să mor.
*
Acum e dus prin cerul său cu stele
Cu ochii lui să vadă lumi rebele,
Și-apoi la urmă când o fi să fie
În rai dumnezeiesc, fi-va vecie
**
Așteaptă-mă mărite Eminesc
La poarta timpului din raiul tău ceresc,
Ți-oi mulțumi c-ai fost alint și leac
La sufletu-mi ce-l țin că mi-e, de dac.
Mircea Dorin Istrate
|
Mircea Dorin Istrate 1/13/2023 |
Contact: |
|
|
