Transfuzii cu Eminescu
Tu esti un transfug all limbii române,
ai fugit lăsând în urmă proverbele străbune,
te-ai lepădat de limba ta,
în care oamenii se nasc si mor,
si când au timp cioplesc povesti c-un zburător,
de locurile care nu ar exista
daca nu s-ar chema
in româneste,
de oameni ca tine, si ca mine,
trăind acum
în loc de ieri, în loc de mâine
multi fără s-ajungă să își știe rostul,
multi lipsiti de firul drept al unui drum,
câțiva cu viață de argint, curată,
câtiva pierzându-si omenia,
ca pe o haină prea puțin purtată,
uitată într-un tren.
Da, atunci nu știai ce știi acum,
că-i totul un
același vechi si nou si veșnic refren.
Când ai plecat,
ai pus limba română in valiză
si peste ea ai azvârlit
un tom de poezii de Eminescu
cu miros de vechi, decolorat,
ferfenitit la colturi, prăfuit.
După ani de somn adânc si mut,
somnul plecatului, ferecat
cu-acelasi lant de vis,
erodat,
măncat de rugina depărtării,
muscând din carnea zilei
cu dinții coșmarului pervers, tăcut,
când te-ai trezit în partea de ocean,
care se-ntoarce într-o rână,
după ce soarele apune
pe Transfăgărășan,
aveai un ciot în loc de limba ta străbună
într-o lume în care oamenii se mai privesc,
din când în când
in oglinda tinereții, arcuită de timp,
încrețită de-al uitării vânt,
și găsesc
în loc de limba copilului cu miros de pâine,
proaspăt coaptă într-un cuptor de lut,
o gaura urâtă, umplută cu fraze străine,
întortocheate, deformate, cu trupul lung si slut
cusute in locul organului pierdut,
cu mâna tremurândă de chirurg,
grefe care n-or să țină
de-ar fi sudate cu foc de demiurg.
Unora dintre voi nu le vine sa creadă,
că limba-nțepenită în tăcere,
ca o șaradă
prea complicată,
fără răspuns si fără sens
strigă: mi-e poftă de zeama dulce,
cu gust de soare și de miere,
de sucul dens
scurs din pomul limbii materne,
dezrădăcinat de prea multi ani,
fără s-apuce sa-nflorească în cuvintele-i eterne
zburând ușor, în ritm cuminte,
râul, ramul, zimbrii,
luceafărul de pe bolta infinit-a limbii,
cine să și-l mai amintească?
Unii dintre voi, ca și mine,
care luptă să nu-și vadă
limba mamei căzută pradă
colților reci ai frazelor străine,
rostite cu sunet sec si voce dură,
s-o tină încă senină si pură,
în spunere de sine,
se-agață de un fir de ață
încearcă să îsi țină pomul limbii-n viață,
să pună sânge proaspăt în străbunul escu,
făcând transfuzii
cu Eminescu
Oakville, Ontario
Anton Georgescu
|
