Noi, ni-l cinstim pe Eminescu
Trecut-au anii în buiestru,
Imagini ne apar mai triste,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Ne mulțumim cu acatiste!
Nu-l vrem nume de maestru,
Precum îl veneram odinioară,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Ni-l iau străinii în ocară!
Să țină cine-o vrea căpăstru`,
Calul se stinge din picioare,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
O biată ființă muritoare!
El retrăiește veacul nostru
Și intră-n casă de român,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Și ne purtăm cu el hapsân!
Ni-l tot prezintă ca pe monstru,
Iar noi smeriți le dăm crezare,
Nu-l mai cinstim pe Eminescu –
Și-l venerăm pe-un oarecare!
Opriți pe loc acest sinistru
Ce ne aruncă-n depărtare!
Noi, ni-l cinstim pe Eminescu,
Căci fără EL, neamul ne moare!
CRÂNGURI RĂZLEȚE
Crânguri răzlețe pe-ntinsa câmpie,
Imagini maiestuoase în zare,
Daruri rămase din mândra Dacíe,
Ființe dorminde de veci în visare.
În crengile voastre stufoase,
Tăind luminișuri blajine,
Păsări clădesc cuiburi umbroase
Pe triluri din muzici divine.
Rămas-ați de pază peste tarlale,
Iubitoare ale mândrelor grâne,
Înălțați în aer blânde corale,
Iar pe pământ jocuri de zâne.
Uneori vin oameni la umbră,
Să-și tragă o clipă suflarea,
Lansând către ceruri o rugă,
S-aduceți pe veci alinarea!
A FOST ODATĂ…
Povestea întotdeauna începe
Cu “a fost odată ca niciodată”
Și încă trăiește nedemodată,
Nepot pe bunic să-l poată pricepe.
O viață de basm cu aur brodată,
Zâne aduse din nordice stepe,
Cu cai năzdrăvani sărind peste ape,
Peste munți cu iarbă curată.
Așa auzeam povestea rostită,
Cu timbrul domol din glasul bunicii,
Mă și vedeam în alaiul de nuntă
Și doream să fiu în rând cu voinicii,
Să mă avânt vitejește în luptă,
Să apăr zâna răpită de monștri!
CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ
De mic copil în casa părintească,
Ești învățat să faci doar lucruri bune,
Să duci în viață legile străbune
Și să deprinzi cei șapte ani de-acasă.
Ai tăi te înconjoară cu povețe,
Să fii al neamului fără pereche,
Să-nveți temeinic, nu după ureche,
Să lupți pentru onoare și noblețe.
Tu, biet copil, nu înțelegi mesajul
Și mai ales povața drăgăstoasă,
Încrâncenat îți iei pe loc curajul,
Alunecând pe-o pantă nebuloasă:
Lași să te fure pe nedrept mirajul,
Apoi te plângi că viața-i nemiloasă!
VÂNĂTOARE
Pe câmpul dezgolit se plimbă vântul,
Ici-colo un iepure neliniștit,
Când aude un înfricoșat vuit,
Își ia dintr-un culcuș călduț avântul,
După un timp se văd venind hăitașii,
Porniți din zori de zi la vânătoare,
Sălbăticiuni ies din ascunzătoare,
Sperând a păcali-n zig-zag țintașii.
Începe pregătirea nemiloasă,
Biete ființe fără apărare,
Intră-n cătarea puștii – nu le pasă!
Pornește-apoi a omului teroare:
Cad secerate victime în masă –
De unde astă sete să omoare?
NORII GÂNDURILOR
Norii gândurilor mele te-au visat
Iubito, peste pragurile casei,
Să te primesc în straiele alesei –
Albul miresei de-a pururi adorat.
Să mă desprind din încleștarea transei,
Cu aripi să mă înalț de pe pământ,
Mai sus de stele să dau un jurământ,
Să nu mai pierd din nou sortirea șansei.
Să las în urmă gândurile triste,
Venite-n somn de iarnă mohorâtă,
Ce m-aruncau în zodii fanteziste;
De-ar apăsa o soartă amărâtă,
De-acum mă leg de planuri realiste,
Să prind iar șansa vieții hotărâtă!
SACRIFICII
Pădurea vuiește în freamăt de vânt,
Cu pomi seculari domnind peste câmpuri;
Martori ce trec din prezent peste timpuri,
Măreții crescute în tainic avânt.
A răbdat atâtea cazne eterne,
Vântul nu i-a învins lăstarii plăpânzi;
Cum mamele avându-și copiii flămânzi,
I-au salvat cu sacrificii materne.
Acum nu vântul e cazna pădurii,
Însăși furtuna o lasă-n picioare
Spre-a fi de-a pururi în grija naturii;
Ea vede moartea venind cu topoare
Și lăcrimează la gândul torturii:
Cade, dar lasă vlăstari în vigoare!
SEMEN CU LAUDĂ DE SINE
E câte-un semen cu deșteptăciune:
E neșcolit și se pretinde mare,
Un unicat făr’ de asemnănare
Și ce păcat, că nimeni nu i-o spune!
Ne vinde că a pătimit în viață
Necazuri ce l-au învățat atâtea,
Ele i-au inoculat virtutea,
Chiar dacă e ridicolă paiață.
A reușit s-ajungă la putere
Și-acum se laudă cu de la sine,
Are de toate după a sa vrere,
Iar când mai vine unul, oarecine
Și își exprimă sinceră părere,
Îi spune să țină școala pentru sine!
CLEPSIDRĂ
Nisipul din clepsidră curge ușor,
Somnul peste somn se ridică,
Noaptea din odaie se face mai mică,
Gândul își pune aripi de dor.
Aud tăcerea cum bate tic-tac,
Cum curge nisipul neîncetat,
În suflet se naște un gol zbuciumat
Și nostalgic visez al prințesei iatac.
Mă lovește în tâmple veșnicul timp,
Aștept ceva de demult, și nu vine,
Poate voi putea să mă schimb,
Poate un alt om locuiește în mine,
Îmi trebuie pe creștet un nimb,
Să mă apere de vorbe străine.
ZĂPADA DEPUSĂ PE CÂMP
O mantie albă depusă pe câmp
Acoperă grâul de-ngheț și de vânt.
Zăpada-n troiene adusă curând,
Slăbește-n puteri al său scump anotimp.
O rază de soare face anunțul,
Că iarna își ia de mână trecutul
Să-și facă în alte locuri debutul…
Pe aici plânge într-una dezghețul!
Însă iarna își aduce aminte
De forța turnată în gerul cumplit,
Trage rafale de nea fără ținte,
Cu puteri de gigant în lupte călit,
Dar nu poate menține ritmul silit
Și pleacă, lăsându-ne grâul fălit!
Autor Ion BUNESCU
|
Ion Bunescu 1/9/2023 |
Contact: |
|
|
