Odă îngerului necunoscut
Nu, nu vreau să încep anul cu gânduri negre. Nu vreau să-mi supăr cititorii din nou cu vești negative care nu știu cum se pot îndulcii și atunci îmi alung norii din minte, lăsând soarelui libertatea să strălucească. Anul nou a fost totdeauna o sărbătoare mare, celebrată de fiecare ca pod de trecere dintr-un episod încheiat, trecut, cu unul nou, prezent numai în speranțele noastre investite în dorință. Ca în fiecare an, facem inventarul succeselor și insucceselor noastre trecute, dar pășim plini de credință în noul an, cu suflete deschise, zâmbete pe buze și cele mai frumoase straie pregătite pentru ocazie.
Ca oameni maturi așteptăm rezervați să vedem ce are în tolbă acest An Nou, ca să ne deosebim de copiii noștri care dau buzna încă de la ivirea zorilor să deschidă pachetele de sub bradul de Crăciun să vadă ce le-a adus Moșul. Dar nu vă faceți grijă, la fel ca ei, nerăbdători tragem cu urechea din îndărătul ușii de bun venit al Anului, poate, poate, vom deslușii ceva din surprizele care ne așteaptă. Eu nu sunt dispus nici să trag cu urechea, nici să mă uit pe gaura cheii; pur și simplu, nu sunt curios. Ce-o fi, o fi! Vreau mai curând să vă vorbesc de oameni, de unii din puținii mei prieteni și cunoscuți care fără să știe, aduc multă căldură în sufletele noastre din ce în ce mai perceptive la faptele și lucrurile frumoase pe care le vedem, le știm, sau numai am aflat de ele.
Vorbind de îngeri, avem în minte doar imaginea de heruvim cu față drăgălașă și aripi desfăcute gata să se înalțe undeva sus în albastrul cerului. Dar imaginea asta e falsă, se potrivește mai bine pe cutia cu bomboane fondate decât în realitate. Adevărații îngeri sălășluiesc aici printre noi, ne întâlnim cu ei pe stradă, la prăvălie, într-un spital, sau apare în chipul unui vecin grijuliu că nu și-a văzut vecina, bătrâna de alături de câteva zile și vrea să știe că este bine. Îngerii noștri păzitori au învățat să vorbească la telefon, ne urmăresc pe internet sau Facebook, știu să bată la ușă aducându-ți o scrisoare rătăcită cu a lor, ori o felioară din prăjitura făcută pentru ziua de naștere a unui nepot. Adevărații îngeri nu ne părăsesc niciodată. Deși au chipuri pe care le vedem și îi recunoaștem, chipurile lor nu apar niciodată pe cutia cu bomboane fondate, nici în vreo revistă sau la televizor, ele rămân mereu necunoscute.
Vine însă o zi în care puterea omului încovoiat de povara anilor ce-au trecut peste el, slăbește și odată cu ea, vederea, auzul și chiar posibilitatea lui de-a se deplasa. În aceiași măsură, gândirea care l-a servit toată viața ca in far și l-a ajutat să distingă ce se ascunde în cele mai întunecoase unghere, astăzi abia mai pâlpâie slab. De acum a început să vadă și el că volanul mașinii tremură în mâinile sale, că e timpul să spună adio excursiilor, a întâlnirilor cu prietenii, că abia își mai vede rar copii și nepoții, dar e mulțumit știindu-i că sunt bine. Casa lui, cândva un palat strălucitor, acum e numai o dărâmătură șubredă pe care el continuă s-o folosească drept adăpost și se împotrivește cumplit celor care vor să-l ducă într-un loc mai în siguranță. Pentru el, locul acesta, adăpostul lui de o viață, este cel mai de preț lucru pe care-l are și de care nu se pate despărții. A jurat că dacă va fi să moară, el vrea să moară aici.
Doamne Dumnezeule, atâția oameni sunt în această situație, singuri, părăsiți, care păstrează pentru copii ori nepoții de departe, ori de aproape, lucruri lipsite de valoare pe care nimeni nu le mai folosește astăzi. Au strâns și continuă să strângă, unele peste altele, obiecte cu o singulară valoare memorialistică, aceea a propriei persoane, complet neînsemnate pentru alții și fără să știe își irosesc în sacrificii fără rost ultimele eforturi, bănuți și zile, nu în seninătatea calmă a apusului de soare, ci în zbuciumul ancorării de unele obiecte de care nu se îndură să se despartă, așa cum bine ni l-a prezentat Barbu Ștefănescu Delavrancea în Hagi Tudose.
Cei mai tineri, cum am fost și eu odată, vor găsi nostime aceste metehne bătrânești, dar acum când văd filele calendarului din perete cu cotorul gros, cum au dispărut una după alta rupte în fiece zi, și numai puține mai stau lipite de cotor, găsesc nostimada puțin deplasată. Am adunat în cuibușorul nostru cele mai frumoase pene, moi și pufoase, pentru confortul puișorilor ce i-am crescut în el. Niciuna din acestea nu au fost îngrămădite la întâmplare, au fost alese cu grijă și așezate în locul lor specific să se bucure de lumină și de admirația privirii. E drept că puișorii au zburat de la cuib, că și-au construit ei altele, dar eu continui să-mi duc zilele aici și nu pot părăsi cuibul în care am deslușit fericirea.
Am fost privilegiați să trăim ani îndelungați care prin vrerea Domnului continuă. Norocul ne-a dat forță să biruim greutățile ivite părăsindu-ne vetrele și cu speranțe vii în suflet, altele noi le-au luat locul. Am fost singuri la început, apoi îngerii, acei necunoscuți îngeri din preajma noastră au devenit cele mai familiare făpturi care ne-au ajutat cu un sfat, un braț întins la nevoie și căldura unor inimi care simte durerea altora. Lor le închin acest articol.
David Kimel, Torornto
|
David Kimel 1/8/2023 |
Contact: |
|
|
