Dumitru Pădeanu ( Corneliu Florea ) - o biografie pe scurt
In general, octogenarii au biografii pe măsura anilor și-a evenimentelor trăite. Și dacă se apucă să o scrie, rezultă un roman, altora le trebuie câteva volume și unii chiar au scris o bibliotecă întreagă. Pentru ce mi s-a cerut mie, am să-mi înghesui cele opt decenii într-o proză foarte scurtă.
Mie mi s-a spus că m-a adus barza, în România, la Fratelia Timișoarei, în 5 ianuarie 1939, în plină dictatură regală a lui Carol al II-lea. Părinții care urmau să mă crească și să-mi dea cei șapte ani de-acasă, m-au dus la popa Faur care m-a botezat român creștin ortodox, și așa am rămas. Mama avea grijă de mine fiindcă Tata plecase la război cu regimentul, divizia, armata Generalului Ion Antonescu, țara noastră intrase în dictatura militară, de război, ce se instalase în toată Europa. La sfârșitul dezastrosului război (1945) Regatul României a fost predat de anglo-americani dictatorului comunist Stalin. În 1947, am terminat cei 7 ani de-acasă și părinții m-au dat la școală, era obligatoriu să fiu și alfabetizat. Când tiranul dictator Stalin a murit (1953), Romînia (cu î din i, nu din a) era republică populară și a intrat, cu mine cu tot, sub dictatura Partidului Muncitoresc Romîn, vorbă să fie, fiindcă dictatura tot de la Moscova venea prin comuniștii ei trimiși pe tancuri, trenuri, avioane, parașutați sau pe sub pământ. Eu eram parțial alfabetizat și zilnic stăteam la coadă la pâine pe cartelă, iar Tata mă învăța cum trebuie să mă port în dictatura comunistă: să tac și să ascult, să fiu disciplinat și să învăț.
Nu învățam cine știe cât de mult, dar am intrat la școala medie (1953) care era o școală după modelul celor din Uniunea Sovietică, avansată nevoie mare, pe pătrare, și a durat doar trei ani. Am trecut prin ea precum câinele prin apă, după care m-am îndreptat spre facultăte fiindcă aveam origine sănătoasă; mă adusese barza într-o familie cu tradiții muncitorești. La Politehnică se cerea matematică și fizică, ce depășeau mult aptitudinile mele intelectuale. Atunci am zis și m-am dus la Medicină, unde am căzut din cauza a două limbi: cea maternă și a celei ce i se zicea se cea mai frumoase și avansată: rusa. Tata mi-a spus că-mi mai dă o șansă, dar dacă nu reușesc mă face muncitor fruntaș în întrecerea socialistă. Cu Tata nu se glumea când trebuia să facem treabă, să reușim în ceea ce ne-am propus. Și pentru prima dată, în viața mea, m-am ambiționat și am intrat la Facultatea de Medicină (1957), am avut și baftă; au scos de la examenul de admitere limba rusă și aveam origine sănătoasă datorită berzei. În facultate, șase ani, mi s-au lungit urechile din cauza socialismului științific și marxism-leninismului, mi s-au tocit coatele și fesele de atâta anatomie, fiziologie, patologie, mi-am rupt picioarele alergând la stagii de la o clinică la alta. A trebuit să trec peste o sută de examene și colocvii, ca să devin medic (1963), pentru ca, la final, ca să mi să spună: „Partidul te-a făcut doctor, te repartizăm în Maramureș, unde obligatoriu trebuie să stai trei ani, medic de circumscripție” (1963-1966). Nu am stat, am profesat conștiincios fiindcă aveam o circumscripție grea. Între timp a murit și G. G-Dej, așa că România și familia mea au trecut de la dictatura închisorilor comuniste la dictatura epocii de aur. Am mai profesat doi ani (1966-1968) împreună cu soția mea, tot medic de medicină generală, pe Valea Someșului Mare. În 1968, am dat examen de secundariat, am luat specialitatea de „nas, gât și într-o ureche”, pe care am făcut-o timp de doi ani la Clinica ORL din Cluj și un an la Spitalul Colțea din București, am avut buni profesori și asistenți, mi-am însușit specialitatea. Și din nou ni s-a spus că partidul ne-a făcut specialiști, redistribuindu-ne în județul Bistrița-Năsăud, altfel nu am fi avut dreptul să profesăm. Aceasta a fost încă o nedreptate dictatorială care ne-a intrigat și, astfel, am hotărât să plecăm din România dictaturilor fără de sfârșit.
În august 1980, am reușit să plecăm din România „epocii de aur”, lăsându-ne fiul ostatic. Am stat patru luni în Lagărul de la Traiskirchen, un lagăr pentru cei scăpați de dictatura comunistă numai cu ce aveau pe ei. Am primit statut de refugiat politic și am aplicat să imigram în Canada, care ne-a acceptat cererea, și în decembrie 1980 am aterizat la Montreal. Fiul nostru a sosit în Mai 1981, datorită intervenției directe a ministrului canadian Lloyd Axvorthy. A fost cea mai fericită zi liberă din viața noastră. Au urmat grei ani de-a rândul, plătind prețul scump al libertății, muncind de toate, pentru că în Canada nu se recunoaște diploma de medic și experiența profesională din alte țări. Am luat totul de la început: întâi, examenele pentru recunoașterea diplomei, apoi trei ani de stagiatură în clinicile facultății și la urmă marele examen de licență prin care primeam dreptul de liberă practică în Canada. Astfel, cu multă trudă, ne-am necâștigat statutul de medici, aveam peste 45 de ani trecuți. Eram cetățeni canadieni și, prin muncă și conduită socială corectă, am ajuns la o anumită independență, confort și libertatea dorită. Ica a profesat la Spitalul Municipal din Winnipeg iar eu la Winnipeg Clinic. Fiul nostru a terminat Facultatea de Drept și a profesat într-un barou, apoi a urmat Facultatea de Medicină pe care a absolvit-o, are clinica lui, s-a căsătorit, are trei copiii, studenți, acum trecuți de studenție. Din nefericire, nu am făcut excepție de la hazardurile vieții și cu multă durere am suportat pierderea Icăi, soția mea, în 2008. Am rămas solitar, mă pensionasem la 68 de ani ca să am grijă de ea, apoi am simțit că mă cheamă pământul părintesc și m-am întors în România. Aceasta îmi e ursita: m-am născut într-o dictatură și voi muri în alta, văzând că România e sortită să aibă parte numai de dictaturi.
Dr. Dumitru Pădeanu
Winnipeg – Canada, Bistrița – România
PS - Am fost și rămân om liber. Niciodată nu am făcut parte din asociații sau partide politice.
|
Dr. Dumitru Pădeanu 1/6/2023 |
Contact: |
|
|