Boboteaza și Iordanul
La cinci zile după Anul Nou, în ziua de 6 ianuarie, era sărbătoarea Botezului Domnului sau Boboteaza, cum este numită în popor, zi în care preoții efectuau slujba de sfințire a apelor. Pe vremuri, am auzit bătrânii povestind, slujba se efectua pe malul Oltului mic iar preotul arunca crucea în apă, cum vedem astăzi la televizor că se face în orașele de pe malul Dunării, dar în zilele copilăriei mele slujba sfințirii apelor se efectua la una dintre fântânile așezate la răspântiile satului. În fiecare an la altă fântână, odată în Vaidei, anul următor la o fântână mai de la mijlocul satului și tot așa. În acest scop, în ziua precedentă la fântâna stabilită de preoți se transportau două-trei jgeaburi de lemn din cele mari pentru culesul viilor, pentru ca lumea să nu se înghesuie prea rău, iar în cursul nopții fântâna era împodobită cu coroane din flori de hârtie creponată de către cetele de flăcăi care se făceau cu Iordanul. În Dolj, unde am lucrat eu, există obiceiul păzirii fântânilor de către cete de flăcăi în acea noapte, în special în satele de pe Valea Dunării, dar n-am auzit ca în Lița să fi existat acest obicei.
Exista obiceiul ca în acea noapte fetele să-și pună sub pernă o rămurică de busuioc luată din mănunchiul preotului care umblase în zilele dinainte cu căldărușa de apă sfințită pe la toate casele din sat pentru a-și boteza enoriașii, având credința că astfel îl vor visa pe cel care le era menit să le fie soț. Dacă unele dintre ele îl vor fi visat sau nu pe cel care avea să le fie soț, n-am aflat încă!
În dimineața zilei de Bobotează, pe un ger de crăpau pietrele, de regulă, gerul Bobotezei cum se spune în popor când temperaturile sunt extrem de scăzute, la fântâna stabilită se aduna o mare mulțime de oameni, aproape câte unul din fiecare casă, pentru a lua și duce acasă sticla cu apă sfințită, cu agheasmă sau cu molivdă, cum îi spuneau lițenii. Era un bun prilej pentru a se întâlni și a socializa lițeni care locuiau departe unii de alții, neamuri, prieteni. În timpul slujbei preoții scufundau crucea de argint în apa cu care fuseseră umplute jgeaburile în prealabil, sfințind-o, iar la terminarea slujbei oamenii se înghesuiau pe marginea acestora, umplându-și sticlele cu agheasmă apoi plecau cete cete spre casele lor.
A doua zi, de Sfântul Ion, nici nu se crăpa bine de ziuă și satul răsuna deja de cântecele fanfarelor care însoțeau grupurile de tineri care mergeau cu Iordanul! În serile anterioare, tinerii se adunau pe la casele celor din ceată, unde fetele confecționau coroane din boboci de hârtie creponată de diverse culori. Se frigeau cârnați și carne de porc, se bea vin și se dansa la cântecul fanfarei, arvunită încă dinainte de Crăciun, fanfară care era la dispoziția garanților din ajunul acestei sărbători și până dupa Sfântul Ion. Coroanele respective se puneau în noaptea de Bobotează la toate fântânile din sat, împodobindu-le așa cum am arătat când am vorbit despre fântâna unde se ținea slujba sfințirii apelor.
În dimineața zilei de Sfântul Ion cetele de tineri, însoțite de fanfară, începeau să colinde, îndeosebi la casele unde existau Ioni și Ioane precum și la cele cu fete de măritat! În fața cetei de flăcăi (fetele nu avau voie să iordănească) mergeau doi tineri care purtau o vadră de aramă plină cu agheasmă, având mănunchiuri de busuioc legate la toarte. Mănunchiuri de busuioc erau purtate și de tineri, pe care le muiau în agheasma din vadră și cu care le stropeau frunțile celor iordăniți, strigând Iuraaaaa! La Anul și La Mulți Ani! de trei ori! Erau iordănite, de asemenea, vitele, păsările și animalele din gospodărie. Capul familiei arunca o sumă de bani în vadră, drept mulțumire pt urări, de regulă o sută de lei. După care fanfara cânta câteva hore în curtea gospodarului iar tinerii din ceată și cei prezenți erau cinstiți cu vin.
Într-un comentariu la o postare de-a mea pe Internet, unde am relatat despre acest obicei, Florina Soare, o doamnă din generația mea, a adăugat că unii dintre tații fetelor la care se mergea cu Iordanul, mai exigenți așa, mai pretențioși mai bine zis, încuiau poarta și nu primeau urătorii, mai ales dacă în ceată se afla vreun flăcău de care nu-i convenea să-i curteze fiica, nu-l socotea o pereche potrivită pentru copila lui. În astfel de cazuri fanfara continua să-i cânte la poartă iar uneori, dacă flăcăul era suficient de îndrăzneț și de determinat spărgea porțile și intra cu fanfara în curte, pentru a arăta că nu-i dispus să renunțe la fata care-i era dragă. Personal nu am asistat la un astfel de episod, dar îi acord credit Florinei, ele au fost două surori frumoase, inteligente și avute astfel încât nu-i exclus să fi trăit un astfel de episod.
Menționez că începând cu seara zilei de Crăciun și până în seara Iordanului, locuitorii Liței, atât cei tineri cât și adulții, se adunau în centrul comunei, de la ulița pe care este în prezent dispensarul până la cea de după primărie. Atât trotuarele cât și soseaua propriu-zisă erau pline de lițeni, îmbrăcați în cele mai bune haine, bărbații purtând frumoase căciuli de miel pe cap. Erau preferate cele de astrahan (caracul), brumării. Mașini nu prea erau, încât mișomorul ăla de lume nu avea ce să deranjeze. Din când în când prin mulțime treceau perechi care mergeau cu plocon la nași, ori la părinți, să le sărute mâna în semn de prețuire și respect. Ploconul era purtat de femeie, o pâine caldă, de-abia scoasă din țest, deasupra căreia aburea tava cu friptură! Friptură din aia țărănească, cu orez, ceapă și cartofi, cu bucăți de carne pe deasupra, nu grătar, cum se înțelege astăzi când spui friptură. Totul, adică pâinea și tava cu friptură, așezate frumos pe un ștergar de borangic, legat frumos deasupra! Femeile purtau ploconul, cum am zis, de nodul ștergarului, iar bărbații duceau o damigeană, de o vadră sau mai mare, cu vin. Era o frumusețe să-i privești.
În acest timp, în curtea școlii se juca îndrăcit, uneori și în câte trei hore odată. Se juca pe muzica fanfarelor arvunite pentru Iordan, cum am spus mai sus, care erau la dispoziția cetei de flăcăi care au angajat-o în toată perioada sărbătorilor de iarnă. Flăcăii care aveau o autoritate mai mare asupra celorlalți, arvuneau muzica și strângeau banii de la membrii cetei pentru plata muzicanților. Ei se numeau garanți, probabil datorită faptului că garantau plata ulterioară a serviciilor. Garanții asigurau, totodată, ordinea la balurile care aveau loc în sala căminului cultural.
Se socializa intens în această perioadă, cei care erau rude se vizitau unii pe alții, inclusiv cei care locuiau în alte sate. De asemenea, vecinii și prietenii veneau în vizită, mâncau și beau până târziu în noapte. E adevărat, nu prea existau alte mijloace prin care să omori timpul în serile lungi de iarnă, televizoare încă nu erau (abia prin 65 au început să apară, pe ici, pe colo), iar aparatele de radio erau încă destul de rare. Din aceste motive legăturile între oameni erau mult mai strânse iar relaționarea mai puternică în satul acelor vremuri, sat care avea, cu adevărat, viață!
Iancu Bâță
|
Iancu Bâță 1/4/2023 |
Contact: |
|
|
