Psalmul cunoașterii
Doamne, tu ni te arăți, te ascunzi și pururea ne lipsești. Dacă n-ai exista, dacă te-am fi aflat, nu te-am mai căuta.
Pe cât te apropii de noi pe atât îți simțim mai mult absența și pe cât te îndepărtezi de noi te simțim mai aproape.
Nu te putem cuprinde cu mintea nici închipui dar vedem lumina slavei tale pogorându-se peste noi. Nemărginirea cerurilor și frumusețea lumii create de tine ne dau de gândit.
De coborâm în noi ca într-o fântână acolo întuneric este. Dar dacă din genunea din noi privim la ceruri atunci în noi și în lume se face lumină. Fără lumina slavei tale celei neapropiate n-am vedea nici frumusețea lumii acesteia nici pe cea din noi.
Slava ta este ca un voal luminos care ne acoperă ochii obișnuiți cu întunericul. Ca un rug aprins înainte mergător tu ne luminezi calea spre tine dincolo de orizonturile fără de margini ale vederii și ale cunoașterii.
Am ajuns să avem cunoștințe multe despre tine și despre lume nu însă și cunoaștere și înțelepciune. Dacă ne-am cunoaște limitele te-am cunoaște pe tine și smerindu-ne ne-am lumina.
Tu ești înțelepciunea întruchipată fiindcă tu lucrezi în tăcere.
Tu sfânt ești. Cine altcineva ar putea să fie atât de răbdător și iertător cu insultele noastre? Mai bine să te superi tu pe noi decât semenii. Tu ești bun și iertător. Semenii mai puțin.
Fericiți suntem atunci când tu ne iei măcar și pentru o clipă bolovanul sisific din spate spre a ne putea duce până la capăt fără de osândă crucea. Tu mai pui și mai iei din povara crucii noastre până când învățăm să ne ducem și singuri crucea.
Ne vei izgoni oare încă odată din raiul pământesc fiindcă noi înfruptându-ne peste măsură din pomul cunoașterii ta pe tine nu ne-am mai învoit niciodată să te cunoaștem?
Cei care ajung să te cunoască pe tine nu se mai pot plânge că sunt singuri și nefericiți, nu mai pot spune că nu știu ce fac.
De văzut nu te-am văzut dar ți-am auzit pașii pe aproape. Chiar dacă nu ne-ar așteapta nimeni la capătul călătoriei tot binecuvântați am fi știind că tu ne-ai fost alături tot drumul.
Ne-ai luat în corabia ta și ne-ai trecut apele când luntrașii nu mai erau la mal, când nu mai era nimeni să ne ajute. Ai potolit valurile, ai certat furtuna și ne-ai liniștit inimile care s-au temut atât de mult că sunt singure. După ce a trecut noaptea și s-au arătat zorii dimineții te-am zărit pe tine la țărm așteptându-ne.
În lupta pe viață și pe moarte pentru existență, în jungla lumii acesteia, tu ai hărăzit și pajiști mănoase și colnice umbroase unde mielul cel blând să poată paște lângă leul flămând.
Tu dăruiești milă fără părtinire la toți dar fericirea și bucuria de a fi și de a te cunoaște doar acelora care te iubesc cu adevărat.
Tu îți reverși ploile harului peste livezi dar sunt smochini care nu rodesc chiar dacă ar ploua din cer cu găleata.
Pe scara îngerilor noi coborâm în lume și ne urcăm iarăși la ceruri. Smerenia noastră înălțare este. Slava deșartă cădere.
Veșnic singuri vom rămâne și în lumea cealaltă dacă ne despărțim de tine din lumea aceasta. Iadul este starea eternă de conștiință a acelora care aleg să se despartă de tine.
De când ni s-a spus că tu ai fi murit între mintea și inima noastră s-a surpat o prăpastie fără punte de trecere, un abis care nu mai poate fi umplut cu nimic altceva.
Mulți cred că nu exiști, alții spun că ai fi murit demult, alții pretind că te cunoasc personal. La toți le lipsesc însă dovezile.
Dacă tu ai fi murit atunci și omul pe care tu l-ai creat după chipul și asemănarea ta ar fi murit odată cu tine. Fără suflarea duhului tău omul nu este decât un pumn de țărână, o urnă de cenușă risipită în vânt, un nor trecător.
Dacă tu n-ai exista sau ai fi murit atunci de ce mai există atâți ateiști și antiteiști în lumea aceasta? Cui se împotrivesc aceștia? Cum am ști noi că tu nu exiști dacă nici măcar pe noi înșine nu am ajuns să ne cunoaștem?
Ești tu departe de noi sau noi ne-am îndepărtat de tine? Dă-ne iarăși o inimă curată și o minte luminată să ne putem apropia iarăși de tine.
Până la tine fiecare poate ajunge pe propria cărare dar nimeni nu poate ajunge la tine pe cărări greșite. Numai calea care duce la adevăr și viață duce la tine, celelalte căi duc la pieire.
Trebuie să trecem prin lume să putem să ajungem la tine. Cine se oprește pe drum sau umblă pe căi rătăcite se pierde prin pustie și nu mai are timp să ajungă acasă până se înserează. Vine noaptea când nimeni nu mai vede încotro să meargă.
Cel care alege calea adevărului și a vieții renunță la sine și la lumea aceasta pentru că ajungând să cunoască lumea aceasta și pe sine n-a ajuns încă să te cunoască pe tine.
Viața fără de tine tot săracă este oricât de îndestulată ar fi și sufletul tot nefericit este. Fără tine nici omul, nici viața, nici moartea nu își găsesc așezare. Cu adevărat nu ne găsim odihna și locul până când nu ajungem în țara făgăduințelor.
Duhul tău pretutindenea este dar rodește însutit și cu folos sufletesc doar în inimile celor care te iubesc cu adevărat.
Mulți iubesc ideile dar nu iubesc Ideea, Logosul întrupat.
Omul pe care tu l-ai creat după chipul tău nu se mai aseamănă cu tine. Dacă omul nu s-a creat pe sine nici lumea aceasta de ce el nu își căută rostul în tine cel care l-ai creat și pe om și lumea aceasta din iubire și din rațiuni dumnezeiești?
În tine nu sunt contradicții, acestea trebuie să existe în noi. Dacă tu suflând n-ai fi risipit întunericul și dacă lumina n-ar fi izvorât din întuneric nimic din ceea ce există în lumea aceasta văzut sau nevăzut n-ar exista. Nici măcar cineva care să poată nega faptul că tu exiști. Dar fiindcă tu exiști toate sunt posibile.
Din cartea Calea Contemplativă, Mirco Publishing, 306 pg., 2023, Chicago, USA
autor Marin Mihalache
|
Marin Mihalache 1/3/2023 |
Contact: |
|
|
