O micã piesã din cuvinte și dor de Hemingway
Pielea cafenie a femeii strãlucește în lumina difuzã. Peste baticul roșu, mâna de abanos mângâie o amintire sau așa ceva, poate chiar un bãrbat adevãrat, fãcut mic și așezat ca-n desene animate, fix pe capul ei. Sau fosta lui prezențã, rãmãșițele unui sãrut, nu vom ști niciodatã. Dar mâna unduind sus/jos este realã, baticul arde pãrul, posesoarea este aici, într-o rochie intens coloratã.
Femeia de ciocolatã are cei mai negri ochi închipuiți vreodatã. Și, ireal de frumoși, pãstreazã, la fel ca mâna - urmele unor nopți de smoalã și miere. Pare, în semiîntuneric, topitã de dragoste. Poate cã el abia a plecat, ori este dus demult. Frumoasa pãrãsitã se mișcã din dreptul ferestrei, dispãrând în ziua de ieri.
Ești a mea! Mereu, me-reu! Îmbracã-te cu cea mai coloratã rochie, mergem la Floridita și-ți iau cei mai roșii trandafiri, dansãm, îți stropesc degetele cu rom și mã-mbãt de pe ele, hai!
Te credeam obosit, sigur vrei sã mergem?
Te iau acum pe sus, goalã, dacã nu-ți iei rochița în care ești cea mai dulce de pe pãmânt! Hai odatã!
Un minut ... stai, staaai, am uitat parfumul!
Multe nopți cu dans, inelare înmuiate-n rom și bãute pânã la capãt, pânã la coate sau umeri. Și mai sus, mai degrabã mai jos.
Erau amândoi într-o minge fierbinte, rostogolindu-se zile, luni, dãrâmând munți și înotând mãri. Se dãdeau de-a dura prin tot orașul, imaginau jocuri, cãlãtorii, luau și pe alții din când în când în barca lor, atrãgeau toți aventurierii. Dar nimeni nu le putea ține pasul. Se fumau reciproc precum douã țigarete nicicând stinse, niciodatã arzând pânã la... muștiuc :)
Ea era cea mai vestitã frumusețe din toatã regiunea, depãșise în notorietate actrițe, soliste de operã. El, veșnicul fustangiu, îi devenise, alãturi, fidel și îndrãgostit pânã peste urechi. Povestea lor = veche de când lumea. Nu puteau fi însã împreunã pentru prea mult timp.
Nimeni n-a aflat când s-a întâmplat prima datã. Și nici care a fost motivul. Însã, din ziua aceea, îndrãgostitul s-a transformat - nu în broscoi precum inversul poveștii, ci în cãlãu.
Frumoasa lui cu degete mustind parfum de rom a devenit târfa orașului. Primele afaceri vizau protipendada, sumele pe care o vindea iubitul erau exorbitante. Ea, bãutã permanent, se lãsa la rându-i sorbitã în cupe din cristal. Icre negre îi erau sãruturile pe arginți. Îndrãgostitul ei o pedepsea, o revindea, rãscumpãra fiecare zâmbet al ei și a treia zi o dãdea oricui plãtea mai mult. Rochia coloratã de la începutul legãturii lor n-a mai invelit niciodatã trupul cafeniu. Alte ținute o împodobeau pe fermecãtoarea pierdutã.
Jocuri nebunești de noroc, cu strãini și strãine înlocuiserã frumoasele și nevinovatele aventuri în doi. Ea nu a ripostat niciodatã. S-a lãsat revândutã, recâștigatã, s-a mulat plastilinã în mâinile lui. Era din ce în ce mai frumoasã, nici timpul, nici prostituția nu-i lãsau urme pe chip sau trup.
Câtã vreme îl mai avea pe el în fața ochilor, în brațe chiar - mãcar uneori, când banii pãreau sã-l mulțumeascã -, era fericitã. Și tânãrã, veșnic frumoasã.
Foarte rar, iubitul ei vânzãtor apãrea cu trandafirii cei mai roșii; atunci ea se ascundea în șifonier, îmbrãțișa rochia coloratã și plângea cât sã umple douã oceane, pânã i se fãceau ochii tãciuni aprinși.
Și astfel au început cãderile-n cascadã. Pescarii o puteau avea pentr-un nãvod de pește, bogații o mai cereau numai sã le danseze jumãtate de searã, apoi sa le învețe amantele mișcãri de leopard.
Iubitul o vindea numai când își amintea de ea. O lãsa sã zacã în casa deja veche și pãrãginitã.
Pânã în ziua în care el a dispãrut, frumoasa mulatrã a bãut zilnic rom. Își înmuia singurã buricele degetelor în licoare și se amețea cât pentru toate siluirile impuse de cãlãul ei.
Acum, nu mai are pentru cine - sau din cauza cui - sã bea. A îmbuteliat tot alcoolul aromat în felurite sticle și a venit rândul ei sã vândã ceva. Face ceva bani în magaZine, își vinde bãutura fermecatã pe piața neagrã, la colț de stradã. Și-a luat inima-n dinți și, pentru cã el nu mai e, se îmbracã numai în rochii colorate, còpii fidele ale aceleia din dulapul vechi. Merge din când în când pe urmele dragostei lor, danseazã când nu o dor oasele. Mai nou, are picioarele murdare, cãci merge desculțã. Și a cãpãtat obiceiul sã mai cearã câte un ban, doar așa, sã se simtã vie. A mai prins un tic: se preface cã trage dintr-un trabuc.
Cântã mereu când își amintește cuvintele lui, dar asta se întâmplâ din ce în ce mai rar. Când obosește de tot, circulã doar cu taxiuri roz - miercuri, galbene - joi, albastre - luni. Și tot așa, nu repetã culoarea. Doar la trandafiri. Ei sunt mereu roșii, în pãrul (încã) negru. Acum, în lumina crudã a zilei, pielea ei își aratã toți anii. Ca o casã cu pereții cãzuți, ale cãrei arhitecturale vestigii se prãbușesc încet în frumusețea-i trecutã.
Doar dinții ca perlele și cafeaua neagrã din ochi au rãmas la fel.
Femeia fãcutã din ciocolatã este Havana. Sau așa mi s-a pãrut mie, la o primã vedere. Fostul ei iubit încã nu știu cine-a fost, am doar o bãnuialã. Voi știți? 😇
|
Amorena Minculescu 12/5/2022 |
Contact: |
|
|
