Notițe brumate - Elegii
Când lucrurile întârzie sã se întâmple așa cum le e rânduiala, nu de puține ori îmi trece prin minte cã poate nu se mai întâmplã deloc, deși deznodãmântul (pre)destinat e fãrã echivoc și acceptat ca în firea lucrurilor. Cum e acest început de noiembrie cald, limpede, însorit în care mã gândesc cã poate toamna nu mai devine iarnã, cã frunzele vor rãmâne multicolore în copaci sau vor încremeni ca în tablouri la jumãtatea drumului înspre pãmânt și voi trece printre frunze foșninde în loc de ceațã.
***
Sigur cã simt toamna cu fiecare fibrã a mea, doar am ajuns și eu toamnã (timpurie) pe dinãuntru și mi-aș dori sã fiu atât de profundã ca ea, rãmânând și veșnicã primãvarã. Cumva nu e nici o contradicție în termeni.
***
Toamna îmi pare cel mai ”uman” și mai ”filosofic” anotimp. E dragoste, e invitație la înțelepciune, la reflecție în ea, așa cum sunt și marile întrebãri despre frumusețe, rostul vieții, schimbare, timp, memorie și uitare, suferințã, moarte. Doar cã ea le trãiește firesc, în timp ce noi cãutãm alte drumuri, ne revoltãm, interpretãm pânã la extreme, dezvoltãm frici și obsesii și de cele mai multe ori murim fãrã sã știm ce am trãit și fãrã sã pricepem eternitatea. Aleg deliberat neliniștita cale «omeneascã», inventatã, culturalã, psihicã, admirând însã irevocabil ”naturalețea” anotimpului.
***
Splendoare și durere, exuberanțã și mohorealã în însãși esența ei, îngemãnate, Dionysos și Hades (doar grecii au descifrat toate nuanțele conflictelor noastre și mai ales tragismul lor). Pânã în modernitate timpul ceremonial al toamnei se împarte mai mult sau mai puțin conștient între sãrbãtori ale abundenței, ale generozitãții și comemorãri ale marii treceri. Ziua Recunoștinței, a Recoltei, a Sfântului Martin, de o parte, Halloween-ul și mascarada lui la mijloc, Ziua Morților (Luminația), Moșii de toamnã, Ziua Eroilor de cealaltã. Experiența toamnei dezvoltã inevitabil o culturã a ei, un ritual mãcar, un animism alegoric, doar exprimã atât de evident condiția umanã.
***
Pe mãsurã ce îmbãtrânesc trãiesc tot mai intens prezentul recunoștinței poate și pentru cã numãrul lumânãrilor celor ce sunt memorie e tot mai mare, în dezechilibru copleșitor. Mã simt tot mai mult în rândul întâi și tot mai bucuroasã de fiecare zi în care mai sunt (chiar și) acolo. Nu mai plâng dupã, pentru cei plecați, oricât mi-ar fi de dor, am învãțat între timp sã nu îi mai privesc ca absențe, abia atunci se adunã liber, senin, eteric în jurul gândurilor și sentimentelor mele și mã mângâie și mã încurajeazã sã devin cât mai mult eu însãmi, mai devreme decât mai târziu.
***
Rod și sânge din, în același pãmânt. Imposibil de împãcat în orice epocã, în orice context, cel puțin pentru mine. Nici un rãzboi nu-mi pare drept sau justificabil și nu cred cã a ieșit ceva bun din niciunul. Nu cred în rãul lui necesar orice ar spune istoricii sau analiștii ori alți specialiști. Mã doare cu sinceritate aceastã ranã necicatrizatã în ființa colectivã a umanitãții: eroii de rãzboi, generațiile de tineri spulberați ca frunzele în vânt, ca petalele florilor de mac sub grindinã. Nu a rãmas nici o familie neîndoliatã. Faptul cã pânã azi n-am învãțat aceastã dureroasã lecție face din Remembrance Day, în mijloc de noiembrie, nu o filã de istorie împotriva uitãrii ci o perpetuã actualitate a unei maladii incurabile.
***
Un anotimp teluric, în cele din urmã, catabatic, elegiac și misterios, poate al cãderii în sine mai întâi de toate, cu transcendentul obturat de nori cenușii, de ceațã, de întuneric devreme. Efectele lui poetice: tristețea, nostalgia, melancolia, oricum nu le poți simți și nu poți vorbi despre ele decât în șoaptã și cu lumina scãzutã. [O șoaptã prelungã în jurul lumânãrilor de pe mormintele celor dragi în noaptea sãrbãtorii Tuturor Sfinților, cântece și poeme în lumina felinarelor copiilor colindãtori de Sfântul Martin.]
***
Sunt obsesiv îndrãgostitã de toamnã, cu spectrul ei întreg, inepuizabil. O aștept cu înfiorare, cu nerãbdare, mã îmbracã în daruri când vine, regret cã trece, cã mã petrec și eu câte puțin cu ea. De fiecare datã cu un pas mai adânc în pãdurea desfrunzitã. Iubesc pânã și bruma ei ce-mi (de)coloreazã pãrul, ca sã nu mai vorbesc de lirismul ei îmbãtãtor ce-mi anihileazã cu totul (oricum) precarul simț al realitãții. Mã comport în toatã aceastã aventurã ca o adolescentã sedusã pentru prima datã de promisiunea marii iubiri și chiar dacã știu finalul acestei dramatizãri mã gândesc de fiecare datã cã dacã Shakespeare scria încã o replicã pentru Romeo, Julieta s-ar fi trezit la timp.
Lãcrãmioara Varga Oprea
|
Lãcrãmioara Varga Oprea 11/18/2022 |
Contact: |
|
|
