Toamna frunzei de artar
Frunzele, frunzele... Ah, ce frumos e primãvara, când copacii îsi recapãtã podoaba lor de verde proaspãt, îmbietor! Ce încântãtoare priveliste ni se oferã toamna devreme, când frunzele îsi schimbã pe nesimþite culoarea în nuante de galben, de ruginiu ori rodu aprins.
Ce dezamãgitor, ce dezolant când, la vremea cetilor si brumei, acestea încep sã cadã una câte una, ori mai multe deodatã, lãsând arborii goi si resemnati în calea iernii nemiloase...
Peisajul autumnal al despodobirii pomilor îi stârnea lui Eminescu un apãsãtor sentiment de tristeþe: "Vezi, rândunelele se duc,/ Se scutur frunzele de nuc,/ S-aseazã bruma peste vii - / De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" Sau: "Târzie toamnã e acum, / Se scutur frunzele pe drum,/ Si lanurile sunt pustii.../ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?"
Chiar poezia noastrã popularã este pãtrunsã adesea de fiorul amãrãciunii la troienirea cãrãrilor de frunzele rãtãcitoare ale toamnei:"Picã frunzele pe vale/ Si mi-ascund a mândrei cale,/ De-al ei dor mã ofilesc,/ Nici mãnânc, nici hodinesc"...
Asadar... acum, când scriu, e toamnã târzie, specific canadianã, iar vântul nordic, cu spic de ninsoare, zgâlþâie puternic copacii din curte si de pe lângã trotuare, zburãtãcind frunzele care s-au îndârjit sã rãmânã încã pe crengile lor. Mult timp în urmã, valuri de frunze anemice au tot cãzut la pãmânt, scorojite de soare sau îmbibate de ploaie.
De câteva ori pe sãptãmânã a trebuit sã le greblez, sã le adun în cutii de plastic sau în saci de hârtie si sã le depun la marginea caldarâmului, în calea gunoierilor. Cam la fel fãceam si în Bucuresti, cu deosebirea cã, în spirit traditional, dãdeam foc mormanelor de frunze si uscãturi chiar pe rigolã, umplând împrejurimile - ca toþi ceilalti concitadini - de un fum dens si înecãcios, ceea ce pe aici este absolut împotriva firii, ba chiar interzis categoric prin "by-law".
Sincer sã fiu, imaginea avalansei de frunze cãzãtoare si a copacilor dezgoliti îmi umple sufletul de o profundã deprimare. Dar încerc sã mã consolez singur, zicându-mi: Ce sã-i faci, acesta este destinul frunzelor, sã-si afle sfârºitul toamna, într-o inevitabilã cãdere.
Dealtfel, toamna este prin excelentã anotimpul cãderii. Nu fãrã noimã, ea se mai numeste pe aici si "fall", deci cãdere. Eu însumi am perceput-o ca atare, atunci când, cu multi ani în urmã, scriam poezia "Frunzã":
"Picã frunza din pom.// Gales si singur/ poetul lung o priveste/ Si nici mãcar cu gândul/ n-o ridicã...// Toamna bãtrânã/ þopãie-n cârjã pe-alei - // E timpul cãderii..."
Interesant este faptul cã am întâlnit unii copii de imigranti - fete si bãieti - purtând numele mic de "Autumn", dar se pare cã pãrintii lor au avut în vedere, la alegerea acestui prenume, partea frumoasã a respectivului anotimp, cu soare blând si splendidã cromaticã a peisajului, ci nu pe cea a vestejirii si desprinderii inexorabile a frunzelor, a rãbufnirilor otãrâte si umede ale vânturilor dinspre Polul cu gheturi...
Da, toamna, ca si primãvara, are mai multe fatete. Una este cea plãcutã, agreabilã, asa cum o stim noi din plaiurile natale si cum au cântat-o adesea poeþi ca Alecsandri, Topârceanu, Cosbuc, Pillat s.a., ale cãror versuri pe aceastã temã poartã aroma strugurilor chihlimbarii, a nucilor împovãrati de rod, a gutuilor, a poamelor rãscoapte, a tufãnelelor din grãdinã etc.
Cealaltã fatetã este aceea a toamnei pluviale, tumultoase, cu siruri de pãsãri migratoare, brãzdând vãzduhul înnegurat cu þipetele lor sfâsietoare. Între aceste ipostaze se situeazã si poezia mea "Autumnalã", în care am încercat sã prind un "cliseu" specific din portretul general al acestui anotimp:"Frunzele cad/ resemnate si terne/ - amintiri din podoabele sfâsiate/ ale unei zâne bãtrâne./ Vântul/ - mãturãtor fãrã simbrie - / le adunã cu sârg/ purtând în vârtejuri/ spre gropile fumegânde/ peticele desprinse/ din vesmântul putrezit / al Toamnei..."
Zãu, nu e deloc usor sã aduni frunzele la un loc, mai ales când e vânt si unele dintre ele, mai îndãrãtnice, scapã printre dintii greblei. Dar trebuie sã recunoastem cã cele mai multe, cum sunt cele de artar, tei, mãr, plop, stejar, sunt foarte "submisibile", obediente, lãsându-se uºor "agãtate", spre deosebire de frunzele mici si scorþoase de frasin ori scorus care, parcã, se lipesc de pãmânt si ierburi si nu se lasã duse în ruptul capului. O, ce bine de cei care au prin curti doar brazi sempiterni, cu toate cã, în sinea mea, îi compãtimesc pentru cã acestia nu cunosc frumosul travaliu al greblãrii frunzelor!...
Tocmai încheiam acest capitol al activitãtii mele sezoniere când, din ultima grãmadã, se desprinse o frunzã stacojie de artar:
- Bunã ziua, domnul meu. Nu te mira, sunt o frunzã nãzdrãvanã care, trãind în preajma unei case de români, iatã, vorbesc româneste (Am tresãrit si, la un moment dat, mi-a fost teamã cã voi cãdea în recidivã, prinzându-mã din nou într-un lung dialog cu aceastã inopinatã interlocutoare, fapt pentru care m-am multumit sã tac chitic si s-o ascult). Da - continuã ea - cu mine bãtrânul artar din grãdina voastrã si-a sãvârsit desfrunzirea. De, ce sã-i faci? Vorba lui Eminescu."Se pare cum cã-i altã toamnã,/ Ci-n veci aceleasi frunze cad".
Fiind ultima frunzã din acest copac, am tinut, acum când intrãm în anotimpul de ninsori si pâcle al iernii, sã urez tuturor prietenilor si colegilor tãi, colaboratori si cititori fideli ai revistei "Observatorul", sã vã bucurati din plin pe pãmântul primitor al frunzei de artar!...
Ion Segãrceanu
|
Ion Segãrceanu 9/19/2022 |
Contact: |
|
|
