„Amintirile au nume” un interviu cu criticul si istoricul literar Valeriu Râpeanu ( n. 28 septembrie 1931 - d. 14 iunie 2022 )
Nãscut în 28 septembrie 1931, la Ploiestiori, Blejoi, jud. Prahova, Valeriu Râpeanu a urmat cursurile Liceului „Sfintii Petru si Pavel” din Ploiesti (1942–1950) apoi ale Facultãtii de Filologie a Universitãtii din Bucuresti (1950–1954), sectia limba si literatura românã.
A sustinut doctoratul cu teza Nicolae Iorga – exeget al literaturii universale. Si-a început cariera ca redactor la „Gazeta literarã” (1954–1959), unde a si debutat în 1954, apoi la „Luceafãrul” (1959–1962). Pânã în 1969, a fost redactor si redactor-sef adjunct al ziarului „Scînteia”, vicepresedinte al Radioteleviziunii Române (1970–1972), director al Editurii Eminescu (1972–1990). În învãtãmântul universitar si-a început cariera ca lector la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1966–1969) apoi la Facultatea de Limba si Literatura Românã (1969–1970).
În 1991 ocupã postul de conferentiar, devenind apoi sef de catedrã la Facultatea de Filosofie – Jurnalisticã de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucuresti. Paralel cu activitatea publicisticã la „Gazeta literarã”, „Luceafãrul”, „România literarã”, „România liberã”, „Flacãra”, „Curierul national”, „Curierul national Magazin”, a colaborat la multe emisiuni de radio si televiziune.
A participat la colocvii si reuniuni stiintifice din tarã si peste hotare cu comunicãri privind epoci ale culturii române si personalitãti ale vietii spirituale românesti (Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncusi, Constantin Brãiloiu s.a.). A publicat studii în reviste stiintifice din strãinãtate: „Maske und Kothurn” (Viena), „Rivista di etnografia” (Neapole), „Diogène” (Paris), „Cuadernos hispanoamericanos” (Madrid), „Balkan Studies” (Salonic) s.a. A fost al Asociatiei Internationale a Criticilor Literari. A fost distins cu numeroase premii, dintre care amintim: Premiul „Ion Creangã” al Academiei Române (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982) si Premiul Asociatiei Oamenilor de Teatru (1987).
Ca director al Editurii Eminescu, a initiat câteva colectii de prestigiu: „Biblioteca de filosofie a culturii românesti”, „Thalia”, „Biblioteca Eminescu”, cuprinzând nume si opere fundamentale ale filosofiei, istoriografiei, sociologiei, artei teatrale si muzicale românesti. A elaborat mai multe editii critice de remarcabil nivel stiintific (în special din opera lui Nicolae Iorga, majoritatea în colaborare cu Sanda Râpeanu).
Volume publicate (selectiv): George Mihail Zamfirescu, Bucuresti, 1958; Alexandru Vlahutã si epoca sa, Bucuresti, 1965; Noi si cei dinaintea noastrã, Bucuresti, 1966; Cãlãtor pe douã continente, Bucuresti, 1970; Interferente spirituale, Bucuresti, 1970; Pe drumurile traditiei, Cluj, 1973; Interpretãri si întelesuri, Iasi, 1975; Culturã si istorie, I–III, Bucuresti, 1979–1989; Tãrâmul unde nu ajungi niciodatã, Bucuresti, 1982; Memoria si fetele timpului, Bucuresti, 1983; Scriitori dintre cele douã rãzboaie mondiale, Bucuresti, 1986; N. Iorga. La Vie de l’histoire et l’histoire d’une vie, Bucuresti, 1989; N. Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Bucuresti, 1993; Nicolae Iorga, Bucuresti, 1994; Enescu. Contributii documentare. Reconstituiri. Interpretãri Bucuresti, 1998; Orientãri în cultura românã modernã, Bucuresti, 1999; N. Iorga. 1940–1947, I – II, Bucuresti, 2001–2002.
Editii critice: Alexandru Vlahutã, Scrieri alese, I–III, introd., edit., Bucuresti, 1963–1964; Panait Cerna, Floare si genune, pref., edit., Bucuresti, 1968; Nicolae Iorga, O viatã de om asa cum a fost, introd., edit., Bucuresti, 1972 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Oameni cari au fost, introd., edit., Bucuresti, 1975 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); ed. I–III, introd., edit., Galati, 1994–1997 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), O luptã literarã, I–II, pref. edit., Bucuresti, 1979 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Pagini de criticã literarã, pref., edit., Bucuresti, 1993, Sfaturi pe întuneric, introd., edit., Bucuresti, 1996 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Supt trei regi. Istoria luptei pentru un ideal moral si national, introd., edit., Bucuresti, 1999 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); George Mihail Zamfirescu, Teatru, Mãrturii în contemporaneitate, I–II, introd., edit., Bucuresti, 1974, Pe drumuri depãrtate, I–III, pref., edit., Bucuresti, 1987, Maidanul cu dragoste, I–II, pref., edit., Galati, 1993, Teatru, Bucuresti, 1996, Sfânta mare nerusinare, pref., edit., Bucuresti, 1998; Al. Kiritescu, Gaitele, pref., edit., Bucuresti, 1976 (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Gaitele si alte piese de teatru, introd., edit., Bucuresti, 1986; Gheorghe I. Brãtianu, Traditia istoricã despre întemeierea statelor românesti, introd., edit., Bucuresti, 1980; Cella Delavrancea, Scrieri, Bucuresti, 1982, Dintr-un secol de viatã, introd. edit., Bucuresti, 1987; Victor Ion Popa, Muscata din fereastrã, pref., edit., Bucuresti, 1984; Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brâncusi si alti prieteni, traducere de Alice Mavrodin, pref., edit., Bucuresti, 1987; C. Rãdulescu-Motru, Mãrturisiri, pref. edit., Bucuresti, 1990 (în colaborare cu Sanda Râpeanu); Hortensia Papadat-Bengescu, Ciclul familiei Hallipa, Bucuresti, 2001; I. L. Caragiale, Nuvele, Bucuresti, 2003; Perpessicius, Cãrti noi. Cronici radiofonice 1929–1947, studiu introductiv, edit. (în colaborare cu Sanda Râpeanu), Bucuresti, 2015.
Antologii: Dramaturgia românã contemporanã”, I–II, pref., edit., Bucuresti, 1964; „O antologie a dramaturgiei românesti. 1944–1977, I–II, pref., edit., Bucuresti, 1978; N. Iorga. Opera, omul, prietenii, Bucuresti, 1992; De la Octavian Goga la George Bacovia. Poezie româneascã în primele douã decenii ale secolului XX, Bucuresti, 2003.
Pusa Roth – Vom încerca, domnule Valeriu Râpeanu, ca împreunã sã deslusim destine, destinele unor oameni care si-au lãsat amprenta asupra culturii române si pe care dumneavoastrã i-ati cunoscut si de la care noi, cei de astãzi, mai retinem, poate, doar titlurile operelor. Sã încercãm sã-i readucem în actualitate, sã-i reasezãm în fotoliul de orchestrã, în locul pe care îl ocupã de fapt. Sigur cã, în acest spatiu, vom încerca sã-i provocãm pe contemporani, spre a-si întoarce privirile si sufletul, spre a redescoperi personalitãtile despre care vom vorbi acum. Amintirea este cea mai importantã poartã prin care poti pãtrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitatã.
Valeriu Râpeanu – Vã multumesc pentru aceastã oportunitate prin care putem evoca oameni mari ai culturii românesti care, în nici un caz, nu trebuie sã fie uitati.
P. R. – Vã propun sã începem cu profesorul Ion Zamfirescu. L-ati cunoscut.
V. R. – De profesorul Ion Zamfirescu, spun cu toatã îndrãzneala ceea ce am repetat de nenumãrate ori, m-a legat o strânsã prietenie. Mai mult decât atât, as putea spune cã mi-a fost un adevãrat pãrinte spiritual. Am învãtat din faptul lui intelectual, am învãtat si din pilda lui de viatã. Fãrã îndoialã, profesorul Ion Zamfirescu ne-a dat un exemplu de ceea ce înseamnã aplecarea asupra cãrtii chiar în conditii neprielnice de viatã. Istoria universalã a teatrului, în trei volume, a fost scrisã în conditiile în care domnia sa era izgonit din învãtãmântul superior, când numele îi era interzis.
P. R. – La un moment dat, profesorul Ion Zamfirescu a mãrturisit cã a fost prigonit doar pentru simplul fapt de a fi fost profesorul de istorie al regelui Mihai.
V. R. – Atunci dumnealui s-a aplecat cu o îndârjire intelectualã extraordinarã si a scos aceastã operã fundamentalã a culturii românesti, care a fost reeditatã de Editura Aius. A avut un cult al trecutului si as vrea sã spun aici cã profesorul Ion Zamfirescu ne-a ajutat extraordinar în lupta pe care am dus-o pentru restituirea valorilor culturale românesti. În anul 1994, la Vãlenii de Munte, profesorul Ion Zamfirescu vorbea despre Victor Papacostea, istoricul care a suferit în închisoarea de la Sighet si a murit în urma a ceea ce îndurase acolo. Existã un document în acest sens, o mãrturie a distinsului profesor, pe care doresc sã-l prezentãm, asa cum vom proceda, pe parcursul discutiei noastre, si cu alte documente. „Sunt bucuros si emotionat chiar, cã am putut sã evoc pe Victor Papacostea cu care am fost prieten, cu care am colaborat. Am colaborat pe linii intelectuale si pe linii sufletesti si morale. Zic, sunt bucuros cã l-am evocat aici, la Vãlenii de Munte, într-o ambiantã de istorie, de gândire si de simtire româneascã, dominatã de umbra spiritualã a lui Nicolae Iorga, pe el, pe Victor, care i-a fost un discipol în sensul autentic al cuvântului. Victor Papacostea, titularul catedrei de istorie a popoarelor balcanice la Facultatea de Istorie din Bucuresti, întemeietor al revistei de specialitate «Balcanii», un emisar prin cuvânt scris, prin cuvânt vorbit, al valorilor istorice în sensul lor, nu numai documentar, ci si filosofic. Ei bine, prin toatã actiunea lui de balcanolog a înfãtisat lumii românesti cã Peninsula balcanicã nu este, asa cum se spune, butoiul de pulbere al lumii europene, cã lumea balcanicã nu este un tinut exterior al continentului nostru. Cã ideea, esenta, valorile, intentiile, istoriile, civilizatiile europene nu se pot lipsi de ceea ce Balcanii au dat, ca o preluare a romanitãtii în aceastã parte rãsãriteanã a continentului nostru.”
P. R. – Desi a plecat dintre noi la 94 de ani, a plecat prea devreme pentru cã mai avea multe de spus în cultura româneascã.
V. R. – Fãrã îndoialã. Si ceea ce ne consoleazã, dacã pot spune asa, este cã acea carte a lui, Spiritualitãti românesti, scrisã în anul 1941, a fost retipãritã de Editura Vivaldi. Este o carte din care se poate întelege ceea ce înseamnã structurile istorice ale culturii noastre.
P. R. – Ne-am propus, domnule Valeriu Râpeanu, sã evocãm trei personalitãti ale culturii române, personalitãti pe care le-ati cunoscut îndeaproape. Sã începem cu cel care si-a închinat viata operei lui Caragiale, Serban Cioculescu. Vã leagã niste amintiri deosebite de Serban Cioculescu, unele chiar din ultima sãptãmânã din viata acestuia.
V. R. – De Serban Cioculescu mã leagã amintiri atât de numeroase, încât ne-ar trebui mult spatiu sã le cuprindem pe toate. Înainte de a fi editor, eram redactor la „Gazeta literarã”, acolo unde l-am cunoscut pe Cioculescu. Între 1948 si 1956, Serban Cioculescu nu mai era nimic.
P. R. – În ce sens, domnule profesor?
V. R. – Era înlãturat din învãtãmânt, nu avea dreptul sã scrie, adicã sã publice, nu i se putea cita numele, din cauza colaborãrii lui la ziarul „Dreptatea”, desi Serban Cioculescu a fost un om de stânga, un om cu vederi net democratice.
P. R. – Acesta era pãcatul fundamental…
V. R. – Colabora la „Dreptatea”, împreunã cu Vladimir Streinu, în anul 1947. În timpul studentiei (am intrat la facultate în 1950), Dan Grigorescu i-a pomenit numele – asa cum se face – citând dintr-o lucrare a lui Serban Cioculescu (noi învãtam în facultate de la profesorii nostri, cum era Tudor Vianu, o anumitã acribie stiintificã), fãrã nici un fel de calificativ. Trebuie sã stiti cã pontiful de atunci, Ion Vitner, a fãcut o adevãratã crizã de nervi. A prelucrat acest caz. „Existã un student, Dan Grigorescu, care si-a permis sã-1 citeze pe Serban Cioculescu”. Numele lui fãcea sã explodeze vigilenta. La un moment dat, prin 1956, s-a pus problema readucerii lui, solicitându-i-se sã scrie la „Gazeta literarã”. Aveam 25 de ani, eram redactor doar de doi ani si am vãzut cã tuturor le e fricã sã vorbeascã cu Serban Cioculescu. Eu am cãutat în cartea de telefon sã-i gãsesc numãrul, dar si de acolo era sters. Cineva mi-a spus sã-l caut la Barbu Cioculescu, unde am putut sã vorbesc cu dumnealui. A venit apoi la „Gazeta literarã”. În 1982 a vorbit la Adunarea academicã, sãrbãtorea 80 de ani, ocazie cu care Cioculescu a afirmat cã jumãtate din opera sa în volum a fost publicatã de mine. Pânã la moartea lui, în iunie 1988, am publicat 14 volume din opera sa, si aceasta este una dintre marile mele mândrii de editor.Vorbeam despre o amintire legatã de Serban Cioculescu. Era în iunie, într-o vineri dupã-amiazã, când m-a sunat nimeni altul decât profesorul Serban Cioculescu. Desi avea vocea stinsã, l-am recunoscut imediat. Mi-a spus cã are gata volumul din seria Itinerar critic si m-a rugat sã trimit pe cineva a doua zi sã ia manuscrisul, fiindcã el se va interna. Apoi m-a întrebat ce face sotia mea si ne-a urat sã rãmânem mereu împreunã si sã ne continuãm munca, dânsul scrisese despre editiile noastre Iorga. Apoi mi-a spus urmãtorul lucru, de fatã fiind fiul sãu, Barbu Cioculescu: „Iar pe dumneata nu te-am apreciat ca pe un confrate mai tânãr, ci te-am iubit cu o dragoste filialã, pentru cã ai fost primul care, în momentul în care eram ostracizat, ai avut curajul sã vii la mine”. A repetat cuvintele „dragoste filialã”, a început sã plângã si mi-am dat seama cã acesta era telefonul de adio. A doua zi, sâmbãtã, fiul sãu 1-a internat în spital, iar peste opt zile, duminicã pe la ora 15, domnul Barbu Cioculescu mi-a dat telefon ca sã-mi spunã cã tatãl sãu a încetat din viatã. Din foarte multele amintiri, as vrea sã reproducem un fragment dintr-un interviu pe care i l-am luat profesorului Cioculescu în ziua de 23 martie 1971. Pentru cã în 1940 a tipãrit Viata lui Caragiale iar întreaga lui viatã i-a dedicat-o lui Caragiale, si în acest interviu este vorba tot despre Caragiale. Dar sã reproducem aceastã înregistrare din martie 1971, din care vom afla cum a devenit Serban Cioculescu continuatorul editiei Zarifopol. Înregistrarea a fost fãcutã la Academia Românã, în acea vreme Serban Cioculescu fiind director al Bibliotecii Academiei Române.
„Serban Cioculescu – Cred cã întâi m-a tras ata cãtre el, ca sã vã spun o vorbã româneascã, în locul conceptului arid de afinitate electivã sau de afinitãti elective. Adicã, spiritul umorului îl aveam si eu latent. Pot sã spun cã opera lui Caragiale mi l-a desteptat si mi l-a ascutit. În viatã, ceea ce m-a sustinut totdeauna a fost umorul si ceasurile rele, hazul de necaz pe care l-am fãcut si care cred cã e o mostenire caragialescã.
V. R. – Si o constantã a operei lui Caragiale.
S. C. – E o constantã, fãrã îndoialã. Gânditi-vã la Ion al lui, la partea poetului, la bucãtile lui simbolice, în care el, pe lângã Ion, s-a arãtat pe el însusi în dosul acestui simbol. M-as gândi mai curând la eroul lui sucit, «Cãnutã, om sucit».
V. R. – O bucatã atât de modernã. Existã în opera lui Caragiale ideea aceasta de contratimp.
S. C. – Fãrã îndoialã, eu cred chiar cã ideea conducãtoare a operei lui este cea a destinului în contratimp. Viata în contratimp este si tâlcul bucãtilor «Douã lozuri», «În vreme de rãzboi» si al atâtor altora, destinul omului tinând de o clipã. Si clipa aceea este nefavorabilã.
V. R. – Este o constantã a operei lui Caragiale si ceea ce îl face pe el, cred, un precursor al literaturii moderne. Când ati început propriu-zis editarea operei lui Caragiale, dupã Zarifopol?
S. C. – Imediat dupã moartea lui Zarifopol, pentru cã se întâmplase cu putine zile, ba chiar în ajunul mortii lui, ca fratele meu sã-1 întrebe când apare volumul IV, iar el sã-i rãspundã: «Domnule Radu, volumul IV o sã-l facã domnul Serban». Si atunci fratele meu, surprins, pentru cã în toatã seara aceea, la cafeneaua respectivã, Zarifopol întretinuse pe toti cu spiritul sãu scãpãrãtor, sampanizant, i-a spus: «Nu se poate, maestre, dumneata esti un om tânãr, un om în plinã putere». Avea 51 de ani.”
P. R. – Nu putem trece asa de usor peste Caragiale, domnule profesor Râpeanu. Anul acesta s-au împlinit 156 de ani de la nasterea sa. În acest context, as dori sã evocãm o altã personalitate: pe Sicã Alexandrescu, pe care stiu cã l-ati cunoscut.
V. R. – Pe Sicã Alexandrescu l-am aplaudat întâi. Generatia noastrã este formatã la scoala lui. Eram student în anul 1950 si dejucam vigilenta cerberilor de la Teatrul National, intrând mai mult fãrã sã plãtim. Vedeam comediile lui Caragiale puse în scenã de Sicã Alexandrescu. N-as putea sã vã spun de câte ori le-am vãzut, însã, sigur, de foarte multe ori. Important nu era cã le-am vãzut a zecea oarã, ci din nou. De fiecare datã aveam impresia cã asistãm la o premierã. Acestea rãmân pietrele de temelie ale interpretãrii lui Caragiale. Cã, dupã aceea, au venit alte interpretãri, unele mai bune, altele mai putin bune, altele de-a dreptul esuate, aceasta este istoria teatrului. Dar interpretãrile echipei Sicã Alexandrescu sunt de referintã. Sigur cã ne-am cunoscut. Era foarte simpatic. L-am cunoscut pentru cã i-am publicat la Editura Eminescu, în colectia „Masca”, volumul Prietenul meu de drum, tutunul. Venea des la editurã, chiar înainte de a pleca în cãlãtoria aceea, în Franta, unde a si încetat din viatã. Sunt dator sã spun un lucru. Eram în Ana Ipãtescu nr. 39 si l-am auzit zicând cã cel mai important om de teatru român contemporan este Liviu Ciulei, pentru cã este un om de teatru complet: regizor, actor, decorator. El vede teatrul în toate structurile lui. Este aproape o mãrturie testamentarã, pe care sunt obligat s-o aduc la cunostintã.
P. R. – Domnule profesor, vã invit sã vorbim si despre muzicã, stiind cã sunteti un mare meloman, un împãtimit de muzicã.
V. R. – Da, asa este. Ne-am întâlnit de foarte multe ori în sala de concerte si aproape cã formãm, cei care ne întâlnim acolo, o adevãratã comunitate. Eu am avut, dacã vreti, un vis în viatã. Sunt nãscut într-o comunã de lângã Ploiesti, Ploiestiori. Am copilãrit acolo, apoi la Ploiesti, unde am fãcut Liceul „Sfintii Petru si Pavel”. Seara, ascultam muzicã la radio. Tatãl meu era învãtãtor si, din toatã sãrãcia – pentru cã învãtãtorii erau sãraci si atunci, si acum – a cumpãrat, în rate, un aparat de radio, la care auzeam: „Transmitem din sala Ateneului Român…” Eram copil atunci, apoi elev si mã gândeam dacã voi ajunge vreodatã sã fiu si eu printre fericitii de acolo. Acest vis mi s-a împlinit, este unul dintre visele frumoase cãruia i-am rãmas credincios. Am avut posibilitatea sã cunosc multi muzicieni, multi dintre ei sunt astãzi printre noi, altii nu mai sunt. Ca si în teatru, astãzi bântuie si în muzicã un fel de snobism. Noi nu mai întelegem nimic dacã nu ne raportãm la strãini.
Trebuie sã stiti cã generatia mea a învãtat ce este teatrul, ce înseamnã muzica, aici, în tarã. În ciuda conditiilor extrem de neprielnice, sociale si politice, au existat mari artisti, care s-au ridicat la cote mondiale si as da un singur exemplu, acum neputând vorbi despre toti. Îi ascultãm acum, de exemplu, pe Dieter Fischer-Dieskau, care este un mare cântãret, sau pe Elisabeth Schwarzkopf, dar noi am învãtat ce este si cum se cântã un lied, de la Nicolae Secãreanu. Recitalurile lui de lieduri la Sala Dalles din Bucuresti, la Ateneu, la Operã erau adevãrate sãrbãtori. Nu cred cã din 1950, de când am venit în Bucuresti, am lipsit la vreunul dintre recitalurile sau concertele lui. Mai târziu, m-a onorat dându-mi un interviu care s-a publicat, cred, în „Magazin” si apoi a fost difuzat si la Radio. Era un bãrbat înalt, frumos, dar nu frumos în sensul comun, avea unele trãsãturi pregnante, avea mâinile lungi. Când ni-l amintim, vedem desfãsurarea mâinilor lui, îi vedem expresia fetei, cum închidea si deschidea ochii. Era extraordinar. Avea o dictie perfectã. El a imprimat în cântul românesc o directie bine stabilitã, el este un reper peren.
P. R. – O altã personalitate pe care as dori sã o evocãm, este Vladimir Streinu. Pentru cã l-ati cunoscut bine, sã încercãm sã punctãm câteva date din existenta dumneavoastrã comunã.
V. R. – Cu Vladimir Streinu s-a întâmplat acelasi lucru ca si cu Serban Cioculescu. A fost un democrat care nu a cedat nici uneia dintre extremele politice dintre cele douã rãzboaie. El se situa net împotriva extremei drepte cu toate ramificatiile ei, chiar si literare. Dar pentru faptul cã a scris la „Dreptatea”, i s-a interzis sã mai publice. Multã vreme, el a fost paznic la expozitiile acelea, din ceea ce se numea Parcul de culturã si odihnã „I. V. Stalin”. Vã închipuiti cã a trebuit sã-si vândã din cãrti ca sã poatã trãi, ca sã poatã traversa aceastã situatie tragicã. Eu l-am cunoscut în 1959, când i se permisese sã revinã în viata culturalã si era redactor la revista „Luceafãrul”. Era un om de o extremã politete, un om extraordinar de bine crescut. Se purta cu noi, care aveam 27-28 de ani, ca si cum am fi fost niste confrati. Dar, într-o bunã zi nu a mai venit. Am dat un telefon si am înteles cã fusese arestat. A stat la închisoare din 1959 pânã în 1962…
P. R. – Pentru care vinã?
V. R. – Vinã în ghilimele, bineînteles. O gãsiti în cartea lui Stelian Tãnase, Anatomia unei negatii, adicã procesul acela cu Noica si cu atâtia altii, acuzati de vini imaginare. Vladimir Streinu era bolnav de plãmâni, iar cei trei ani de închisoare nu au fãcut decât sã-i agraveze boala. Când l-am revãzut, iesise doar de douã-trei zile din închisoare. Venise la Tudor Vianu, care era directorul Bibliotecii Academiei, si în momentul acela aproape cã era de nerecunoscut. A început sã lucreze din nou cu aceeasi tenacitate, cu aceeasi intensitate. A fost chemat la catedrã, apoi i s-a dat functia de director al Editurii Univers, functie care nu era onorificã pentru literatura universalã. Am schimbat foarte multe idei cu el, era un om care îsi mãsura foarte bine cuvintele, era un om cãruia nu îi plãceau discutiile care sã nu aibã un anumit nivel intelectual. Tot ce îti comunica, îti comunica de la un anumit grad de intelectualitate în sus. Toate suferintele prin care trecuse, ca si în cazul lui Serban Cioculescu, le privea nu cu seninãtate, pentru cã nu te poti desprinde de ele, ci cãuta sã le uite, în sensul în care te apuci din nou de lucru si birui nedreptatea care ti s-a fãcut, prin scrisul tãu, prin prezenta ta intelectualã. A fost un colaborator al Radioului si cu aceastã ocazie as vrea sã-l omagiez pe Iulius Tundrea, multã vreme directorul emisiunilor culturale, cãruia i se datoreazã Fonoteca de aur. A fost un om devotat acestor personalitãti si multi dintre ei au fost chemati la Radio, tot timpul. Am pregãtit o mãrturie a lui Vladimir Streinu despre Eugen Lovinescu, o mãrturie rostitã la împlinirea a 50 de ani de la aparitia revistei „Sburãtorul”: „În timpul tineretii noastre celei mai împodobite cu plãcerea de a-i necãji pe cei vârstnici, tinerete pe care fiecare am avut-o, eu însumi am fost pãtruns, fãrã sã simt, frecventând pe E. Lovinescu, de lectia unei foarte curate dezinteresãri, a unei aproape inexplicabile seninãtãti. Sunt sigur cã, în momentul acesta, tot ceea ce voi putea face pânã la sfârsitul carierei mele de critic literar, se va întemeia, chiar dacã nu se va vedea dintr-odatã, pe fundamentele asternute în constiinta mea de îndoitul exemplu al vietii si al carierei lui E. Lovinescu. Exemplu sãu este, în felul lui, unic. Dar exemplaritatea vietii sale nu este de natura efectului estetic al tragediilor. Nimic mai strãin de luminoasa constiintã a lui Lovinescu decât acel presupus catharsis, care se bãnuie a se fi produs cândva, în aceastã existentã, pentru a o limpezi pânã la transfigurare. Exemplul vietii sale si al operei lui, realizat în afara si mai presus de orice situatie socialã, a hotãrât încã o datã, pe mai toti criticii, în interior, sã îi refacã experienta.”
P. R. – Amintirea este cea mai importantã poartã prin care poti pãtrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitatã. Mã gândeam acum în mod special la Zaharia Stancu, pe care l-ati cunoscut, de altfel, foarte bine.
V. R. – Da. În 1954, înainte de a termina cursurile Facultãtii de Filologie din Bucuresti, George Macovescu, care era si profesor la facultate, redactor-sef adjunct la „Gazeta literarã”, a venit si m-a întrebat dacã vreau sã lucrez la aceastã revistã. Revista ajunsese la numãrul 10. Macovescu mi-a spus cã, înainte de a mã propune, ar dori sã afle si pãrerea lui Tudor Vianu. Dupã aceea, m-a invitat într-o searã sã merg la gazetã, unde din întâmplare, se afla si Zaharia Stancu. Un bãrbat înalt, frumos, avea 52 de ani si îsi trãgea piciorul. Era ceea ce se numeste un bãrbat impozant. Era varã, avea o cãmasã cu mâneci scurte, chiar vroia sã parã tânãr. Mi-a întins mâna si s-a recomandat, iar eu aproape cã am paralizat de emotie. Vã închipuiti cã patru ani am fost zi de zi alãturi de Zaharia Stancu? O vreme am fost secretar de redactie si asteptam semnalele de la Directia presei (cenzurã), care voia sã ne transmitã indicatii, nouã, celor mai tineri. Iar noi îl dãdeam la telefon pe Stancu, care ducea niste lupte îngrozitoare pentru a salva paginile „Gazetei literare” de la cenzurarea lor. Si reusea. Lua telefonul si spunea: „La telefon e Zaharia Stancu”. Dupã ce afla care sunt obiectiile, atunci el întreba: „Cum te numesti dumneata? Câte cãrti ai scris dumneata?” Bineînteles cã interlocutorul nu scrisese nici o carte. „Stii câte cãrti am scris eu, Zaharia Stancu? Cum îndrãznesti dumneata sã îmi spui mie ce trebuie sã scot din «Gazeta literarã»? Cum îndrãznesti dumneata sã îmi spui mie, dupã atâtia ani de scris, sã îmi spui cã va trebui scrisã altfel? Cum îndrãznesti dumneata sã faci observatii redactorilor mei?” El era întotdeauna solidar cu noi, cei tineri. Se spune cã Zaharia Stancu a avut un rol important numai în perioada în care a fost presedintele Uniunii Scriitorilor, din 1967 pânã la moarte, în 1974. Nu, nu este asa. La Teatrul National, la „Gazeta Literarã” (care a apãrut în 1954 pe un pustiu ideologic; „Contemporanul”, în formula George Ivascu, a apãrut cu un an mai târziu), a luptat si a adus oameni tineri. Tin minte cã cineva i-a dat odatã poeziile lui Romulus Vulpescu. S-a dus în camera vecinã, le-a citit si dupã 10 minute, un sfert de orã, a venit (semna Z. S.) si a spus: „Pagina întâi”. Romulus Vulpescu publicase pe ici, pe colo, iar Zaharia Stancu a avut curajul sã-1 tipãreascã. Câti nu au debutat cu ajutorul lui? Am o strângere de inimã când vãd cã Zaharia Stancu nu numai cã este uitat, dar este si denigrat. Fãrã îndoialã cã el a fãcut ceea ce i se reproseazã, dar numai pentru a apãra drepturile scriitorimii române. S-a sacrificat pe sine si cu bunã stiintã pregãtea orice ofensivã, publicând un articol, douã pe placul puterii de atunci. El le scria, el le semna. Dar a fãcut acest lucru pentru a apãra literatura românã, si nu un scriitor sau altul.
P. R. – Profesorul Alexandru Balaci fãcea aceeasi mãrturisire, ca si dvs., considerându-l pe Zaharia Stancu un om de sacrificiu.
V. R. – În 1972 a avut un atac cerebral dar, în momentele cheie, venea la Uniunea Scriitorilor. Au fost câteva momente delicate legate de Legea dreptului de autor. De aceea a vrut ca toate obiectiile noastre sã aibã si semnãtura lui. Putea sã facã atunci un spasm cerebral în fata noastrã, iar medicii erau înspãimântati de ceea ce se întâmpla. Aceasta este adevãrata fatã a lui Zaharia Stancu. Vã propun sã reproducem un fragment din volumul Confesiuni, în care Zaharia Stancu povesteste, cu mult farmec, începuturile vietii sale bucurestene: „Venisem în Bucuresti în 1922, pe la începutul lui martie. Vara o petrecusem într-o colonie scolarã, pe tãrmul aproape pustiu al mãrii, la Eforie. Toamna, gãsind de lucru dupã-amiaza, ceea ce îmi asigura existenta, mã înscrisesem la Liceul «Titu Maiorescu», care îsi avea sediul pe Calea Rahovei. Directorul liceului era profesorul universitar Ion Rãdulescu Pogoneanu. Uneori mã duceam la cursuri, învãtam destul de bine, alteori, atras de prieteniile literare pe care le legasem cu unii sau cu altii dintre tinerii începãtori, mai lipseam. Într-o vineri dupã-amiazã, aveam niste ore suplimentare la limba latinã cu profesorul Hildenbrandt Frollo. Oare îsi mai reaminteste cineva de interesantele sale versuri originale sau de excelentele traduceri pe care le fãcea, din marii poeti ai lumii? Profesorul Frollo se îmbolnãvise si n-a venit la scoalã. De altfel, a murit în chiar cursul acelei ierni. Era un bãrbat înalt, slab, osos, purta ochelari si nu l-am vãzut niciodatã îmbrãcat decât în haine închise. Avea o voce plãcutã, caldã si se purta blajin cu elevii, chiar atunci când îi certa. «De ce nu învãtati, domnilor, latina? Cum de nu vã place, domnilor, latina? Ascultati cum sunã latina lui Horatiu.» Se aprindea si declama ca un actor de mare clasã.”
P. R. – Domnule Valeriu Râpeanu, o mare parte a activitãtii dvs. ati dedicat-o Radioului public, iar o perioadã ati fost chiar vicepresedinte al acestei institutii.
V. R. – Aveti dreptate. Din 1954, de când am devenit colaborator al Radioului, am avut o prezentã continuã. Doi ani, între 1970 si 1972, am fost si vicepresedinte al acestei institutii, pentru problemele culturale. Nu am plecat din voia mea, ci din dorinta cuiva foarte mare. Atunci era Radioteleviziunea si mi-am concentrat atentia pe teatru, la Televiziune, unde s-au realizat lucruri extraordinare. Am avut doi colaboratori foarte apropiati si de foarte bunã calitate, Nicolae Popescu si Dinu Sãraru. La Radio, mi-am concentrat atentia asupra problemelor literare, la care Iulius Tundrea m-a ajutat extraordinar de mult, dar si asupra celor muzicale, unde era o echipã de cea mai bunã calitate, nu la conducere, ci la nivelul redactorilor. Am avut în vedere si Orchestra simfonicã a Radioteleviziunii Române, care a avut momente iesite din comun. Acolo era concert-maestru Radu Zvoristeanu, un om competent, un mare talent, un intelectual, care stia sã aprecieze prezenta unor dirijori ca Igor Markevitch si Antonio de Almeida, a unor solisti precum Monique Haas si altii. Sigur, eu am vrut sã rãmân consecvent si sã ofer unui dirijor român de la Cluj posibilitatea unei confruntãri cu publicul bucurestean, dar si cu critica. M-am sfãtuit cu doi eminenti compozitori, Pascal Bentoiu si Theodor Grigoriu, si l-am chemat pe Erich Bergel de la Cluj, încredintându-i un ciclu de concerte Bruckner – Mozart. Trei joi la rând, într-o stagiune, alte trei în urmãtoarea, s-au cântat sase simfonii de Bruckner. A fost o explozie de mânie la un anumit nivel, pentru cã se bãnuia care era rezultatul si într-adevãr a fost mult peste asteptãrile noastre. Bergel, care din pãcate a murit, era un dirijor cu care nu puteai sã vorbesti decât muzicã. Era un pasionat, un dãruit al muzicii si a imprimat orchestrei pasiunea sa. Veneam pe jos la concert si, în fata sediului Administratiei Financiare de pe Popa Tatu, am fost întâmpinat de niste oameni care nu stiau cine sunt, întrebându-mã dacã nu am un bilet în plus. Am dat drumul în salã tuturor. Presa a reactionat solidar si a impus aceasta ca un eveniment. Sigur cã s-au nãscut si invidii, si reclamatii, mai ales cã a avut loc plenara din iulie si din ciclul Bruckner – Mozart s-a fãcut Bruckner – Enescu. A fost bine pentru cã ne-au rãmas trei interpretãri de referintã ale Suitelor lui Enescu.
P. R. – Într-adevãr, amintirile dvs. au nume.
V. R. – Într-adevãr.
2008
Pusa Roth
leviathan.ro
|
interviu realizat de Pusa Roth 6/15/2022 |
Contact: |
|
|
