Câte ceva din Clujul altei petreceri de timp
Acum, când lumea se aflã în tensionatã rãsturnare, îmi amintesc de vremurile bune de demult, care pãreau așezate, deși tocmai se rãsturnase un tip de societate (tip considerat mai bun de trãitorii acelei epoci și ai urmãtoarei), pentru a se așeza deasupra alta.
Pânã bine dincolo de jumãtatea anilor ’50, chiar pânã prin ’60 (ai secolului al XX-lea, bineînțeles) în Cluj a fost un amestec de vechi-aristocratic și nou-muncitoresc, în care și sus-pușii de pânã ieri coborau personal în piațã, și femeile de tot rândul își purtau pe braț poșeta și pãșeau pe tocuri subțiri duminica. Multe familii din lumea bunã aveau servitoare, dar și cei din clasa de mijloc, de regulã a intelectualilor, angajau fete în casã. Obiceiul a durat pânã dincoace de anii ’70, nemaiținând de statutul social, care obligã, ci de necesitate în familiile cu copii ai cãror pãrinți erau, ambii, salariați și nu aveau bunici disponibili. Cei mai cu pretenții (sau doar snobi) angajau câte o „nemțoaicã” sã stea câteva ore cu copilul, ca acesta sã deprindã mãcar un pic din limba germanã, „nemțoaica” având rolul de a conversa numai sau aproape numai în germanã cu el în timpul plimbãrilor, al ieșirilor în parc la joacã, acasã. Ea nu era o servitoare, însã „nemțoaica” era mai curând sãsoaicã, și pãrinții constatau adesea, mai târziu, cã germana ei fusese „falsã” (popularã, neliterarã). Și nici metodã nu avea, pur și simplu, vorbea pe limba ei. La grãdinițele germane (poate nici n-a fost decât una în Cluj – nu știu) erau primiți doar copiii din familii de nemți sau care aveau cel puțin un bunic neamț. Încã nu era în vogã engleza.
Lumea era elegantã, provincia ținea mai mult la eleganțã decât capitala, care era (și este) în toate cele mai pe fugã.
Se mai purtau de cãtre femei în iernile anilor ’50 manșoane din blanã, cu blana pe dinafarã (concomitent, bãrbații purtau mãnuși din piele, îmblãnite și neîmblãnite) –, dar le luau locul tot mai mult mãnușile cu un deget sau cu cinci, adesea tricotate în casã (de fapt, nu știu dacã la vremea aceea se fãceau și în fabrici) – neelegante, dar practice la cãratul plaselor. Plasele pentru transportat diverse lucruri erau chiar din plasã (fileu) sau, mai sacoșe, confecționate din materiale textile; „pungile” din plastic le-au luat locul, treptat, abia pe la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70 și se gãseau, la început, câțiva ani, doar clandestin comercializate (dar la vedere: pe strãzi din plin centru, prin complexul Hasdeu, prin alte zone cu bun vad), aduse din țãri vecine (socialiste, și ele) sau furate din fabrici.
Prin centrul Clujului, mai erau lustragii rãmași din vremea burghezã. Utili, pentru cã multe strãzi fiind neasfaltate, nepavate, nepietruite mãcar, încãlțãmintea aduna ba praf, ba noroi. Bãrbații mai purtau pantofi de lac și de nãbuc. Și doamnelor le plãcea lacul, dar și imitația de piele de șarpe (imitație, dar tot din piele fãcutã). Tocurile de cinci centimetri erau considerate înalte. Încãlțãmintea preferatã era „cu scârț”. Talpa era de piele. Adesea, la ghete, cãputa se cosea de talpã, formându-se o ramã. Patinele erau detașabile și se prindeau de acea ramã; cele corp comun cu gheata au apãrut peste ani (cel puțin în Cluj, târziu le-am vãzut).
La începutul celei de-a doua jumãtãți a secolului XX, nasturii de fabricã erau încã de sidef, de os, de metal, de lemn sau, confecționați manufacturier, îmbrãcați în materialul hainei (stofã, mãtase, alte țesãturi) sau în piele. Erau vreo doi meșteri (meșterițe) în Cluj care fãceau nasturi îmbrãcați. Locuiau în centru, iar reclama și „firma” (fãrã cuvinte) erau câteva mostre expuse în geamul propriei locuințe, unde le era și „atelierul”.
Ca îmbrãcãminte, confecțiile de fabricã nu prea erau apreciate, fiindcã erau de serie și nici nu erau reușite – cãdeau prost pe oricine, nu aveau linie. Cine se îmbrãca cu gust își fãcea haine la comandã. Erau multe croitorese particulare în Cluj, erau și croitori pentru bãrbați, aceiași și pentru haine groase de femei, erau și „croitoríi” de stat (mai bune, mai puțin bune), între care excelent a fost Salonul de Modã, cu croitori specializați foarte bine, unii în îmbrãcãminte pentru copii, alții în îmbrãcãmite ușoarã de damã, alții, în îmbrãcãminte pentru bãrbați și îmbrãcãminte groasã pentru femei (paltoane, pardesie, jachete, chiar taioare) – pe trei etaje și lucrau. Târziu, spre finele deceniului 60, s-a construit Casa de Modã, care însã, contrar așteptãrilor, s-a dovedit, calitativ, sub nivelul Salonului de Modã, croitorii fiind nepasionați de munca lor și prea puțin talentați. Iernile fiind pe-atunci ierni, se purtau mult hainele din blanã sau îmblãnite. Și acestea se fãceau mai mult la comandã. Erau cojocãrii și în oraș, și în localitãți din jurul Clujului.
Lucrurile erau îngrijite, pãstrate cât mai mult timp în stare bunã și recondiționate la nevoie. Ciorapii de damã (încã de mãtase, dar curând și din fibre sintetice) se remaiau, ca și alte tricotaje (în câteva saloane de coafurã sau în ateliere de tricotaje care lucrau și la comandã, erau cabine cu câte o remaieuzã), șosetele și „ștrimflii” se „ștopãleau” în casã, chiar unele haine se cârpeau pentru folosințã casnicã sau li se masca credibil ruptura, hainele din stofã se stopau (un stopeur foarte priceput locuia pe actuala stradã Napoca, undeva, la etajul unei clãdiri, unde și lucra), încãlțãmintea se pingelea încã de nouã, preventiv, și se repara când se uza. Și așa mai departe. Majoritatea femeilor se pricepeau la cusut, la tricotat, multe și la croșetat, drept care, pulovere, jersee, cãciuli și alte piese vestimentare sau accesorii, ca și unele obiecte decorative din casã se realizau în familie.
Corsoul a rezistat pânã pe la începutul anilor ’70. Era pe actuala stradã Eroilor. Loc de promenadã, de întâlniri de dinainte fixate sau întâmplãtoare, de fãcut cunoștințã cu cunoștințe ale cunoștințelor. În „sus”, în „jos” (strada nu e în pantã), iar înapoi, și tot așa. Unii, pe partea cu numere de casã pare, adicã pe cea cu Biserica „Schimbarea la Fațã” (astãzi, douã) – „nobilii”, intelectualii, studenții –, alții, pe cealaltã parte – servitoarele și partenerii lor (drãguții). A fost o modalitate de ocupare a timpului liber în dupã-amiezile de duminicã și cred cã și de joi, din toate anotimpurile. La plimbare se mergea și în Parcul Mare, unde cânta o fanfarã duminica, vara.
Orașul era împodobit cu ronduri de flori, garduri vii, alte plantații, pãrculețe. Centru și periferie, orașul era plin de arbori ornamentali și chiar fructiferi la periferie (prin grãdini), încât în tot Clujul „Luminau crengile ca niºte ruguri / ªi raze picurau, uimite, de soare”, cum inspirat (dar despre timpul prezent) spune scriitorul Al. Florin Țene în poemul sãu „Au înflorit nucii de Sfântul Gheorghe”.
Primãveri și veri, toamne de neuitat, atât de splendide! Și ierni mirifice! Erau zãpezi serioase pe-atunci, care țineau de pe la sfârșitul lui noiembrie, cel târziu început de decembrie, pânã în primãvarã, prin martie, aprilie. Atât copiii, cât și mulți adulți iarna purtau ghete sau pantofi – aceeași încãlțãminte de cu toamna –, peste care încãlțau șoșoni din cauciuc (un fel de galoși, însã înalți pânã la gleznã, ca botinele). Acasã sau în vizitã, șoșonii se lãsau în hol, iar în camerã se intra cu încãlțãmintea de sub ei. Clujul era încã oraș de domni stãpâni pe codul bunelor maniere: indiferent de vreme, musafirii nu se descãlțau pânã la ciorapi (sau și mai și!), gazdele îi așteptau tot în pantofi – pantofi buni, de sãrbãtoare. Când erau doar ei de ei, ai casei umblau în papuci, chiar dacã „papucii” în familiile mai modeste erau de fapt vechi pantofi, cãrora... li se decupase sau cãlcase partea din spate, de la cãlcâi. Desculții sânt ai zilelor noastre.
Orãșelul copiilor a fost organizat ani buni (și ce frumoși!) în pãrculețul din spatele Teatrului și Operei Naționale Române. Erau cãsuțe ca-n povești, fãcute din lemn, în geamul cãrora se vindeau dulciuri, turtã dulce, fructe exotice, însã nu câte se gãsesc acum, ci, dintre citrice, doar portocale, mandarine, grepfrut (de lãmâi, nu-mi amintesc în orãșelul copiilor), apoi banane, curmale (vãrsate), smochine, tot la kilogram, cel mai adesea, înșirate pe o funie din fibre naturale și legate ca un colier – nu era obligatoriu sã se cumpere toatã cununa, se scotea sau se tãia din ea cât trebuia. Era, bineînțeles, și un brad mare, împodobit, pe estrada de la baza cãruia moșul înmâna copiilor cadourile în secret aduse de pãrinți. Cât a fost acolo, orãșelul copiilor a fost absolut fermecãtor. Dupã ce l-au mutat (în piața Mihai Viteazul, întâi, apoi în Parcul Feroviarilor), nu-mi amintesc când, cred cã pe la mijlocul anilor ’60, n-a mai fost nicicum, chit cã l-au modernizat, au pus și trenuleț care plimba copiii. Degeaba! A fost tot mai dezamãgitor, an de an.
Un pitoresc și destul de mare târg al producãtorilor particulari funcționa la intrarea în Cimitirul Central, de 1 noiembrie (la Luminație, în ajunul Zilei morților din calendarul catolic), cu halvițã, bezele, mere glasate, mingi de „cocoși” (floricele de porumb, cãrora nimeni nu le zicea atunci pop-corn) încleiați cu miere sau sirop dens de zahãr, turtã dulce de diverse forme (inimã, cãlușei etc.) și coloratã, ornatã cu bezea și cu oglinjoare – astea erau „puiul târgului”.
Nu știu în ce anotimp, mâncam roșcove uscate (dar ai mei le ziceau pãstãi, sã nu-mi încarce memoria...). Tata mi le aducea, nu știu nici unde le gãsea (posibil sã le fi adus neamurile noastre brãilene, gãzduite, când veneau în vizitã, de bunicii paterni). De-atunci, n-am mai vãzut nici în... America! Bune, dulcege spre dulce.
Deși autobuzele și taxiurile funcționau de cu mult înainte, un mijloc de transport la îndemânã pentru clujeni au rãmas, o vreme, și birjele. Deci, cai prin mijlocul orașului. Nu-mi amintesc dacã pe la începutul anilor ’60 mai erau birje, dar și dupã ’89, un timp, cu cãruțe își aduceau țãranii și hoștezenii produsele la piațã și staționau, cãruțele, cu animalele de tracțiune (cai, mãgari), pe lângã Canalul Morii, Piața Mare a Clujului fiind în piața Mihai Viteazul. Cãruțe erau și lângã alte piețe de alimente, și în fața gãrii. La garã, puteai cumpãra, în fața ta muls, lapte de mãgãrițã, remediu în tusea convulsivã (zisã, poate de aceea, și „mãgãreascã”); pentru convingere (respectivul lapte curativ nefiind bun la gust), erau aduși acolo și copiii iubitori de animale, sã cunoascã furnizoarea, sã o mângâie, sã vadã de la ce animal drãguț e laptele-medicament și, astfel, sã-l accepte mai ușor. Dricurile erau trase de cai – aveau cimitirele cai frumoși, mari, de obicei, negri, natural îndoliați; mașinile-dric sânt de doar câțiva ani încoace.
Piața Mare, alimentarã, a Clujului a fost, cât a fost în aer liber, un spectacol de prospețime, culoare și târguialã. Era reconfortant sã o traversezi. Unii mergeau de bucuria târguirii (nu chiar atât de plasticã și de zgomotoasã ca în București, dar totuși, târguialã). Cam fiecare lãsa câtva din prețul cerut sau oferit. Cea mai scurtã și banalã tocmealã era când, dacã pentru ceva se cerea un leu, propunerea cumpãrãtorului era de a lua trei cu doi lei, iar precupețul se învoia din prima. Pe urmã, au fãcut hala, mare reductor și falsificator al culorilor, și mai pe urmã, nimic.
În zonele periferice și semiperiferice, oamenii (nu toți, dar mulți) țineau porci, gãini și alte animale (iepuri) și orãtãnii (rațe, gâște). Nu vorbesc de câini de pazã și pisici. Câini de interior (cei de companie) aveau destule familii sau persoane singure, însã nu deveniserã încã o modã.
La câte o intersecție, era câte o cișmea publicã; cei care nu aveau în curte, își duceau de-acolo apã cu gãlețile. În centru, nu erau cișmele pe strãzi, dar erau în curțile cu locuințe. Erau, în schimb (numai în centru), fântâni țâșnitoare cu apã potabilã – gratis (mã rog, o fi intrat în ceva taxe comunitare). Vara, se vindea sirop cu sifon, preparat la moment în pahare doar clãtite. Nu eram atât de gingași, ca acum. De bunã rãcorire era și nemaipomenita și neegalata pânã azi înghețatã a „turcului” (de fapt, albanez, cum am aflat abia acum, nu de mult) Daut Ismail. Mai era unul, nu se concurau, își împãrțeau Clujul frãțește.
Și verile erau veri adevãrate, bine încãlzite și luminate de soare. Se mergea duminica la Someș, undeva, afarã din oraș, spre nord-vest, unde nu era nicio civilizație, doar vegetație abundentã, cu ierburi înalte, tufișuri, copaci. Mergeam cu pãrinții, uneori, și cu prieteni de familie. Treceam prin apã pe malul drept al Someșului, tata, cu bagajul principal (greu), cu mine în brațe și susținând-o și pe mama, cu bagaj mai mic, sã n-o ia apa, care era destul de adâncã și de puternicã. Unde hotãrau cã rãmânem, întindeau pãtura și începeau pregãtirile de masã. Incomod, în condiții de campanie (nici azi nu înțeleg plãcerea asta). Tata fãcea focul pentru grãtar. Mama ducea cam totul pregãtit de-acasã (prãjituri, ouã fierte, brânzã/caș/cașcaval porționate, slãninã tãiatã felii și crestatã, cârnați etc., legume, fructe spãlate de-acasã), carnea bãtutã gata, doar friptã și condimentatã mai trebuia, dar salata o fãcea în întregime neapãrat acolo, pe loc. La fel fãceau toți cei ieșiți „la Someș”. Mâncam cel puțin de douã ori, fiindcã stãteam pânã seara. Uneori, mergeam la Bãile Someșeni (un fel de ștrand), tot afarã din Cluj, însã în cealaltã direcție, în cu totul alt ambient și cu alte obiceiuri. Se mergea și la Cojocna, cea cu apã foarte sãratã, dar mai rar, cã nu erau destule mijloace de transport în comun, se aștepta mult pânã veneau și erau ultraaglomerate, iar mașini particulare nu prea avea atunci lumea. De 1 Mai și de 23 August, se organizau de cãtre edili sãrbãtori câmpenești la Hoia și la Fãget (ambele, pãduri de lângã Cluj) – în dupã-amiaza primei zile (fiindcã dimineața se defila) și în toatã cea de a doua zi liberã oficialã. Și aici unii își duceau merinde de-acasã, fãceau foc și prãjeau slãninã, cârnați, carne la grãtar, dar erau și zone în care se preparau și se vindeau mici, fripturã la grãtar, cârnați fripți – acestea aveau dezavantajul cozilor mari și, de obicei, dezorganizate și cu înghesuialã. Vânzãtori ambulanți aduceau coifuri de joacã, fãcute din carton și hârtie creponatã, trâmbițe, fluiere, jucãrii artizanale (moriști, pocnitori, mingiuțe tiribombã, jucãrii ceramice fluierãtoare sau ciripitoare, hopa-miticã, titireze de lemn, jucãrii din hârtie, de inspirație chinezeascã, figurine – reprezentând un animal – din piese de lemn montate cu ațã pe un suport cu buton, la apãsarea cãruia, animalul se prãbușea). Se gãseau și vatã de zahãr și diverse zaharicale.
Primãverile veneau cu buchețele de ghiocei de vânzare în panerele țigãncilor. Le gãseai în piațã și pe la unele intersecții stradale. Nu trecea mult, și apãreau și viorelele, apoi mâțișorii.
Mãrțișoarele se purtau, nu doar se dãruiau/primeau simbolic.
Școala – ca peste tot în Țara noastrã –, începea pe toamnã frumoasã, în 15 septembrie, nu ne tot întrebam în fiecare an când o fi. Vremea era de obicei bunã, cel puțin primele douã sãptãmâni erau de ciorapi „trei sferturi” și un jerseu de dimineațã, luat în chip de „jachetã”. Drumul spre școalã îmi era pe o stradã foarte spontan-artisticã. Un trotuar era destul de normal (însã de pãmânt, ca mai toate din cartier, cu inerent noroi în caz de ploaie sau de dezgheț) și salvatoare bordurã de piatrã cubicã, dar celãlalt era o minunãție. Nici nu se putea circula pe trotuarul acela, fiindcã era nãpãdit de plante (unii le-ar zice buruieni), șanțul (rigola) nu era niciodatã curãțat, era întotdeauna apã în el (strada nu era canalizatã), cineva avea rațe și le dãdea drumul pe „gârla” astfel formatã. Dacã-mi amintesc bine, pe acea parte de stradã nu erau intrãrile la case, ci fundul grãdinilor, adresa (respectiv intrarea) era pe altã stradã. De aceea trotuarul acela nu era pentru nimeni „trotuarul din fața casei” și, drept urmare, nimeni nu îl curãța. Singura „curãțare” se fãcea, în parte, de alți oameni din zonã, care... adunau verdeațã pentru animalele lor – cred cã se fãceau și lucernã și troscot (troscoțãl îi zicea bunica) pe-acolo. Erau și mușețel (romanițã), și mentã (n’intã). Erau și mici plante de apã, poate și mãtasea broaștei. Nu-mi amintesc sã fi vãzut broscuțe, poate nu s-a nimerit sã vãd. În schimb, dupã ploaie, întâlneai melci.
Frumos a fost. S-a dus.
Angela-Monica JUCAN
|
Angela-Monica Jucan 6/5/2022 |
Contact: |
|
|
