Florentza Georgetta Marincu
„Cuibãritã în a doua mare meandrã a Dunãrii, capãt de țarã, strãveche vatrã de viețuire omeneascã, așezarea a primit de la bizantini numele de «Calafat». A fost și a rãmas prin veacuri schelã, vad de trecere peste fluviu, poartã deschisã cãtre toate zãrile lumii”. Succinta descriere a orașului dunãrean aparține scriitoarei Florentza Georgetta Marincu, o boieroaicã de vițã veche în cel mai românesc sens al cuvântului, un filantrop autentic de care am avea azi mare nevoie.
Se trage dintr-un neam de greci, bunicul ei matern, D. Arssenie a venit din insula greceascã Myconos în Țarã, cãsãtorindu-se cu fata popii din Rast-Dolj, așezându-se aici ca mare protector de moșii și pãduri. Florentza Marincu s-a nãscut la Calafat, la 9 noiembrie 1925, unde a fost și botezatã, naș fiind celebrul filosof Ion Petrovici ( ministrul Educației Naționale în guvernul O. Goga), fost coleg cu tatãl Florentzei la cursurile filosofului german W. Wundt, la Leipzig.
A suferit „întâia traumã” la numai doi ani, la despãrțirea pãrinților, ea rãmânând la mama, stabilindu-se la Calafat, oraș care i-a devenit „un fel de rai”. În 1936, mama s-a recãsãtorit cu „nenea Alexandru” („generos, bun, vesel, cãuta sã-mi câștige afecțiunea”), dar dupã un an tatãl vitreg moare la numai 50 de ani („atunci mi-am pierdut pentru multã vreme credința în Dumnezeu”). În 1940 și-a pierdut și mama, care avea doar 39 de ani, rãmânând orfanã de ambii pãrinți la numai 15 ani! („Pierderea celor doi pãrinți ai mei am socotit-o multã vreme o mare nedreptate a Proniei, fãcutã lor și mie”). A suportat greu bombardarea Bucureștiului, în aprilie 1944, dar și mai greu „revãrsarea rușilor în țarã”. A încercat sã revinã în propria garsonierã din Capitalã, dar vremurile se schimbaserã și fosta femeie de serviciu a devenit proprietarã. A fost datã afarã din Facultatea de Drept pentru origine „nesãnãtoasã” și a fost nevoitã sã locuiascã pe stradã, sã mãnânce la cantina studențeascã „gogonele acre cu mãmãligã”. A avut o întâlnire providențialã cu Florica Bagdasar (ministrul Sãnãtãții în Guvernul Groza), care a ajutat-o sã lucreze la Direcția Caselor de Copii. Dar a avut și un mare ghinion: soția vãrului sãu primar, Tamara Dobrin, care lucra la cadre și apoi în conducerea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, a denunțat-o și i-a întocmit „un dosar nimicitor”, obligând-o sã lucreze numai la munca de jos.
Cãsãtoria cu vãrul sãu primar, Willy Marincu (cu dispensã de la pariarhul Justinian Marina și de la Tribunalul Suprem) a fost nu numai reușitã, dar i-a asigurat și liniștea sufleteascã. Soțul ei, inginer în construcții, cu specializare în SUA, a preluat construcția reactorului nuclear de la Cernavodã, iar pe soție a angajat-o bibliotecarã la Centrala Nuclearã.
Florentza avea vocația scrisului. A început sã scrie „de cum am deprins bine literele”, a debutat la 12 ani în revista „Universul copiiilor” cu Legenda betelei; apoi a scris: Povești, Nuvelele Severinului, Cantacuzini și Brâncoveni, Cioburi de istorie, ultimul roman istoric având o poveste interesantã: dintr-un caiet-amintire din 1933 al tatãlui sãu (deplâns pentru moartea timpurie de Tudor Arghezi, I. Petrovici) a aflat despre proiectul tatãlui sãu, G. Marincu și al scriitorului D. Ciurezu de a scrie un roman oltenesc ( ei „deplânseserã faptul cã satul oltenesc nu își aflase încã cronicarul inspirat”). N-a avut noroc cu publicarea lor, la Editura Tineretului s-a opus M. Șora, iar M. Beniuc „începuse lupta și cu regii și cu domnițele din basme”. Dupã 1990, a publicat, cu succes de public și apreciate de critica literarã: Cioburi de istorie (2 volume, 1500 p.), Cantacuzini și Brâncoveni (2 volume, 1000 p.). Cãrțile au fost bine vândute, din banii rezultați s-a cumpãrat un pian de concert și s-au tipãrit douã albume ale Muzeului din Calafat, marele candelabru central din Sala oglinzilor din același muzeu. Dar, un scop major al vieții sale a fost „sã-mi plãtesc (și) datoria fațã de Calafat”, pentru cã ei „calafetenii m-au îmbrãțișat cu cãldurã”.
„Florentza Marincu este o Doamnã cum puține sunt, energicã, eficientã, o pildã de dârzenie, vrednicie și dragoste pentru România, bunã cercetãtoare și scriitoare și cu respect fațã de cei care nu mai sunt. O ființã demnã de toatã lauda”. Scrie acest text, o altã boieroaicã-scriitoare, prietena ei, Simona Maria Vrãbiescu-Kleckner în postfața cãrții lui Ion Jianu, Istorie vie. Mãrturisiri de un veac cu Florentza Georgetta Marincu (prefațã Ov. Ghidirmic, 2015). A trecut la cele veșnice la 28 august 2018, la 92 de ani.
O altã „operã” a doamnei Marincu este Muzeul din Calafat, cel mai important obiectiv turistic al zonei; dar nu se poate vorbi despre acest muzeu, afirmã poetul și folkistul Dan Vanã, directorul actual, fãrã sã se facã referire la Palatul Marincu, construit dupã planurile arh. francez Paul Gottéreau de ing. italian Pietro Adotti, lucrãri supravegheate de arh. român C. Rogalski. Construcția lui a început în toamna anului 1904 și a fost finalizat în 1907, inaugurat cu fastul cuvenit în 1908. Proprietarul Palatului, cu 48 de încãperi, a fost Ștefan Marincu, „cu sensibilitate de poet și inimã de artist”, bun finanțist, primar al Calafatului (1911-1914) și a fost construit în amintirea fiicei sale, Marioara, decedatã la numai 13 ani. Prin testamentul proprietarului din 1914, Palatul trece în proprietatea comunitãții cu condiția ca soția sa sã poatã locui în Palat pânã la moarte. În 1968, se înființeazã în acest palat Muzeul de Artã, gãzduind și „Casa Pionierului”.
Dupã 1990, calafetenii n-au rãmas nici ei datori familiei. Florentza Georgetta Marincu a fost sãrbãtoritã la cei 90 de ani, la 11 septembrie 2015, de Primãria și Muzeul de Artã, inițiatorul și moderatorul acestei sãrbãtori fiind prof. dr. Ionuț Pãtularu, cel care a știut/știe sã prețuiascã valorile culturale, drept pentru care a avut de suferit. La sãrbãtorire au participat, pe lângã autoritãțile locale, personalitãți precum Vladimir Iliescu (Germania), Simona Vrãbiescu-Kleckner (SUA), Paul Rezeanu, I. Jianu, G. Popescu, G. Obrocea, N. Marinescu, Dan Lupescu, Dinicã Ciobotea, Petre Gigea-Gorun etc. Cãrțile Doamnei au fost lansate la Calafat, Caracal, la Muzeul Literaturii Române din București.
Recent, la 16 aprilie 2022, personalitatea Doamnei Marincu a fost readusã în actualitate, la Muzeul de Artã-Palatul Marincu (unde Primãria Calafat și directorul Muzeului i-a amenajat un apartament, care a fost transformat ulterior în Casa memorialã „Florentza și Ilie Willy Marincu”). Prilejul? Vizionarea în premierã internaționalã a filmului Trãirile Doamnei Florentza Marincu. Regizor este un împãtimit al filmului (descendent profesional al lui Geo Saizescu), George Obrocea, membru al Uniunii Cineaștilor din România, care a activat întreaga viațã pe tãrâm cultural, dovedind cã vocația nu cunoaște limita de viațã. Imaginea a fost asiguratã de George Catanã, un profesionist cameraman la TVR (și el pensionar), iar montajul a intrat în sarcina lui Dumitru Balaci. Filmul, de circa douã ore, este produs de Asociația Culturalã „Suflet oltenesc”, care și-a propus realizarea de noi filme dedicate unor personalitãți de talie mondialã: Jean Negulescu, Maria Tãnase, C. Brâncuși, I. Țuculescu etc.
Filmul lui G. Obrocea, Trãirile Doamnei Florentza Marincu, a trezit interesul spectatorilor calafeteni (elevi, profesori, oameni de culturã etc.) și excelente aprecieri din partea vorbitorilor: Ionuț Pãtularu (același inițiator și moderator de valori), primarului Dorel Mihuleț, comisarului șef Maria Pãun, a directorului Muzeului de Artã, Dan Vanã, a scriitorilor Dan Lupescu, Emil Lãzãrescu, Tudor Nedelcea, a foștilor primari Petre Trãistaru și Mircea Guțã, a fostului director Al. Pârvan, a nepotului și executorului testamentar, Dan Caramihai etc.
Filmul a fost vizionat, sâmbãtã, 30 aprilie 2022, și la Teatrul „Ștefan Iordache” din Caracal, urmând sã fie vizionat și în alte localitãți din Țarã.
Gestul unor intelectuali contemporani cu noi de a ne reaminti, de a aduce în actualitate o mare personalitate româneascã este nu numai onorant, dar și stimulent în repetarea unor astfel de gesturi creștinești, umane, mai ales în zilele pe care le trãim, în care egoismul și indiferența fac casã bunã și stãpânesc o mentalitate. Astfel de pilde, cum e cea a Doamnei Marincu, meritã respectate, filantropia la români a fost un pilon solid, iar reactualizarera acestor personalitãți va anula cãderea acestora în conul de umbrã. Din acest punct de vedere, Calafatul (care a dat și alte personalitãți: Gh. Brãescu, Zoe Verbiceanu, N. Vulovici, acad. Șt. Milcu, fotbalistul Gicã Popescu, actorul Șt. Iordache, reputatul cineast Laurențiu Damian etc.), nu mai este doar citat la „cotele apelor Dunãrii”, ci și în lucrãri de specialitate, dar, mai cu seamã, în mentalul colectiv românesc, pronunțat cu deosebit respect de toți care l-au vizitat.
Tudor Nedelcea
|
Tudor Nedelcea 5/1/2022 |
Contact: |
|
|
