De vorbã cu doamna Sanda Golopenția-Eretescu profesor la la Universitatea Brown din SUA
Pe doamna Sanda Golopenția am întâlnit-o întâia oarã la Paris în 2013 la festivalul Din Dragoste pentru Frumos organizat de Mitropolia Românã a Europei Occidentale și Meridionale. Dânsa era invitatã pentru a deschide o expoziție dedicatã crucii in memoriam Horia Bernea. Având în vedere cã mama fusese printre primii studenții pe care i-a avut la Universitatea din București la începutul anilor 1970, întâlnirea noastrã a fost ca o punte peste timp. Ulterior, doamna Golopenția a revenit la Paris în 2015 pentru a evoca, în cadrul seriei Martor, memoria tatãlui sãu, sociologul Anton Golopenția, colaborator al lui Dimitrie Gusti, unul dintre fondatorii geopoliticii românești, urmãrit de securitate, arestat și mort în cele din urmã în închisoarea de la Vãcãrești în 1951 pe când fiica sa avea doar unsprezece ani. Ne-am reîntâlnit apoi la Târgul de carte de la București în 2017, unde își lansa cartea proaspãt apãrutã la Editura Spandugino, Fluviul Alfeu sau despre exil și întoarceri. Încet-încet a copt în minte ideea unui interviu.
Despre Sanda Golopenția-Eretescu trebuie spus cã este profesor emerit de studii franceze la Universitatea Brown din SUA încã din anul 1981, unde a emigrat silitã de împrejurãri. A publicat 50 de cãrți despre pragmatica literarã (cele mai multe dintre ele analizeazã teatrul și romanul francez al secolului XX), semiotica culturalã, antropologie și sociologie româneascã, dar și eseuri literare și prozã scurtã.
Printre volumele publicate de Sanda Golopenția se numãrã: Mitul pagubei (1986); Les voies de la pragmatique (1988); Voir les didascalies (în colaborare, 1994); Cartea plecãrii (1995); America America (1996); Desire Machines. A Romanian Love Charms Database (1998); Vãmile grave (1999); Intermemoria — Studii de pragmaticã ºi antropologie (2001); Chemarea mâinilor negative (2002); Learn To Sing, My Mother Said. Songs of the Women of Breb/ Hori de femei din Breb (2004); Limba descântecelor româneºti (2007); Emigranþii Carter (2008); Hacia una nueva Definición de las Didascalías (în colaborare, 2009).
De asemenea, câteva titluri de reținut dintre volumele editate de doamna Golopenția sunt: Current Trends in Romanian Linguistics (cu Al. Rosetti, 1978); Les propos spectacle. Études de pragmatique théâtrale (1996); volumele lui Anton Golopenția, Opere complete I-III și V, Ultima carte (2001), Românii de la est de Bug I–II (2006), respectiv Rapsodia epistolarã I–IV; și
Ștefania Cristescu Golopenția, Descântatul în Cornova–Basarabia (2003) ºi Sporul vieþii (2007).
Ultima carte a doamnei Golopenția, publicatã în 2019 în Marea Britanie, Surveillance and Memory: Our Daily Lives, evocã perioada comunistã, portretul tatãlui, reputatul sociolog Anton Golopenția și dispariția prematurã a acestuia.
Ce amintiri aveți despre tatãl dvs? Și cum v-a afectat absența lui, mai ales știind cauza ei?
Despre tatãl meu, am amintiri puține, dar precise. Aveam 11 ani când tatãl meu a murit, în închisoare. Înainte de asta, între anii 1941 și 1944, el a fost prins în campania de identificare a românilor aflați în spatele frontului, în Ucraina, conducând o echipã a Institutului Central de Statisticã trimisã pe teren în acest scop, iar mai târziu ca membru într-o comisie de triere a celor dornici sã vinã în Basarabia sau România. În timpul acesta, eu am fost trimisã la Bozovici, în Caraș-Severin, la bunica, unde, dupã nașterea fratelui meu, a venit dupã o vreme și mama împreunã cu el. La întoarcerea de pe teren, tatãl meu a lucrat intens la Institutul de Statisticã în care, între 1947 și 1948 a funcționat ca Director general delegat. Venea sã ia prânzul cu noi, dormea între 5 și 10 minute, pleca înapoi la birou și se întorcea seara târziu. Între timp, în anul 1946, participase ca expert statistic la Conferința de pace de la Paris. Toate acestea au însemnat cã îl vedeam pe fugã, absorbit de muncã, cu excepția momentelor în care ne lua la plimbare, pe fratele meu și pe mine: în Grãdina botanicã, la șosea, în pãdurea Andronache, în sate din jurul Bucureștilor. Plimbãrile s-au îndesit între septembrie 1948, când a fost forțat sã demisioneze și ianuarie 1950, tatãl meu fiind șomer și lucrând cu bucata pentru Comisia de Planificare. Ca momente în doi, îmi amintesc de drumul mai întâi cãtre grãdinițã și, ulterior, cãtre școalã, pe jos, împreunã, dimineața devreme, dând de mâncare castorilor în Cișmigiu, trecând prin dreptul Palatului regal și ajungând la destinație, pe lângã piața Amzei sau, mai târziu, în spatele Bisericii Albe. Îmi dãruia cãrți (de istorie, groase, fãrã dialoguri, reflectam, cea pe care am citit-o întâi, la mai mulți ani distanțã, a fost Autobiografia lui Michelet). Îmi plãtea, cu bancnote noi-nouțe primite ca platã de la Comisia de Stat a Planificãrii, compunerile pe care le aprecia reușite despre plimbãrile împreunã. Cu el mersesem la Bozovici, într-un camion cu prelatã, sub ploaie.
Am știut când a murit, nici eu nu știu cum. Pe mãsurã ce creșteam, dorul se adâncea. Îmi lipseau tãcerile lui, zâmbetul palid, plãcerea lui de a face provizii pentru casã sau de a inventa o cumpãrãturã nemaipomenitã în vremurile de rãzboi și lipsuri pe care le apucasem alãturi de el. Descoperea câte o glastrã cu ghiocei la lacuri, sau raci, o datã un somn uriaș nu știu de unde, procura magiun în vase de pâmânt și, la fel unturã, cumpãra cele mai frumoase funii de ceapã și usturoi, un prieten i-a trimis o ladã cu mere în chiar ziua arestãrii, cum am aflat citindu-i dosarul de la S.R.I. Când mergeam la el la birou, îmi dãdea sã ronțãi biscuiți soldãțești.
Cum ați ales meseria pe care o aveți?
La Bozovici am decoperit întâi vorbe diferite de ce auzisem pânã atunci. Bunica și pietenele ei vorbeau în graiul locului sau în germanã. Ca sã înțeleg, mã concentram lacom pe cuvintele necunoscute: hã, pentru uite; șcãtulã, pentru cutie; farbã pentru vopsea; paradaise pentru roșii; și multe altele, de care-mi amintesc mai rar acum, dar care au reprezentat atunci, la cei 3–4 ani ai mei, enigme sãrbãtorești. Ascultam atent diminețile, sã prind iaurgiul care trecea pe Dr. Lister, sã cobor în fugã cele trei etaje și sã mã întorc acasã cu iaurtul în borcãnele sinilii (am luat cu mine unul când am plecat „definitiv”). Strigãtele țigãncilor, pierdute melancolic — Haine veeeechi — sau intonate ispititor — Vialiti, vialiti, cu parfum vialiti, hrizanteme, hrizanta! — mã bucurau multã vreme dupã ce nu se mai auzeau. La piațã, îmi plãcea sã ascult cum își prezentau marfa vânzãtorii: Alo, îi menține tari, boabe de muștar, pentru gogoșari. Mama a insistat sã mã expunã la limbi diferite, m-a înscris la grãdinița și școala francezã, mai târziu ne-a plãtit, dând ea însãși meditații, ore de germanã, eu am trecut fugar și pe lângã greacã, s-a înscris și ne-a înscris la ore de esperanto la Clubul lucrãtorilor în învãțãmânt (vorbeam în esperanto cu vizitatori chinezi), între timp învãțam la școalã rusa. Când a lucrat la manualele de gramaticã pentru clasele V–VII, a probat cu noi acasã exercițiile de sintaxã pe care le alegea. Pe neobservate, dialogul cu cuvintele și cu limba s-a adâncit. În facultate am fost pe teren în Maramureș și în Oltenia și, pe de altã parte, am venit în contact cu începuturile structuralismului, ale poeticii, care m-au atras.
Cum de ați luat hotãrârea sã pãrãsiți țara și în ce împrejurãri s-a petrecut plecarea dvs.?
Mã obișnuisem din anii de școalã cu nedreptatea. O echilibrau iubirea cu care ne urmãrea evoluția mama noastrã, bunul domn Ion Negru, unic prieten al casei în anii negri, grija unor profesori de excepție, cum au fost, la școalã, doamna Kaetas sau dna Georgeta Breazul, iar la facultate, mai târziu, luminos afectuosul Alexandru Rosetti, sobrul dar caldul Iorgu Iordan, mereu atentul Mihai Pop. Au venit și au trecut repede niște ani ai deschiderilor, în care, sprijinitã de telefoanele pe care Al. Rosetti era oricând gata sã le dea întețit, am ajuns cu burse în Franța și în America. Le-au urmat anii 1970, în care închiderile s-au ținut lanț, dar mã bucuram încã de lucrul la Institut. Apoi pe nesimțite totul s-a întunecat. Nu mai puteam pleca nicãieri. Fratele meu, aflat la studii pentru doctorat, a fost rechemat în țarã în ajun de susținere a tezei, deși avea actele în regulã. A refuzat, i s-a desfãcut contractul de muncã și i s-a fãcut un proces care a durat zece minute și în urma cãruia a fost condamnat. Mama a fãcut atunci o parezã la mâna stângã. La nu multã vreme s-a îmbolnãvit și, dupã o internare grea, a murit cerând sã fie înmormântatã la cimitirul din satul Jilava, unde primisem veste (în anii 1960) și apoi înștiințare (în 1968) cã fusese îngropat tatãl meu, mort în anul 1951. Sorin Alexandrescu organiza în Olanda o sesiune dedicatã limbii române la care m-a invitat. Am încercat sã merg, am fost respinsã, cum eram mereu în ultimii ani, și, când am mers sã mã interesez cu privire la motive, mi s-a propus sã trimit lucrarea. „Așa ajung oamenii sã plece din țara lor”, am spus atunci funcționarului de la Cadre. „Aveți post, leafa curge, n-o sã plecați niciodatã”, mi-a rãspuns. A urmat un rãstimp de reflecție. Fratele și soțul meu optaserã demult pentru rãmânere/plecare, eu rezistasem din rãsputeri. Am mers într-o zi la Jilava, am recapitulat câte ceva din ce fusese și m-am decis.
Cum s-a petrecut adaptarea la viața din America? A fost greu sã vã obișnuiți?
Aveam amândoi, soțul meu și cu mine, 40 de ani, fratele meu era șomer, ne venea greu sã cerem sprijin celor puțini, pe care-i cunoșteam. Am început clasic, prin slujbe de vânzãtori în prãvãlii și apoi prin ore de italianã la Cornell University (pe un post de student doctorand), care sã ne dea rãgaz sã depunem dosare de candidaturã oriunde ni se pãrea cã am putea lucra. Profesorul Sebeok, pe care-l țineam la curent cu ce încercãm, mi-a propus sã țin un seminar de Literaturã și semioticã la un Institut de varã organizat la Vanderbilt University. Am împrumutat bani de drum, am mers și studenții mei — profesori de limba și literatura francezã — mi-au atras atenția asupra unui post la Universitatea Brown. L-am obținut, prin interviu telefonat, și am luat de la început uceniciile. Am traversat în 10 ani etapele devenind profesor cu drepturi depline în anul 1991. Adaptarea nu a fost ușoarã. M-au ajutat sã înțeleg rosturile noii lumi, cel mai mult sudenții. Am obținut definitivatul, în 1987, am cumpãrat o casã, și lucrul a marcat un început de înpãmântenire, cu vecini inimoși. Viața în America e lipsitã de alintul devãlmãșiilor multe, fanteziste și compensatorii cu care eram deprinsã de acasã. Scrisul în românã, colaborarea la o revistã ale cãrei pagini americane erau scoase de soțul meu la Providence au fost îmbãrbãtãri. Zona în care locuiam nu avea mulți români. Când a apãrut în viețile noastre, computerul a fost salvator.
Care sunt lucrurile cele mai importante pentru dvs. în viațã?
Câțiva oameni dragi, amintirea acelor dintre ei care nu mai sunt, prietenii, lucrul, atunci când iese, foștii studenți care reapar dupã ani.
Ce vã place cel mai mult în America?
Spiritul de inițiativã al oamenilor.
Ce vã lipsește cel mai mult?
Prietenii din țarã, studenții români, satele în care am fãcut cercetãri de teren, Biblioteca Academiei în care am trãit zile întregi bucuria descoperirilor, cartierul Cotroceni din București, unde am copilãrit.
Cum ați descrie pe scurt viața dvs.?
Singurãtate. Tãcere. Rãzbire. Bucuria de a întâlni oameni. Dorința de a înțelege. Multe proiecte de trecut. La orizont, România.
Dintre persoanele pe care le-ați cunoscut de-a lungul vieții, care întâlniri v-au marcat cel mai mult?
La școalã, doamna Kaetas. În facultate și în cercetare, Profesorul Alexandru Rosetti. În Statele Unite, Profesorul Thomas A. Sebeok și Profesorul Einar Haugen.
Ce mesaj ați vrea sã transmiteți tinerilor din ziua de astãzi?
Le doresc tinerilor din România sã îndrãzneascã larg, cu conștiința deplinei lor egalitãți cu oricine pe lumea asta, în direcții care, de la un moment dat și oriunde s-ar afla, sã se orienteze fertil și rotund spre punctul de pornire.
Ce ați dori sã mai faceti? Care sunt planurile dvs. de viitor?
Aș dori sã public carnetele de teren și cercetãrile rãmase în manuscris ale Ștefaniei Cristescu Golopenția. Apoi, dacã e vreme, sã public cercetãrile mele în satul maramureșean Breb, cãruia i le datorez. Ar fi de scris și pagini ale odihnei, spre toate zãrile și subiectele, mi-e dor s-o fac, fie și pe apucate. Am o carte aproape gata despre echipele lui Dimitrie Gusti, care se cere încheiatã. Iar în ce privește proiectul de recuperare a operei lui Anton Golopenția, lucrez acum la vol. IV al Operelor (Sociologie. Postume) și mã gândesc la cine mi-ar putea sta în ajutor cu traduceri din germanã, latinã, greacã și maghiarã pentru proiectul lui: Populația României (1700–1948).
Convorbiri Literare
|
Interviu de Raluca Prelipceanu 3/7/2022 |
Contact: |
|
|
