Despre înţelegerea ştiinţei
„Perturbaţiile aduc o schimbare profundă în înţelegerea oamenilor cu privire la modul în care funcţionează lumea din jurul lor” scrie David Potter (How disruptions happen)
Înţelegerea nu este prea bine inţeleasă! Dar cine mai creşte astăzi gânditori?
În epoca hibridă de tranziţie spre epoca IA pe care o trăim avem muncă hibridă, culturi hibride, maşini hibride, genuri hibride, minţi hibride, războaie hibride, guverne hibride, realitate hibridă, adevăruri hibride.
Dacă oamenii nu înţeleg cum funcţionează ştiinţa, nu pot înţelege cum să se gândească la ceea ce le oferă sau la ce le va mai oferi ştiinţa.
Pe de altă parte, cunoştinţele evoluează atât de repede încât în viitor nu vom fi în stare să înţelegem tot iar ştiinţa poate deveni, din aliat, duşmanul omenirii. În aceste condiţii, vor fi computerele viitorului gânditorii universului? Acesta va fi un alt „nou normal”? Omul o să rămână prostul planetei?
Oamenii au încredere în ştiinţă atâta timp cât nu vine în contradicţie cu ceea ce îşi închipuie ei că ştiu, că au învăţat sau cunosc. Nu pot înţelege că ştiinţa nu le poate oferi certitudini sau soluţii indestructibile, doar alte şi alte întrebări. Câte ipoteze de stare a cunoaşterii la un moment dat nu au fost contrazise şi răsturnate de noi dovezi?
Dubiul nu este opusul ştiinţei, este un element esenţial al ştiinţei (şi al credinţei, cum spunea Paul Tillich).
Îndoiala în ştiinţă este carateristica cercetării deşi mulţi o pot considera o eroare. Există şi erori, fără îndoială, “forţate sau neforţate”, depinzând şi de onestitatea şi altruismul oamenilor de ştiinţă.
În ştiinţă nu poţi fi niciodată categoric. Trebuie să spui încă nu ştim, cercetăm. Altfel ţi-ai terminat cariera.
Nemaivorbind de cercetările care s-au îndreptat către un anumit scop şi care au eşuat, dar, paradoxal, au dus la noi descoperiri care s-au dovedit de o mare importanţă în viaţa noastră. Aşa funcţionează ştiinţa şi cercetarea, sau aşa ar trebui, altfel ar dăuna procesului ştiinţific.
Controverse, conflicte şi erori vor exista atâta timp cât omul va face cercetare ştiinţifică. Şi azi asistăm, poate mai mult decât în alte perioade ale istoriei, la aceste discordii care influenţează percepţia oamenilor despre ştiinţă, şi conduc la apariţia de teorii ale conspiraţiei, care, vreţi, nu vreţi, au la origine o parte de adevăr.
Astfel apar 2 capcane, explicate de Liv Grjebine în articolul său “Why Doubt Is Essential to Science”.
Prima se referă la naraţiunea populară a ştiinţei, credinţa că ştiinţa poate rezolva orice problemă.
Aici am putea vorbi şi de o altă „tulpină” a primei capcane, a confuziei pe care o fac unii punând egalitate între credinţe şi cunoştinţe, aşa cum alţii nu fac diferenţa dintre plăcere şi pasiune. Credinţele nu sunt cunoştinţe, dar amândouă pot fi schimbate sau modificate prin experienţe şi percepţii noi, şi chiar pe alte cunoştinţe noi sau descoperiri ştiinţifice.
A doua, este forma de relativism cu tendinţe spre nihilism, provenită din neîncrederea sau chiar negarea evidenţei, născută la rândul ei din separarea ştiinţei de metodă.
Un studiu Pew Research amintit în articolul de mai sus, arată ca 35% din americani consideră că metoda ştiinţifică este manipulată astfel încât produce orice rezultat dorit de cercetător! De aici până la ideea că orice ipoteză poate fi considerată posibilă, sau orice rezultat poate fi transformat într-o armă, subiect al unei conspiraţii, nu este decât un pas.
Şi asta trăim acum, cu această pandemie de COVID-19, în care opiniile avizate sau nu, contradicţiile chiar în rândul lumii medicale, specializată sau nu, tratamente şi medicamente aprobate sau nu, bâlbele şi nesiguranţa instituţiilor şi autorităţilor medicale şi elitelor politice (cel mai toxic amestec), escrocheriile şi fraudele incredibile, şi financiare şi medicale, ştirile false şi teoriile conspiraţiei ne-au inundat minţile, ne-au bulversat înţelegerea şi ne-au zdruncinat buna credinţă, în măsura în care erau.
Ştiinţa ştie ce face şi ce spune, dar nu face politică. Politica nu înţelege ce spune şi ce face ştiinţa, dar numai ea, ia întotdeauna deciziile.
Şi dacă mai adăugăm şi unele dovezi, mai vechi sau mai noi, în sprijinul conspiraţionistilor, elucubraţiile zburdă.
Potrivit unui sondaj INSCOP, 65.7% dintre români sunt de părere că pandemia de Covid a fost provocată de elitele globale pentru a impune controlul asupra populaţiei lumii (www.biziday.ro).
Dacă adevărul este întotdeauna pe la mijloc, ar trebui căutat prin Fosa Marianelor.
Poate n-ar fi rău să aplicăm şi metoda destructurării a lui Jacques Derrida.
Şi atunci mai putem avea sau pretinde încredere în ştiinţă, că în autorităţi, guverne şi politică nu mai are nimeni pe tot globul? Aici intervine rolul oamenilor de ştiinţă de a reconstrui încrederea în procesul de cercetare si explicarea abordării ştiinţifice celor mai mulţi dintre noi.
Mihai Bogdan Lupescu
|
Mihai Bogdan Lupescu 2/21/2022 |
Contact: |
|
|
