Scrisoare pastorală
Vremuri de pandemie(I).
De doi ani ne luptăm fiecare și toți laolaltă, cum putem, cu o boală cumplită, neîntâlnită până acum în analele medicinii. Mulți dintre noi au pierdut lupta cu această boală, alții au rămas cu sechele pentru tot restul vieții, alții au trecut prin spaime cumplite. Nu cred că a fost persoană sau familie, care să nu fi avut de suferit cât de cât de pe urma Covidului, fie că a fost vorba de propria sănătate, fie de a celor apropiați, fie de pierderi economice, de frustrări personale și sociale etc. Din cauza măsurilor de prevenție care s-au luat în acești doi ani, din cauza multor eșecuri în ceea ce privește medicația, am ajuns să ne temem mai mult de vaccin decât de boală; am ajuns să ne temem mai mult de spital decât de moarte. Nu este dreptul nostru să căutăm cauzele și vinovații acestei stări de psihoză socială. Vom face însă altceva.
Am avut prilejul, în urmă cu mai mulți ani, să descifrăm și să conspectăm peste 1.100 documente reprezentând arhiva fostei Protoierii a Mehadiei din perioada 1784-1886. Acolo am găsit numeroase mențiuni privind epidemiile care bântuiau Banatul în special și Europa în general la sfârșitul veacului al XVIII-lea și prima parte a celui de-al XIX-lea. Au fost atunci vremuri cumplite. Epidemiile sau bolile molipsitoare se întindeau cu ușurință, medicina era la un nivel foarte scăzut față de cea de astăzi. În urma unor asemenea epidemii rămâneau munți de cadavre. Au fost cazuri când, în Europa, au murit două treimi din populație. Altfel spus, din trei oameni au murit doi. E cumplit. Se cuvine să stăruim asupra acestor lucruri în câteva numere din ,,Scrisoarea pastorală”, pentru că avem multe de învățat și noi cei de azi. După ce vom citi acestea, nu ni se vor mai pare imposibile măsurile de protecție care ni se impun, nici tratamentele.
Autorităţile erau interesate pentru cunoaşterea izbucnirii oricărui focar de infecţie şi de aceea porunceau preoţilor, ca în termen de paisprezece zile de la un deces cauzat de o boală molipsitoare, să anunţe pe solgăbirăul locului nu numai de deces, ci şi de cauza morţii, mai cu seamă dacă aceasta este ,,boală lipicioasă"(contagioasă - n.n.).
Dintre epidemiile cele mai periculoase la vremea aceea vom face referire la câteva:
1.Variola. Variola este o boală infecto - contagioasă provocată de un virus şi caracterizată printr - o stare de toxemie intensă, apariţia unei erupţii verzi copustuloase generalizate şi cu o evoluţie gravă. Boala este extrem de periculoasă în zonele lipsite de asistenţă medicală. Alături de ciumă şi holeră, a făcut ravagii şi în Principatele Române de - a lungul timpului. Boala a fost cunoscută de milenii în India şi China, apoi s - a răspândit în Orientul Apropiat, în Africa, Europa, America de Nord (după descoperirea lui Christofor Columb) şi în Mexic (prin expediţiile lui Cortez). Denumirea de „variolă" a fost dată de Marius d'Avrenches în Franţa, în 570, iar prima descriere ştiinţifică a bolii ni se păstrează de la Rhazes (860—932). Conform statisticilor istorice, acolo unde a apărut epidemia, două treimi din populaţia zonei afectate a dispărut. Primul mare succes al medicinii ştiinţifice în combaterea variolei a fost înregistrat în 1796, prin medicul englez Edward Jenner, care a practicat prima vaccinare antivariolică. Descoperirea lui nu era importantă numai pentru combaterea variolei, ci şi pentru deschiderea unor noi perspective în seria imunizărilor profilactice. Perfecţionată de - a lungul vremii, ea a dus la eradicarea variolei în numeroase ţări ale lumii, iar din 1977 pe întregul glob. În ţara noastră, vaccinarea antivariolică s - a introdus încă din anii imediat următori descoperirii lui Jenner, fiind apoi legiferată. Ultima epidemie de variolă a fost înregistrată în cursul primului război mondial (1918). În Principate au existat şi forme empirice de luptă contra variolei. Boala este numită „vărsat" sau ,,vărsat de vânt". Se distingeau două forme : vărsatul adevărat şi vărsatul de vânt. Tot în popor există şi denumirea de „bubat". Vaccinarea antivariolică era numită popular „altoirea", „oltuirea" cu „bube de vacă". Denumirea de „altoire cu bube de vacă" provenea de la faptul că materia care se inocula copiilor sănătoşi, sub formă de vaccin, era prelevată de la vacile bolnave de variolă. Generalizarea vaccinării antivariolice a întâmpinat rezistenţă din partea unor pesimişti. Au fost necesare eforturi deosebite din partea autorităţilor politice, administrative şi medicale pentru realizarea acestei acţiuni. După mai bine de 40 de ani de la descoperirea vaccinului antivariolic, documentele de epocă ne dovedesc că erau necesare măsuri energice pentru convingerea şi educarea populaţiei. În cadrul acestei acţiuni au fost implicaţi şi membrii clerului de toate gradele din Imperiul Habsburgic. Preotul era factorul principal, care avea legătură directă cu masele, putând să le influenţeze. Aşa cum şi - a dat sprijinul său direct în numeroase alte acţiuni care priveau ridicarea nivelului de cultură şi civilizaţie al populaţiei, clerul a fost prezent, dintru început, în lupta antivariolică. A fost atât o urmare directă a ordinelor autorităţilor Bisericii şi celor politico - administrative, cât şi o înţelegere profund umanistă şi moral - religioasă a relaţiilor interumane de într - ajutorare. Preotul, părintele, era omul cel mai luminat al comunităţii şi de cuvântul lui păstoriţii nu se îndoiau. El le citea de la amvon Sfânta Evanghelie, dar şi pastoralele şi circularele vlădicilor, le recomanda şi le citea cel dintâi broşurile de popularizare a celor mai ,,moderne" descoperiri în lupta pentru sănătatea publică. Mai mult, preotul ortodox dădea exemplul personal, supunându - şi cel dintâi, conform îndrumărilor, copiii la ,,oltuit". Clerici luminaţi au scris chiar lucrări personale, iar alţii au tradus asemenea lucrări, necesare în procesul de educare sanitară a maselor. Este de admirat concepţia şi poziţia mitropolitului de Karloviţ(de care, ierarhic, aparţineau eparhiile din Transilvania şi Banat până la jumătatea secolului al XIX - lea), Ştefan Stratimirovici(1790 - 1834), care, în 1804, scrie epistola Învăţătură de bubatul de vacă pentru dezrădăcinarea şi istovirea bubatului firesc(Pesta, Tipografia Universităţii, 1804) adresată ,,părinţilor şi tuturor celor mai bătrâni ai neamului românesc". Broşura a fost tradusă, după toate probabilităţile, de clericul român iluminist Gheorghe Şincai. Gestul mitropolitului a fost urmat de ierarhii sufragani de la Sibiu, iar din documentele ce le analizăm reiese că şi de cel din Vârşeţ, respectiv episcopul Petru Vidac(1806—1818), român de origine. Mulţi clerici traducători de broşuri de popularizare nu se cunosc, dar terminologia folosită dovedeşte cu prisosinţă că traducerile sunt făcute de clerici.
Măsuri concrete s - au luat în toate Principatele Române. Astfel, în Ţara Românească, doctorul Caracaş a făcut vaccinări antivariolice încă din 1800, în Moldova, arhiatrul(medicul șef- n.n.) Hesse începând cu 1803, iar in Transilvania şi Banat, tot din primii ani ai veacului XIX. Regulamentul organic din Moldova şi Ţara Românească a legiferat acţiunile de luptă antivariolică. Se ajunge chiar ca să se predea cursuri de medicină populară la Seminarul „Veniamin Costachi" din Iaşi, în cadrul căruia un profesor, precum Constantin Vârnav, nu uita să facă educaţia antivariolică viitorilor clerici. Documentele în discuție, necunoscute cercetătorilor până de curând, completează un fundal de epocă, conturează un crâmpei de viaţă românească din Banatul începutului de veac al XIX - lea, cu suferinţele, temerile, nevoile şi speranţele sale. Ele evidenţiază contribuţia a doi militanţi români clerici, episcopul Petru Ioanovici Vidac şi protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, în vremea cărora se desfăşoară principalele campanii de vaccinări antivariolice.
Preoţii erau obligaţi să folosească orice prilej ca, atât de la amvon, cât şi de la catedră sau din orice altă împrejurare să îndemne poporul să - şi vaccineze copiii. În 1823 se făcea copiilor ,,oltuirea bubelor". În cazul în care nu se făcea acest ,,vaccin", copilul era în pericol ,,de muncile boalei, de stricarea feţe(i), de vătămarea şi de totalnică păgubirea ochilor, dar mai pre urmă şi de ă(n)săşi moarte, care, de multe ori, prin fireştile bube, asupra neamului celui omenesc vine". Se aduceau şi exemple, cazuri concrete. Astfel, un creştin din Vârşeţ refuzase să facă ,,oltoirea" copiilor săi şi i - au murit doi într - o zi şi al treilea în ziua următoare.
Epidemia a durat mai mulţi ani, fiindcă în 1826 se revine mult mai insistent cu poruncile şi îndrumările ierarhilor către preoţi de a convinge poporul să - şi ,,oltoiască" pruncii. Stăpânirea din nou poruncise ,,ca oltuirea de carea, unde şi unde cu răceală pănă acum s - au lucrat, cu nouă înfocare şi cu mai multă râvnă spre bunul de obşte să se întrebuinţăză. Deci, în urmarea a acestei mai înalte porunci, bineîncuvinţăniei voastre şi toatei parohialnicei preoţimi să porunceşte, ca spre scopul acesta osăbite propoveduiri întocmind, norodul în bisărică, din amvon, ba încă şi la fieştecare alt prilej bun să - i înveţe ca prejudecările (credinţele deşarte - n.n.) de care oamenii de buna cinstirea noastră, mai vărtos cei proşti(simpli, neînvăţaţi, fără ştiinţă de carte - n.n.), neluând seamă cu adevărat prea folositoriului şi de toată primirea vrednicului acestui lucru cuprins sănt, odată de înrădăcinatele( lor rătăciri) să piară, iar norodul la calea dreaptă să vină, ca săngur, de buna sa vo(i)e să întrebuinţază această prea folositoare mijlocire, carea e împ(i)edecarea multor urăte şi groaznice următorilor de bube, carea nu numai că frumusăţea feţei omeneşti o strică şi o urăţăşte, ci încă (în)tocma(i) şi viaţa cea prea scumpă şi a bărbaţilor, cu cât mai vârtos a moalei (crudei - n.n.) tinerimi o curmă". Prin poruncă împărătească, se revenea şi - n 1828 asupra ,,oltoirii”, ba chiar în 1830. Se pare, însă, că în multe locuri se întâmpina mare rezistenţă din partea părinţilor de a se învoi să - şi ,,vaccineze" copiii.
În sprijinul ideilor mitropolitului Ştefan Stratimirovici de Karloviţ, exprimate în broşura sa, clericii menţionaţi şi, alături de ei, majoritatea celor aflaţi în subordine, se dovedeau a fi spirite luminate, umaniste, înarmate cu o concepţie sănătoasă despre lume şi viaţă, care excludea fatalismul, predestinarea în contextul vieţii umane. Omul era dator să lupte pentru viaţă, pentru sănătate, indiferent de eforturi şi de preţ. Leacurile, în cazul de faţă descoperirea vaccinului antivariolic, nu erau semne ale desconsiderării divinităţii, ci dimpotrivă, un dar făcut de Dumnezeu omenirii şi de el trebuiau să beneficieze cu toţii. Preotul se afirma ca un promotor al spiritului progresist în cadrul societăţii, ca un port - drapel al descoperirilor ştiinţifice din epocă, menite să aline suferinţele, să întreţină făclia vieţii, să aducă bucurie şi încredere în viaţă. Din circularele pe tema luptei antivariolice vom menţiona câteva aspecte, care privesc reglementările legale privind acest obiectiv:
Vaccinarea, ,,oltuirea" copiilor şi a celor vârstnici cu ,,bube de vacă";
Izolarea celor afectaţi de boală: ,,nimeni să nu primească în casa sa pre cineva din cei ce să află betegi de bube, încă nici în sat să nu să sufere unul ca acela a să ţinea;
Evitarea contactelor cu membrii familiei celor ce erau afectaţi de boală;
Evitarea vizitelor în casele unde erau sau fuseseră bolnavi de variolă. ,,Nimenea, mergând în vreun sat aproape, în provinţial, să nu între în casa aceia în care s - ar afla vreun beteag de bube, ca nu cumva să capete bubele sau prin atingerea de dânsul cu hainele sale să le aducă la casa sa”;
Protejarea locului în care s - a făcut ,,vaccinarea": ,,Pre pruncii cei oltuiţi să - i păzească, ca zgaibele cele de la oltuire, pănă sănt ăncă nevindecate, să nu le frece cu cămaşa sau cu unghiile să le rupă, căci numai acea oltuire iaste de bubatul firesc feritori, carea să păzeşte a nu să vătăma zgaibele pănă la vindecarea deplin”;(Va urma)
*
Confessio. O minunată poezie cu acest titlu, semnată de regretatul mitropolit Bartolomeu- Valeriu Anania, o redăm mai jos, ca un omagiu adus limbii române și marelui Poet Mihai Eminescu, a cărui zi de naștere o sărbătorim în fiecare an la 15 ianuarie. Iat-o:
,,Doamne, tinde-Ţi patrafirul
peste faţa mea de lut,
sufletu-mi neghiob şi slut
să-l albeşti cu tibișirul,
când amurgu-şi toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.
Să-Ţi vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu stau pe un colţ plecat
şi îmi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea cinii,
să-mi şopteşti că m-ai iertat!
Aciuiaţi pe-o vatră nouă
vom purcede spre nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumina-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două:
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.
Şi-ncălţându-Te-n sandale
să porneşti pe drum stelar,
într-ale slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
şi-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar”.
*
In memoriam: Ilarie Hinoveanu(1934-2013). Era directorul Editurii ,,Scrisul Românesc” din Craiova în perioada 1972-1990. S-a întâmplat de am depus și eu la acea editură manuscrisul unei cărți, Nicole Iorga. Concepția istorică. Deși avea prefața și referatul favorabil al regretatului Acad. Ștefan Pascu, deși editura o propusese în planul editorial în vreo trei ani, de la București era mereu tăiată din plan. Mde! Eram preot! Vreo cinci-șase ani mersesem mereu acolo, dar nu reușisem să ajung decât până la redactorul de carte, când Ion Rusu-Șirianu, când Miu Florea. Directorul era undeva prea sus pentru mine. În 1985 se părea că manuscrisul are toate șansele să obțină aprobarea de la București. Verbal se primiseră vești bune. Mai trebuia să vină aprobarea oficială.
La 10 aprilie 1985, tăiam la vie cu tăticu. Aproape amurgise. La poartă a oprit o mașină. Era unchiu-meu, Prof. Ion Pârvănescu, împreună cu Domnul Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc” din Craiova, poet și membru supleant în Comitetul Central, membru în Marea Adunare Națională. De dimineață avusese loc la Severin lansarea cărții sale Călăreț stingher(București, Editura ,,Cartea Românească”, 1984). Participase și unchiu-meu. Cumpărase două exemplare din carte și se dusese cu ele la Domnul Hinoveanu să-i dea autograf. Când i-a spus că ,,una e pentru nepotu-meu, Al. Stănciulescu-Bârda!”, Domnul Hinoveanu a tresărit și a scris pe carte: ,,Cercetătorului istoric Alexandru Stănciulescu-Bârda, aceste zboruri lirice, împreună cu urarea de a avea noi și frumoase succese în viață și activitatea de cercetare a istoriei neamului românesc. Ilarie Hinoveanu”.
L-a întrebat pe unchiu-meu: ,,- Unde îl pot întâlni pe pandur?” I-a spus unchiu-meu. Acesta abia aștepta să intre pe sub pielea directorului în vederea unei eventuale publicări. Seara a avut loc o întâlnire cu cititorii. Hinoveanu n-a intrat în sală. Când intraseră toți cei prezenți, i-a făcut semn lui unchiu-meu să se apropie și i-a spus: ,,- Hai să-i facem o vizită pandurului de la Bârda!” Și mi-au făcut-o!
Pe la ora 0.30 a reușit unchiu-meu să-l ia de la Bârda. A băut 1,5 litri vin bisericesc și a mâncat dintr-o ceapă. Restul din ce pregătisem pentru masă a spus să i le punem în pachet ca să le mănânce la hotel.
Domnul Hinoveanu mi s-a revelat într-o ipostază pe care n-o cunoscusem până atunci. Părea un om copleșit de grijile neamului, de faptul ,,că neamul românesc este în derivă, că instituțiile de prima mână în frunte cu Biserica Ortodoxă Română sunt aservite politicului”. De altfel, relația aservit-neaservit devenise obsedantă în limbajul său. Ne-a povestit multe și de toate. A intrat în istoria universală și românească, într-a Imperiului Roman și a celui Bizantin, în istoria papalității. A încurcat datele și numele foarte adesea. Uneori mai reușeam să-l mai corectez, dar se supăra. Din toate însă scotea în evidență continuitatea și statornicia prin veacuri a poporului român. În acest sens sunt demne de remarcat mențiunile sale despre Acad. Ștefan Pascu, filozoful Constantin Noica, scriitorii Pompiliu Marcea, Marin Preda și chiar Ion Bodunescu.
Într-o seară, Domnul Hinoveanu a primit un telefon. Domnul Acad. Ștefan Pascu se afla la Hotelul ,,Jiul” din Craiova. Și-au dat întâlnire la restaurantul hotelului. Au stat până dimineața. ,,- Domnule Hinoveanu, îi spunea Domnul Pascu, m-au umilit până la lacrimi bucureștenii. N-am putut să trec Carpații înecat în plâns. Clujul nu mă poate primi în felul acesta. Am venit la Craiova ca să văd starea Olteniei. Prin dumneata pot să fac acest lucru!”. Au vorbit toată noaptea și dimineața Domnul Pascu i-a spus: ,,- Domnule Hinoveanu, mă bucur că mi-am recăpătat tonusul! Mă bucur că starea Olteniei e bună și e sănătoasă. Acum pot să mă întorc în Ardeal cu speranță și încredere!” Despre Domnul Ștefan Pascu spunea că ,,e mare, dar e foarte bruiat de când fiica și ginerele i-au rămas în străinătate”.
Despre Constantin Noica, Domnul Hinoveanu a spus că a primit o scrisoare de la dânsul împreună cu numeroase manuscrise încă din septembrie anul trecut. Nu-i răspunsese încă. Citea însă noapte de noapte din clasicii filosofiei universale, pentru a putea întreține apoi o discuție cu titanul. Oricum, zicea Domnul Hinoveanu, ,,încrederea pe care a avut-o Constantin Noica de a-și încredința moaștele pandurilor olteni spune extraordinar de mult!”
Despre Pompiliu Marcea, marele critic și istoric literar, a spus că era omul care nu a ezitat să se ia de piept cu rușii, care au atentat cu pumnii împotriva istoriei românești la apariția romanului lui D. R. Popescu (Pumnul și palma-n. n.). Domnul Hinoveanu ne-a adus trista veste a morții lui Pompiliu Marcea. L-au găsit înecat în Herăstrău, într-o porțiune de apă unde, dacă piciorul intra până la genunchi. Avea leziuni puternice la cap și pe trup, leziuni care numai la căderea în apă nu le-ar fi putut primi. Pompiliu Marcea se luase de ruși și de evrei în ultima vreme.
Despre Marin Preda a spus că soția sa a doua fusese soția unui agent sovietic. În toate cercurile se știa că Marin Preda a fost asasinat. La capul catafalcului, primele două gărzi de doliu au fost făcute de Domnul Hinoveanu, care se afla întâmplător în București și de două dactilografe. La înmormântare a fost foarte puțină lume. În cimitirul Belu, Marin Preda n-are la căpătâi nici măcar o piatră. Este o brazdă peste mormântul lui. Parcă intenționat, de undeva de sus, vor să-l lase pradă uitării.
Ion Bodunescu, scriitorul aflat la a zecea carte, este în prezent comandantul general al Miliției și Securității în Mehedinți. El a publicat câteva cărți împreună cu fostul redactor de la Editura ,,Scrisul Românesc”, Ion Rusu-Șirianu. Domnul Hinoveanu a spus că e prieten foarte apropiat cu Domnul Bodunescu și că nu peste multă vreme vor face împreună o vizită ,,pandurului” de la Bârda.
Domnul Hinoveanu s-a dovedit a fi un mare antisemit. La un moment dat se revolta pentru faptul că noi, creștinii, ,,ne închinăm unui evreu”, ci nu unui Orfeu sau lui Daniil Sihastru. I-am explicat că nu ne închinăm unui evreu, ci lui Dumnezeu, care putea să se nască în Palestina, în Groenlanda sau Tanganyka. Degeaba! A ținut-o pe-a lui!
Domnul Hinoveanu a ținut să-mi reamintească faptul că nu m-a primit până atunci și nici n-a stat de vorbă cu mine, pentru că nu erau șanse de publicare a cărții mele. Acum nu mai este nici un impediment și în câteva săptămâni cartea va putea pleca la tipar.
Din păcate, cartea a mai stat la editură până în 1994, când am dat-o la altă editură și a apărut în același an!
*
*
Zâmbete. ☺,,– Bună ziua, aveți bomboane vărsate?” ,,– Da!” ,,– Și... de ce nu le adunați?” ☺ Aveți grijă ce votați: o bere și 3 mici nu țin 4-5 ani de foame! ☺Omul prost și lemnul strâmb, nu-l poți îndrepta curând! ☺Bicicliștii sunt un real pericol pentru economie: nu cumpără mașină, nu benzină, nu asigurare, nu impozit, nu rovignetă! Nu plătesc la spălătorie, la parcare ... Și, pe deasupra, mai sunt și sănătoși! ☺Am luat o pungă cu sare de Himalaia, pe care scrie că s-a format în urmă cu 250 de milioane de ani, dar expiră în august!
*
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La mulți ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 2/10/2022 |
Contact: |
|
|
