Visul poetic
Este nevoie de un duh dãtãtor de viațã, de dorința de a fi care sã trezeascã în inima puiului de pasãre impulsul existențial, inteligența nativã ca la vremea rostuitã sã spargã coaja oului unde a fost sechestrat ca într-un copârșeu pentru a ieși afarã la luminã, iar dupã ce îi vor crește aripile sã cuteze sã zboare, sã se înalțe la ceruri. Tot astfel existã în om dorința de a fi, voința de a descoperi lumina care sãlãșluiește în sine, aspirația spre lumina transcendentalã, nostalgia de a mai zãbovi o vreme în aceastã lume, visul poetic de a fi nemuritor mãcar cultural, spiritual, de a mai rãmâne pentru o vreme în memoria celor care au norocul de a mai dãinui ori șansa de a se naște mai târziu dupã ce fiecare muritor trece la cele veșnice, dupã ce fiecare se întoarce de unde a venit.
Starea de spirit poeticã este precum un vânt de desprimãvãrare când în inima poetului încolțesc lujerii de luminã increatã. Petala albã a florii de mãr este corola fructului, gloria seminței ascunse în întunericul pãmântului. În zorii primãverii petala își dezvãluie frumusețea îngereascã. Însã atunci când apare fructul corola se scuturã, se dã la o parte, face loc pe creangã seminței din fruct, șansei sale de a înflori din nou, de a învia la rãsãritul soarelui. Tot astfel se înfiripã și sentimentul poetic în mintea poetului. Apare din abisul visãrii, de nicãieri, ca o fâlfâire de aripã de înger, ca o petalã de floare albã de mãr legãnatã de adierile vântului de primãvarã.
Precum Iacov, dacã se va lupta toatã noaptea cu îngerul, dimineața poetul va schiopãta dar va fi deopotrivã înfricoșat și nespus de fericit, victorios în sinea sa și smerit de stângãciile sale, demn de isprava de a se bate în parte cu îngerii și daimonii în noaptea adâncã a cugetãrii. Și de unde ar putea ști dacã lupta aceasta oarbã n-a fost decât un vis, o reverie, decât privind la grãunþii mãrunți de polen auriu care au rãmas pe aripile sale frânte poposite pe pãmânt sã se vindece, sã se învigoreze spre a fi încercate din nou de ispita cutezãtoare a zborului.
Visul poetic se prefigureazã în adâncurile sufletești precum chipul lui Narcissus în oglinda fântânii desfundate și limpezite cu perseverențã de poetul care „sapã, sapã pânã dã de stele-n apã”. Poetul se joacã fãrã sã știe cu focul sacru al zeilor pe care l-a furat Prometeu dezlãnțuindu-se. Prometeu a fost primul poet care a înțeles câtã putere de zbor și de înãlțare cãpãtau vulturii care-i consumau rãrunchii. De aceea când s-a vãzut liber, Prometeu a încercat el însuºi sã zboare, sã prindã din urmã vulturii, sã se rãzbune. Numai cã precum Icarus, având aripi de cearã, s-a prãbușit apropiindu-se prea mult de soare ori încercând sã zboare în nopțile cu lunã plinã.
Imaginile poetice se țes în câmpurile magnetice ale minții din ritmurile unor sonoritãți lãuntrice, din cântecul trist al lebedelor pe care poetul le aude la început vag, sau pe care și le reamintește cu greu în noaptea visãrii. Când se trezește din starea de reverie și de fascinație poetul încearcã sã-și reaminteascã viziunile nocturne, iluminãrile sufletești, sã reconstituie în ritmurile acelei muzici lãuntrice prin cuvinte acea lume a viselor pe care astfel sperã sã nu o mai uite niciodatã.
Filonul poetic din subteranele conștiinței explorat de poet ȋl ajutã pe cititor sã vadã și ceea ce existã dincolo de vãlul aparențelor, de realitatea fenomenalã perceputã doar prin simțuri ori numai la nivelul abstract și conceptual. Chiar dacã visul poetic este obscur și nebulos din norii cei mai tulburi plouã de multe ori cel mai limpede, fertil și curat. Lumea poeticã de vis începe sã se formeze precum o furtunã de idei ºi de imagini obscure care apoi se decanteazã și se limpezesc. Dintr-un cocteil de presimțiri ecstatice și euforice, de tulburãri și neliniști, amestecate dupã metode și rețete secrete poetul decanteazã licori exotice, bãuturi rãcoritoare, alcooluri rafinate, care ne tulburã și ne rãscolesc simțirea, starea de spirit, ne transpun într-o altã lume decât cea cotidianã.
Poezia existã și va continua sã existe atâta timp cât în aceastã lume existã suflete sensibile, minți visãtoare sau lucide care gândesc și simt în imagini poetice. Poezia este îngemãnatã în codul genetic al poetului, în structura sa sufleteascã, în intelectul sãu intuitiv. Este un dar al înțelegerii sensibile pe care numai cei care au o sensibilitate și imaginație poeticã asemãnãtoare îl pot înțelege tot astfel cum trebuie sã fii un meloman nãscut, sensibil și educat pentru a înțelege și savura așa cum se cuvine o simfonie.
Existența înseamnã transcendențã, luminã din Luminã, epifanie și revelație a corolei de frumos a lumii invizibile. Lumea vizibilã este întemeiatã și susținutã prin legile lumii invizibile. Prin miracolul existenței invizibilul devine vizibil, transcende întunericul neantului și al neființei, devine realitate imanentã, perceptibilã. Omului, conștiințã a creației, i se deschid ochii, ferestre prin care poate vedea lumina din sine și din lume ca într-o oglindã magicã, universul în fiecare lacrimã de luminã izvorând din Luminã. Imanentul din contingent fãrã miracolul transcendenței, fãrã harul și libertatea revelației, a ieșirii la luminã din întunericul neființei, este miopie spiritualã. Numai în viziunea întregului, a privirii de deasupra celor vãzute se poate poate vedea frumosul, armonia și unitatea imaterialã a formelor. Existența este înãlțare din contingent și depãșire a contrariilor, iar conștiința trezire din somnul de moarte al spiritului ascuns în tot ceea ce existã.
În sufletul și mintea poetului inspirat, în substratul material al inteligenței raționale și intuitive se întâlnesc pentru o clipã emanații inteligibile ale rațiunilor divine, ale câmpurilor de forțã ale luminii increate, ale energiilor non-raționale și la confluența acestora, în vortexul translucid se creazã astfel imagini, forme, simboluri poetice și metafore pe care facultãțile mentale sensibile aparte ale poetului sunt capabile și pregãtite mãcar în parte sã le recunoascã prezența. Poezia este ceea ce poetul își mai reamintește din aceastã lume de vis, de prezența inefabilã care se manifestã la confluența spiritului imaterial cu realitatea vizibilã, la intersecția traiectoriei razelor de luminã cu energiile ascunse în întunericul ființei și al conștiinței.
Impulsul de a scrie poezie este rezultatul stãrii de har care acoperã precum un nor al necunoașterii pentru o clipã conștiința poetului. Nostalgia stãrii extatice, cãldura și lumina rece a acelei clipe ca un frison îl trezesc pe poet din noaptea visãrii. El scrie despre ce a visat, ce a vãzut și a intuit, despre ce își mai amintește din acea stare de spirit unicã și irepetabilã dupã trezirea din vis. Acea iluminare lãuntricã transpusã dupã trezire în imagini poetice poate schimba lumea realã și starea de spirit atât a poetului cât și a cititorului.
Visul poetic s-a nãscut în noaptea veșniciei ca o stea strãlucitoare care lumineazã cerul pentru ca omul sã poatã vedea de unde a venit și încotro se îndreaptã. Chiar și cele mai tulburi simțãminte și neliniști sufletești ascund în adâncul întunecimii acestora grãunți de luminã, carate strãlucitoare îngropate acolo precum bogãțiile în piramidele egiptene, ca aurul și pietrele preþioase din inima munților de piatrã. Rãmâne poetului menirea sã descopere calea prin labirinturile minelor de aur semnele luminoase de pe cer și din întunericul din sine, visul poetic dupã care se orienteazã precum dupã o hartã palimpsestã în trecerea sa prin lume.
Poezia este ceea ce simte și ce poate vedea poetul în noaptea sufletului sãu, viziunea sacrã ori profanã devenitã imagine cugetãtoare și cuvântãtoare, reverie lucidã relevatã prin cuvinte poetice și metafore pentru a le memorializa și eterniza pânã nu trece „clipa cea repede”, impulsul poetic, ce i s-au dat. Poezia este o viziune lãuntricã, universul de semne și de simboluri care i se reveleazã ochiului mistic, sensibil, spiritual, al poetului unde strãbat undele de luminã transcedentalã dar de unde izvorãsc și râurile de luminã zãvorâte din întunericul subconștientului. Ochiul lãuntric este luminã din Luminã dar și izvor de luminã spiritualã prin care în noaptea visãrii poetice poetul poate vedea deopotrivã întunericul și lumina din afarã și lumina și întunericul din lume și din sine. Inspirația, creativitatea poeticã și discernãmântul estetic sunt darurile discrete al poetului prin care acesta alege din avalanșa de gânduri, de idei, de stãri de spirit și de sentimente, de reverii și de imagini care-i strãbat în fiecare clipã mintea, pe cele mai reprezentative și revelatoare. Apoi prin talent și sudoare poetul se nevoiește a gãsi cuvintele cele mai potrivite prin care sã exprime cel mai expresiv și mai nimerit adevãrul sensibil care i s-a revelat. În procesul creativ poetul își descoperã sufletul, noima lãuntricã și descoperindu-se pe sine și exprimându-și creativ gândurile, simțãmintele și visele cu fiecare poem pe care-l scrie se trezește ca de pe un tãrâm numinos și astfel devine din ce în ce mai liber și mai desãvârșit afectiv, intelectual și spiritual.
|
Marin Mihalache , Chicago 10/26/2021 |
Contact: |
|
|
