Cum eviți un virus
Unsprezece mii de kilometri parcurși în lung și-n lat prin Europa dau cumva drept la formularea unei scurte concluzii, pe care mi-o asum fãrã pretenții de atotștiințã. Vrând-nevrând, am adunat impresii de pe un continent cam debusolat, imagini care compun tabloul mozaicat al unei (Dez-)Uniuni Europene ce se zbate în strânsoarea pandemiei.
Fiecare stat, fiecare regiune, fiecare localitate, în fond fiecare individ își are propria sa strategie de combatere a molimei. Ergo, opteazã pentru o conduitã mai mult sau mai puțin diferitã de a celorlalți. Nu-și are sensul aici o detaliere a nuanțelor; prea stufos și derutant s-ar arãta rezultatul. Mai degrabã o subliniere a punctelor de comun acord meritã o a doua privire, pentru simplul fapt cã furnizeazã sâmburele unei platforme coerente, anvizajând un eventual consens.
Vin și zic așadar, cu mâna pe inimã, cã, în ciuda diversitãții aiuritoare a teoriilor și politicilor anti-covid, un caracter comun le unește pe toate: sunt preventive. Toate evitã riscul contaminãrii, fãrã sã combatã însã cauza. Lucru bun, zic înțelepții, știut fiind faptul cã paza bunã trece primejdia rea. Sau, cum bine susțin budiștii. „mai câștigat este cel care acceptã ceea ce nu poate schimba, adaptându-se la tot ce este implacabil”.
Totuși, nu-mi iese din minte comentariul unui bun prieten. Dupã pãrerea sa, viitorimea ne va da o notã foarte proastã, pentru cã ne-am concentrat pe tacticile de evitare a contaminãrii, uitând sã acordãm mai multã atenție cãutãrii unui leac.
Mai țineți minte primul impuls pe care l-am avut cu toții, atunci când s-a zvonit cã ne paște un virus ucigaș? Eram aproape siguri cã, așa cum s-a procedat în cazul diverselor „gripe” anterioare, se va gãsi rapid un antidot. O avalanșã de metode bãbești și sfaturi practice a invadat imediat mediile de comunicare, pornind de la gargara cu alcool și mergând pânã la îngurgitarea de sodã causticã sau împachetarea bolnavului în foi de ceapã.
Trendul acelui elan pompieristic s-a eliminat treptat, fãcând loc tacticilor de azi, de evadare în masã, de fentare a virusului, de ocolire a îmbolnãvirii. În fond și la urma urmei, suntem toți încã în faza de negare încãpãțânatã, îmbãrbãtându-ne cu îndemnul cã urgia va trece și vom reveni în curând la normal. Sã fie asta doar doar o amãgire? Pușchea pe limba mea!
Revin la politicile anticovid europene: În Franța se insistã într-atât pe vaccinarea în masã, încât cine nu acceptã injecția este concediat. În Germania se pune accent pe trackingul contactelor fizice directe, lucru care dã fiori așa-numiților „Wutbürgeri” (cetãțeni furioși), ce ies în stradã și protesteazã împotriva statutului de „om transparent”. În Austria, în schimb, ți se cere la tot pasul un test, iar în Spania nu calci în nicio încãpere fãrã mascã pe fațã. Cât despre România, se știe... cu fiecare ușã pe care o deschizi, accepți sã ți se ia temperatura. Un gest exasperant-tranchilizant, care nu duce nicãieri (cred cã meseria de „ om-termometru” ar trebui omologatã în curând).
Cum s-a ajuns aici, de ce am decis toți sã ne ascundem? De ce ne-am descurajat între timp? Unde rãmâne elanul nostru de început?
Caut sã-mi explic eșecul științei pe direcția aceasta, cercetând cauza bolii. Virusul e un mecanism neînsuflețit, un mic aparat cu însușiri modeste. Poate cã tocmai lipsa de viațã care-l caracterizeazã îl face imun la antidoți. Mi se pare mie, sau mai ușor se „omoarã” o bacterie sau un parazit, decât un impasibil agent patogen lipsit de viațã?!
Poate sã mã înșel, dar vãd în natura sa neînsuflețitã similitudini cu fenomenele acelea care ne depãșesc puterile, despre care pomeneam adineaori, cele cu care trebuie sã ne aranjãm, pentru cã ne depãșesc capacitatea de luptã. Pare logic sã te ferești de contaminarea cu o boalã care (încã) nu are leac, așa cum e la mintea cocoșului sã nu cauți sã deviezi un fulger sau sã nu-ți faci casã într-o albie de râu sau în apropierea unui vulcan (desigur, existã și oameni care riscã asta în mod deliberat, dar nu despre ei vorbim aici). Atât virusul, cât și uraganii sau stratul de ozon sunt fenomene impasibile, insensibile la atacurile noastre mai mult sau mai puțin sentimentale și la retorica noastrã pateticã. Degeaba ne adesãm întrebãri precum „ce-am greșit ca sã meritãm asta?” sau „cum de nu se saturã de noi, dupã atâta vreme?”. Neavând componente organice, virusul n-are nici un aparat cu care sã ne recepteze nedumerirea, darãmite unul cu care sã ne rãspundã. SAR-Cov e însãși reflecția noastrã într-o oglindã rece, spectrul monstrului pe care l-am putea fi, dacã nu am avea capacitatea de a rezona prin emoții.
Cred cã aici ar trebui sã punem degetul, pe rana noastrã proprie, pe fragilitatea la care nu renunțãm, neacceptând sã devenim noi înșine niște componente mecanice simple, asamblate într-un angrenaj infailibil, bazat pe un principiu scandalos de rudimentar, fãrã cale de evadare.
Poate cã schimbarea care se produce acum în viața noastrã nu are o naturã manifestã, palpabilã, grefatã pe acțiuni, ci una de profunzime, obligându-ne sã ne reorganizãm gândirea și sã acceptãm cu serenitate existența unui al treilea drum, unul pe care nu l-am vãzut înainte: nici atacul, nici resemnarea, ci clasica adaptare, cea cu care natura ne-a boxat planeta de-a lungul timpului, trecându-și viețuitoarele prin toate fazele supraviețuirii forțate. Aceasta e soluția pe care o intuim, dar refuzãm s-o acceptãm, pentru cã implicã schimbãri dureros de profunde în viețile noastre.
Gabriela Cãluțiu Sonnenberg , Benissa
|
Gabriela Cãluțiu Sonnenberg 10/12/2021 |
Contact: |
|
|
