Despre Cuvânt
“Și Cuvântul S-a fãcut trup și s-a salasuit între noi și am vãzut slava Lui,slavã ca a Unuia-Nãscut din Tatãl,plin de har și de adevãr.”(Ioan 1;14)
În acest text ni se artã adevãruri esențiale.
În primul rând cã Fiul lui Dumnezeu,”Cuvântul”, s-a întrupat și s-a salasuit între oameni.Ni se mai spune cã oamenii au vãzut “slava Lui”,Mãrirea Lui.Iar a vedea “Slava” înseamnã,implicit, a cinsti, a respecta, a da ascultare.
Este cuprinsã aici,în câteva vorbe,învãțãtura cutremurãtoare despre Cuvânt,cel prin care s-au fãcut toate cele vãzute și toate cele nevãzute.Rostirea de cãtre Dumnezeu,”Cuvântul” Lui,Fiul Lui ,a adus în ființã întreaga creație,iar pentru a mântui aceastã creație, cãzutã prin pãcatul omenesc,același Cuvânt s-a fãcut trup.
Dar dincolo de aceste adevãruri existențiale acest text evanghelic ar trebui sã ne îndemne,pe toți și pe fiecare,sã folosim cu toatã grijã și toatã responsabilitatea propriile noastre cuvinte.
Prin “cuvinte” ne putem mântui și prin “cuvinte” ne osandim.Folosirea fãrã grijã,la întâmplare a “cuvintelor” dovedește gol existențial,lipsã de grijã,sãrãcie de gândire.
“Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimã adâncul,sau vidul,din inima noastrã,din centrul nostru existențial.”Cuvintele” sunt cele care așeazã stãrile în memoria personalã și colectivã.”Cuvintele” exprimã frumosul și urâtul,ierarhizeazã și,într-o perspective mai largã,”cuvintele” reanfatiseaza lumea.Prin cuvinte lumea în care trãim este tãlmãcitã și împãrtãșitã celor care vor veni.
Fiecare generație trãiește o experiențã istoricã unicã,nerepetabila.Cuvintele care înfãțișeazã acea realitate sunt cele care vor justifica,sau osândi ,acea experiențã unicã.Mai mult chiar, forma acelor cuvinte transmite duhul unei anume epoci,starea sãnãtãții ei morale.Pentru a fi mai clar.
Frumusețea cuvintelor folosite,eleganța exprimãrii ,din capul locului înseamnã bunã cuviințã și responsabilitate.Respectul pentru limba vorbitã înseamnã și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființã.Iar aici trebuie sã fim foarte lãmuriți. Aceea este “limba vechiilor Cazanii/care-o plâng și care-o cântã/pe la vatra lor Țãranii”,este limba în care gândim în taina inimii noastre ,este limba în care visãm.O limba care,coborâtã în adâncul nostru esențial,acolo unde nu putem minți și nu putem amãgi, se purificã și de fapt se sfințește.
Marele învãțat Sextil Pușcariu arãta;”Limba (deci “cuvântul”)nu e..numai un servitor al gândirii,ci și un stãpân al ei.Dacã este adevãrat omul vorbește așa cum cugetã,nu e mai puțin adevãrat cã omul cugetã dupã cum s-au deprins sã vorbeascã înaintașii lui.În limba tradiționala cãutãm expresiile cele mai potrivite pentru a îmbrãca gândurile,dar aceastã limba moștenitã,cu anumite clișee și asociații constante,îndreaptã gandurile noastre pe cãile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor nostri,stabilind o legãturã trainicã între fiii aceluiași neam, forma mentis naționalã.
În dureros contrast cu vorba,cuvântul,pomenit mai înainte ,se aflã larma vocalã auzitã pe stradã și mai exact la colțuri de stradã.O limba fãrã urmã de respect pentru cuvinte,rostitã în tonuri și intonații cu totul strãine de duhul limbii române.O limba care a fost masacratã pe stradã dar și în spațiul tipãrit ,prin introducerea a nenumãrate “barbarisme”,cuvinte strãine incluse fãrã rost.Includerea lor dovedind lipsã de identitate,lipsa de respect pentru “loc”,lene de a gândi,slugãrnicie.Este sinistrul “jargon” al zilei,fioroasa limba “manelizata”.
Vorbirea brutalã,la întâmplare ,vulgarã,”murdarã”,nu dovedește doar grosolãnie personalã și colectivã,penibilã urãciune,reprezintã ceva mult mai grav și mai primejdios.O asemenea comportare dovedește boalã sufleteascã și dovedește împãrtãșire cu duhurile rãului.
Cãci în acest fel de vorbire se aratã manifestarea dușmãniei, a urii slabatice a “rãului”, a negativitãții pure,împotriva “Cuvântului”,împotriva Dumnezeului în Treime mãrit.
Spurcaciunea etalatã ,cu voluptate și cu obrãznicie în vorbirea stradalã,este,cum spuneam, simptom de boalã sufletesca și de neputințã de a sta pentru bine și frumos.Într-o asemenea vorbire,cu asemenea cuvinte, nu se pot exprima decât trãiri deșarte și fãrã rost.Fiecare avem obligația moralã de a nu folosi astfel de mizerie rostitã.Iar grija pentru cuvintele folosite poate deveni cale de mântuire.
Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuvincioase lucreazã profund în centrul nostru existențial,în inima noastrã, a fiecãruia,produce o schimbare,o "intoarcere",o metanoia..Cuvintele frumoase și cuvincioase ,folosite cu stãruințã,încet,cu grijã, se apropie de înțelegerea “Cuvântului” care ne-a adus în ființã.Este un proces de anamnezã,de reamintire a ceeace din început am fost,de ceeace din început am fost meniți sã fim,de reamintire a “Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”.Este cale de descoperire a marelui adevãr ,”dacã nu M-ai fi știut,nici nu M-ai fi cãutat”.Este calea de a ne apropia de “ușa” Mântuirii,de Biserica Drept Mãritoare care ne așteaptã pururea pe toți și pe fiecare.
Alexandru Nemoianu
Istoric / Michigan
USA
|
Alexandru Nemoianu 10/3/2021 |
Contact: |
|
|
