Miniaturi - Semnul de carte
Mã simt atât de vinovatã realizând cã, obositã sau doar grãbitã, înainte sã pun jos cartea pe care tocmai o citesc, ‘tai’ în carnea ei cu un semn de carte sau doar cu o foaie de notițe oarecare. Feliez cu un gest mecanic, aparent obișnuit o ‘lume’ și ies din ea brusc cu o simplã mișcare a mâinii. Întrerup oare însãși existența poveștii, îi ciobesc oare integritatea lãsând-o în urmã sângerândã, neîncrezãtoare în promisiunea revenirii? Sau poate resimt propria-mi fragmentare, poate inevitabil o frânturã din mine rãmâne între file... Cum de nu m-am gândit la asta niciodatã?
Am aflat cu surprindere de curând și de procedeul invers. Historia Scholastica, manuscrisul lui Petrus Comestor din secolul al XIII-lea, avea paginile lipite douã câte douã și erau literalmente tãiate pe mãsura avansãrii lecturii cu un mic dispozitiv ascuțit atașat de coperta cãrții. [Deși parcã mai uimitor e supranumele autorului, Comestor (”Mâncãtorul”), considerat un adevãrat ‘devorator’ de cunoștințe.] Nu știu care metodã e mai bunã, libertatea vulnerabilã a paginilor deschise sau aceastã bizarã (și poate unicã) practicã medievalã? [Oricum, oricare e de preferat rãnii de moarte a impudicelor, vulgarelor îndoituri, numite pe bunã dreptate ”urechi de mãgar”!]
Puține sunt cãrțile ce pot fi citite dintr-o rãsuflare, fãrã oprire, din universul cãrora nu poți pur și simplu ieși decât atunci când ai ajuns la capãtul lui. Pentru toate celelalte s-a inventat semnul de carte (din cele mai neașteptate materiale și dovedind varii mãiestrii artistice). Îmi plac nespus, spre exemplu, edițiile îngrijite ale cãrților ce au prinse de copertã o panglicã subțire de mãtase, noblețea mângâietoare a firului despãrțitor îmblânzind parcã nevoia pauzei, pãrãsirea. Cartea și semnul ei mnemonic armonizându-se delicat și firesc.
Diversitatea lor, îngemãnate sau de sine stãtãtoare, e azi aproape fãrã margini.
Cele mai dragi îmi rãmân, totuși, cele meșteșugite de mine pentru mama mea, copilã fiind, dar mai ales cele ale fetelor mele pentru mine, cadouri neprețuite, ce fac din micul ”accesoriu” al lecturii un simbol sentimental ce ne unește dincolo de timp. Ne regãsim printr-un simplu semn într-un continuum afectiv al plãcerii de a citi, al dãruirii discrete și personalizate, al apartenenței la o stare ce nu cunoaște singurãtatea, plictisul sau disperarea. Zâmbesc de fiecare datã în fața inocenței literelor apãsate, a desenelor naive, a micilor fotografii din care surâd chipurile lor fragede, anticipând bucuria ce mi-o vor face, doar singurul dar din parte-mi pentru ele a fost acela de a le deschide larg ochii la miracolul bibliotecii.
Poate fi semnul de carte, cu simbolica lui rãbdare, cu stabilitatea lui, o cãlãuzã împotriva pierderii de sine în labirintul sofisticat al bibliotecii, un remediu pentru spaima în fața infinitãții ei, a imposibilitãții cunoașterii suficiente, în ultimã instanțã?
Pentru mine aduce a limitã, a hiatus de contemplare, de punere în acord a lumilor paralele sau doar distincte, de reordonare de sine... Pe de o parte, pentru cã fac mereu aceastã periculoasã echilibristicã între realitatea mea imediatã și cea a posibilitãții (imanente) din carte. Simt deseori cã nu ar (mai) fi nevoie sã trãiesc nemijlocit ceva anume dacã am ”fãcut-o” citind, cã experiența lecturii e perfect translatabilã în experiența mea directã. O hiper exagerare ce are limpede nevoie de reflecție, de nuanțare. Pe de altã parte, nu de puține ori ajung în fața cãrților ce îmi sunt inaccesibile, pe care nu le înțeleg sau nu le înțeleg destul sau deocamdatã. Conștientizându-mi neputința, le abandonez mãcar pentru moment cu semnul de carte la vedere, amânând eșecul.
În aceeași mãsurã îmi pare cã unește mai mult decât desparte. Cititul de necitit, dezvãluitul de necunoscut, comprehensibilul de ambiguu. Poate pentru cã e, într-un fel cu totul particular, un semn al memoriei (conștiința continuitãții), al rigorii ei. În aproape nicio altã instanțã nu te poți întoarce cu adevãrat exact în locul de unde ai plecat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, nu poți opri un gând la jumãtate pentru a-l regãsi intact, nu te așteaptã nici o secvențã de viațã suspendatã pentru când ai timp sau chef. [Filmul e doar o variațiune.] Ce derutã când se pierde semnul, când adormi și cartea se închide de la sine, când trebuie mai apoi sã rãsfoiești dezordonat prin poveste, aproximând. Abia în absența lui simți cu adevãrat ruptura. Abia atunci îi simți activ valoarea.
O carte rãmâne vie atâta vreme cât poartã în ea un semn oricât de banal cã e în procesul citirii. De îndatã ce semnul de carte stã inert, inutil înaintea coperții de sfârșit, nu mai conteazã nici câte cãrți excepționale sau oarecare ai terminat, nici câte altele s-au adunat pe rafturile bibliotecii. Între lecturi, conștiența, angoasa ignoranței invadeazã mințile cele mai erudite. Popasul semnului de carte între pagini e singurul leac și fiecare carte (poate) conține înțelepciunea sau frumusețea întregii lumi exact atât cât o poți cuprinde citind într-o searã, înainte sã adormi cu grija de a nu se închide singurã.
Lãcrãmioara Varga Oprea / Toronto
|
Lãcrãmioara Varga Oprea 9/17/2021 |
Contact: |
|
|
