Devenirea, peregrinările si tribulatiile unui refugiat politic ( I )
La 27 august, 2021, se împlinesc patruzeci de ani de când am părăsit România. Deşi strămoşii mei, de-a lungul mai multor sute de ani au fost români neaoşi, ei nu au fost întotdeauna cetăţeni români, fiind locuitorii unor pământuri uneori ocupate temporar de străini. Eu însă am fost şi sunt cetăţean român, cu toate că timp de treizeci şi şapte de ani am fost involuntar sclavul Uniunii Sovietice şi al satrapilor ei, comuniştii localnici. Fireşte că după decembrie 1989 am făcut câteva vizite la obârşie, dar plecarea mea a rămas definitivă. Cauzele emigrării mele nu fac parte din subiectul prezentei relatări, totuşi doresc să precizez că nu au fost de natură economică şi că eu mă consider încă şi astăzi, după aproape o jumătate de secol, un refugiat politic.
Ziua aceea remarcabilă din toamna timpurie a anului 1981 a început însorită şi strălucitoare. Noi locuiam în Militari pe Strada Ghirlandei, la ultima scară, ultimul etaj şi ultimul apartament al ultimului bloc fără ascensor din Bucureşti. De sub balconul nostru începeau terenurile gospodăriei colective din comuna Roşu. Iar cu paisprezce ani înainte, când ne-am mutat acolo, puteam vedea în dimineţile senine dealurile subcarpatice, înşirându-se de-a lungul orizontului ca spinările unor turme de elefanţi. Acea trăsătură exotică a peisajului în ziua plecării era doar o amintire, căci imaginarele turme fuseseră între timp înghiţite de ceaţa poluării.
Împreună cu soţia, fiul şi fica noastră am încărcat în grabă Trabantul Combi. Era foarte mult bagaj şi o cocker spaniel numită Fleur. În final, maşina se aglomerase şi nenumăratele curse până la etajul patru ne secaseră rezervele de energie. Aveam însă drum lung de făcut aşa că am decis să ne “odihnim activ” şi am pornit. Paşapoartele le primisem numai cu două zile înainte, eram în concediu şi destinaţia noastră era Albania.
Povestea acestei călătorii terminată pe coasta de vest a Canadei a început ingenuu odată cu decada şaptezeci a secolului trecut, într-o vreme când nici nu visam să emigrăm. Lucram atunci în domeniul pătrunderii omului sub apă şi al fotografiei subacvatice la un centru de cercetări din Institutul Politehnic. Preocupările mele mă obligau să efectuez dese deplasări pe teren cărând echipament voluminos şi greu. De aceea când s-a zvonit că “se dau” automobile Trabant Combi, am alergat să mă înscriu. Trabantul era importat din Republica Democrată Germană. Fabricat în majoritate din carton presat, plastice ieftine şi foarte puţin metal, era echipat cu un motor primitiv în doi timpi ce funcţiona cu amestec de benzină şi ulei, ca motocicletele. Varianta Combi avea însă în spatele scaunelor pasagerilor un spaţiu pentru bagaje dublu celui din varianta 601 standard, iar preţul era acceptabil în raport cu cel al automobilelor Fiat importate de comerţul de stat, pentru membrii nomenclaturii.
Într-adevăr, se făceau înscrieri pentru Combi, dar numai în baza unei recomandări de la locul de muncă. Autoritatea supremă în Institutul Politehnic era tovarăşul rector Radu Voinea. Inginer, profesor, membru în comitetul central al partidului comunist român, preşedintele Academiei şi al altor “comitete şi comiţii.” El era o persoană foarte solicitată, care la birou se odihnea între şedinţe, vizionând filme de desene animate procurate de la Cinematecă de subalternii din seviciul audio-visual al Politehnicei. În aceste circumstanţe am făcut anticameră câteva ore zilnic, timp de două săptămâni, până ce secretara mi-a comunicat că “tovarăşul rector a văzut cererea dumneavoastră şi consideră că nu aveţi nevoie de Combi.”
Salvarea mi-a venit de la Domnul Sylviu Comănescu, secretarul general al Asociaţiei Artiştilor Fotografi (AAF), al cărei membru îmi făcuse cinstea să devin. Inginer, pasionat fotograf şi un om de o distincţie rară, dânsul a avut talentul inegalabil şi inspiraţia să iniţieze promovarea mondială a artei fotografice româneşti, sub auspiciile Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică (FIAP). Organizaţie mondială constituită prin aderarea a 85 asociaţii naţionale, FIAP, conferă membrilor, printre altele, distincţii prestigioase pentru realizări artistice, recunoscute pretutindeni în lume. Într-o perioadă când toate artele româneşti erau subjugate realismului socialist, dânsul a creat la AAF o oază de creativitate artistică fotografică unde puteam consulta fără oprelişti literatură specializată din toată lumea, viziona expoziţii itinerante şi discuta liber despre fotografie. De asemenea a facilitat unora dintre membrii dotaţi cariere de succes în arta fotografică, luptându-se ca să obţină pentru ei distincţiile şi accesul la studiile superioare în lipsa cărora aceştia ar fi murit necunoscuţi. Eu scriam critică de artă fotografică în revista AAF, iar Domnul Comănescu cunoştea prea bine preocupările mele. Nici nu am terminat să-i explic nevoia ce mă adusese la dânsul că a şi început să dicteze recomandarea necesară. Aşa am ajuns pe lista pentru Trabant Combi. Nu îmi mai amintesc după câţi ani şi nenumărate amânări am primit Combi-ul, în vara lui 1980.
Între înscrierea la Trabant şi plecarea noastră hazardată spre Albania, s-au petrecut câteva evenimente semnificative care mărturisesc despre neaşteptate manifestări ale destinului. De exemplu întâlnirea mea, în 1975 primăvara, după un hiat de douăzeci de ani, cu HS, prieten din primii ani de studenţie. Amicul făcuse o carieră strălucită: doctorat la 26 de ani; şefia unui laborator important în telecomunicaţii; dese ieşiri în străinătate şi apartament proprietate personală. În ciuda reuşitei evidente, HS m-a şocat, mărturisindu-mi că nu mai poate suporta comunismul şi imigrează în Israel. Împărtăşind soţiei noutatea am conchis că dacă un om ca HS s-a hotărât la un asemenea pas, noi, mai modeşti în resurse, trebuia să luăm aminte. Noi însă nu aveam unde să ne ducem.
Gabriel Watermiller / B.C.
|
Gabriel Watermiller 9/1/2021 |
Contact: |
|
|
