Cuvântul bine temperat - M-am tuns!
La liceu era o vorbã: bãieții trebuiau sã spunã dupã tunsoare, a adoua zi: „M-am tuns și nu mã laud”, altfel colegii îi dãdeau o ușuricã - adicã o pãlmuțã - la ceafã. Ei bine, eu m-am tuns și mã laud! Singurã, obligatã de starea de necesitate datoratã izolãrii. Saloanele și frizeriile sunt închise, iar acasã nu pot s-o chem pe frizerițã sã mã tundã pe balcon, e încã rãcorel în Canada!
E drept cã tot nu mã vede nimeni acuma în afarã de mine, în oglindã, dar nu-mi plac pletele, iar bretonul, pe care l-am tot scurtat, nu mai e proporțional - ca dimensiuni - cu restul pãrului, mult prea lung. Am luat deci foarfeca mare cumpãratã de la un magazin ieftin chinezesc și am dus-o-n baie, împreunã cu forfecuța de unghii pentru breton.
Baia mea n-are fereastrã, e luminatã de o lampã de neon, al cãrui bec în formã de tub mi-a fost schimbat acum vreun an, spunându-mi-se atunci cã nu se va arde înainte de zece ani. Lumina se aprinde cu întrerupãtorul de la intrarea în baie. Logic! Eu sting lumina doar noaptea, ziua o las aprinsã, e mai simplu și n-am nevoie sã fac economie de curent, suma lunarã la bloc e fixã.
Am pus peste chiuvetã un plastic care s-o acopere, lãsând în dreptul robinetului un spațiu prin care sã poatã curge apa - la nevoie - în chiuvetã. Am strâns carpetele, m-am înfãșurat într-un harnașament de pelerine de plastic și m-am plasat, în picioare, în fața oglinzii, peste chiuvetã. Eram chiar lângã intrare, iar foarfeca, pregãtitã de atac, era în mâna mea dreaptã. Mi-am scos ochelarii și am început acțiunea. Cu dreapta, care manipula foafeca, tãiam, cu stânga luam câte un smoc de pãr pe care, apoi, îl scurtam fãrã milã. Degeaba am încercat sã echilibrez dimensiunea smocurilor sortite pieirii plasându-l între degetele mâinii stângi, cum am vãzut la frizeri. N-am reușit. Și asta nu pentru cã n-aș fi știut cum sã fac, dar, cum la mâna stîngã, când am fost micã, am avut polio, n-o pot ține prea mult în poziție ridicatã, așa cã am ținut-o tot timpul sprijinitã - cu cotul - de peretele din stânga mea.
Pãrul se ducea atât pe harnașamentul de pe mine, cât și pe plasticul de pe chiuvetã și, mai ales, pe jos. De fapt se raspândea vertiginos în toatã baia.
Și cum tãiam eu fãrã milã de peste tot, cu cotul mâinii stângi sprijinit pe perete și cu foarfeca în dreapta, deodatã s-a stins lumina și m-am trezit într-o beznã totalã. Hait, îmi zic, s-a întrerupt curentul. Cum o sã ma spãl pe cap fãrã apã, cum o sã curãț mizeria? Ușa de la baie fiind deschisã, am ciulit urechile și am auzit bâzâitul umidificatorului din casã. Am deschis ușurel robinetul, apa curgea. Uraaa, nu e panã! S-o fi ars tubul de neon, cel garantat pe zece ani? Ce mã fac? Întunericul persistã. Nu-i vorbã cã oricum nu vedeam în spate, dar nici în fațã fãrã ochelari, dar sã ma tund chiar în beznã?
Nu m-am descurajat, am continuat sã tai vârtos, la nimerealã și fãrã nicio ordine, ba din spate, ba din lateral, ba de sus. Nu mã mai interesa unde cade pãrul și nici cum va ieși tunsoarea, cel mai mult mã preocupa mâna stângã sprijinitã de perete, pe care din când în când o lãsam jos, ca sã se odihneascã.
La un moment dat, bâjbâind lungimea pãrului, am hotãrât sã opresc foarfeca. Din fațã trebuiau - pe luminã - sã nu se vadã lațele din spate. Celularul are lanternã, dar era în bucãtãrie și, dacã mã duceam sa-l iau, aș fi umplut toatã casa cu pãrul de pe harnașament.
Dupã ce am oprit foarfeca, când sã-mi scot pelerinele, nu știu cum ating cu stânga peretele și deodatã se face luminã. Întrerupãtorul, batã-l vina, el fusese mișcat din greșealã de cotul meu stâng și, ca orice întrerupãtor fidel, și-a fãcut conștiincios datoria și la stins și la aprins!
În final, deci, n-am avut dreptate sã declar - fie și numai în gând - „m-am tuns și mã laud”?
Veronica Pavel Lerner / Toronto
|
Veronica Pavel Lerner 5/7/2021 |
Contact: |
|
|
