De vorbã cu Puși Dinulescu
Liliana Popa:Ne-am cunoscut în 2005, la Muzeul Literaturii Române din bd. Dacia nr.12, și prima întrebare a fost care sunt dramaturgii preferați, am rãspuns Shakespeare și Cehov. M-ai întrebat în care ordine... În aceeași zi, 17 iulie 2005, mi-ai dãruit romanul tãu, Romanul sfintei Mogoșoaia.....Puși Dinulescu, ai realizat cã ești un artist complet, în primul rînd un creator ca scriitor, abordând mai multe genuri literare: teatru, prozã scurtã, roman, poezie, istorie literarã, memorialisticã și polemiã, dramaturg și în ultima vreme un abil cronicar al timpurilor pe care le trecem. Artist complet, pentru cã ai fost și ești regizor de film, teatru și televiziune, actor împãtimit uneori, e o lume pe care o cunoști mai bine decîât un regizor obișnuit. Este un amestec de dezinvolturã și gravitate, de amuzament și ironie .
Puși Dinulescu:Dupã câte spui, par a fi un tip mare. Cu excepþia poveºtii cu amuzamentul, care nu sunã pe placul meu. Ar pãrea cã ceva gratuit se aºterne pe opera mea. O fi sau n-o fi? vorba lui Hamlet. Dar, în mare, zici cã,totuºi, sunt un tip mare. Dar sunt aproape necunoscut… Cum îþi explici?
Liliana Popa: Nu m-am gândit. Dar o fi chiar aºa? Oricum, nu cred cã suferi din cauza asta…
Puși Dinulescu:Ce vrei sã fac? Sã ies la drumul mare ºi sã urlu? Sã fac rost de o mitralierã ºi sã mã duc ºtiu eu unde… ?
Liliana Popa: Nu, asta nu, te rog!
Puși Dinulescu:ªi-atunci ce sã fac? Mãcar din partea ta speram un semn de-ncurajare, dar sã lãsãm astea… Fiindcã totul e numai ºi numai din cauza mea… Nici n-am fugit în strãinãtate, deºi am avut prilejul, nici nu m-am înhãitat cu Securitatea, deºi bãieþii m-au îmbiat ºi nici nu m-am însurat la timp cu vreo muiere ambiþioasã ºi ºmecherã, eu fiind cam aerian, mai fiind tarat ºi de lipsa unei educaþii infracþioinale… Plus dezgustul… Þoapele ºi proºtii, ca sã nu mai vorbim de nãtãrãi, mã fãceau ºi mã fac sã pun mâna la nas, dar fãrã sã trec liniºtit mai departe, ci oprindu-mã din drum, punându-mi mâinile-n ºolduri ºi urlând adevãrul, ca din gurã de ºarpe… Nici n-am stat pe lângã puternicii zilelor ca sã le car þucalele…
Liliana Popa:De formație filolog și regizor de film, ai absolvit, în 1965, Facultatea de Litere a Universitãții București, cu teza de licențã Problema individului la Camil Petrescu și Albert Camus și Regia de film și televiziune la Institutul de Artã Teatralã și Cinematograficã I.L.Caragiale din București (1973), cu filmul de diplomã Iaurtul și cunoașterea lumii, dupã schița cu același nume de Teodor Mazilu. Precocupat, deci, mai întâi de literaturã ?
Puși Dinulescu:Lumea literarã, la vremea când am pãºit eu în viaþa public, era o lume de domni. Dar curiozitatea, ca ºi mirajul filmului din anii 60, când erau în activitate Antonioni, mai ales Antonioni, dar ºi Fellini, Bergman, Wajda ºi ceilalþi, iar la noi Lucian Pintilie izbea cu barda în pereþii peºterei, m-au fãcut sã mã arunc cu capul înainte în bazinul gol, care era cinematografia româneascã ºi cu facultatea ei de regie, unde se masturbau tot felul de ipochimeni, care se dãdeau maeºtri. A fost un mare ºoc, dupã ce la Filologie avusesem profesori ca Tudor Vianu, Romul Munteanu, Alexandru Niculescu, George Munteanu ºi unde participam la cursurile deschise ale lui George Cãlinescu… La IATC tronau, însã, niºte golani de securiºti ca Vitanidis, Drãgan sau Iacob, cae n-aveau nimic în cap ºi se improvizau fãcând pe dascãlii… Cu chiu cu vai am terminat ºi IATC-ul, dupã ce am rãmas ºi un an repetent, iar pe urmã a început alt calvar, cu presingul de la casele de filme, unde corupþia, dar ºi servilismul abject faþã de puterea comunistã erau în floare. Nu mai spun cã la mijlocul anilor 80 a mai apãrut acolo ºi sinistrul Dulea… Iar pe urmã, imediat dupã Revoluþie, a venit înghionteala cu lupii plini de pofte, cãþãraþi care mai de care pe ruinele stuidioului de la Buftea, devalizat de cine a fost mai iute de picior ºi mai ales de mânã…
Liliana Popa:Eºti plin de fiere ºi venin…
Puși Dinulescu:Am auzit cã un critic odatã, la o masã, a spus despre mine cã sunt brânzã bunã în burduf de câine. Iar eu perrsoanei care a purtat vorbele i-am zis sã-i transmitã cã el, în schimb, este doar brânzã proastã în burduf de lebãdã… Nu ºtiu dacã i-a ajuns la urechi ºi tipului.
Liliana Popa: Te consideri un scriitor important?
Puși Dinulescu:Sunt ca dramaturg cel mai bun de azi, probabil ºi singurul. Dar snobãlimea se umecteazã toatã la mâþâielile în jalnicã epigonealã beckettianã ale lui Viºniec sau în pârþotelile unui ipochimen ca Horia Gârbea. Ca sã nu mai vorbim de oportunismul lui Radu F. Alexandru, care este de o lipsã de talent strigãtoare la cer. Dacã aº fi cumva jucat ºi eu în Bucureºti, într-un teatru adevãrat ºi cu actori de valoare, în regia unuia care nu e bou, calimera s-ar schimba. Dar porþile îmi sunt închise cu strãºnicie, tocmai ca sã nu se busculeze ierarhiile. O singurã datã am scãpat ºi eu în lumea bunã ºi Tocilescu mi-a pus atunci în scenã Bani de dus, bani de-ntors, cu Dinicã ºi Papaiani, Carmen Tãnase ºi Adriana Trandafir, Vlad Ivanov ºi Crina Mureºan, Tania Popa ºi Iancu Lucian. S-a difuzat de vreo ºapte-opt ori, dar nu mi-au mai luat altã piesã ºi acum, chiar dacã mi-ar mai lua, ar fi aproape degeaba, fiindcã teatrul de televiziune a fost exilat tocmai pe programul 3, unde nu se uitã nici dracu. Eu cred cã mai ales în teatru, unde spectatorul stã proþãpit în faþa ta ºi vreo douã ore nu se miºcã, nu bea, nu mãnâncã, nu se duce la closet ºi nici afarã, la o þigarã, regulile captãrii ºi întreþinerii atenþiei sã fie aplicate cu rigurozitate, iar reacþiile spectatorului sã fie cu ºtiinþã stimulate, cãtre râs sau zâmbet, emoþie dusã pânã la lacrimã ºi înþelepciune aleasã, împãrþitã ca o licoare, plinã de rafinate filtre de flori culese în nopþi de tainã ºi mister…
Liliana Popa:Dar proza?
Puși Dinulescu:Cred cã sunt foarte bun ºi în prozã, iar dacã mã iei repede, nu ºtiu dacãmai gãsesc altul pe potrivã, printre cei în viaþã. Dar am fost contemporan cu autori, pe care i-am admirat, cunoscându-I ºi personal, chiar, pe majoritatea. Ei se numeau Preda ºi Barbu, Mazilu ºi Bãieºu, Alexandru George ºi Mircea Micu, Velea ºi Fãnuº Neagu, Bãnulescu, ªtefan Stoian, Vasile Vãduva sau Tudor Vasiliu. Niciunul nu mai e printre noi. Poate am mai uitat pe câte unul, care o mai fi rãmas în viaþã, dar ar fi nepermis sã nu-mi arãt admiraþia pentru Nicolae Breban sau pentru Paul Goma.
Liliana Popa:Pe când un nou roman?
Puși Dinulescu:Greu! Primul meu roman a fost un roman scurt sau poate o nuvelã, cu un pregnant caracter absurd. Se numea Robert Calul. Era în 1968, anul când, din toatã perioada comunistã, se respira cel mai în voie. În acel an, iluzia era mare. Pânã ºi Paul Goma a intrat în P.C.R. Eu, însã, am fost mefient.Oricum, nu aveam încredere în comuniºti, nici dacã fãceau daruri, deºi n-a fost atunci niciun dar, ci doar un pumn de nisip aruncat în ochi. În toatã perioada respectivã, am fost constant apolitic. În nicio creaþie a mea publicatã, nu a apãrut cuvântul tovarãº. I-am tratat pe comuniºti ca ºi cum nici n-ar exista. I-am ignorant total. Cred cã asta e mai frustrant decât orice. Mai mult decât disidenþa, chiar, mai ales atunci când ea este de catifea ºi nu aduce decât beneficii.
Fãrã sã primeascã un pumn mãcar, niºte golani fãrã talent sau niºte ºmecheri întreprinzãtori ºi-au folosit flerul politic eroizându-se fãrã niciun risc sau cu riscuri minime. ªtii când mi-am dat seama cã în mod indubitabil Ceauºescu va cãdea? Ei, bine, a fost atunci când am aflat cã Aurel Dragoº Munteanu a intrat în disidenþã! Era cu un an cam înainte de marea schimbare… Sigur cã au fost ºi disidenþi autentici, Paul Goma, în primul rând. Miºcarea lui din 1977 a fost un eveniment istoric pregnant. Faptul cã nici dupã 1989 nu s-a întors, refuzând onoruri superficiale, mi se pare mai mult decât semnificativ. El n-a vrut sã cauþioneze aºa-zisa democraþie originalã de tip dâmboviþean…
Altfel,trebuie spus cã în anii 80, în Occident, dacã erai dintr-o þarã est-europeanã ºi nu erai disident erai o persoanã foarte neinteresantã. Mi-am dat seama de asta pe propria-mi piele în 1981, când am vrut sã fug. Mã strecurasem ºi ajunsesem în Franþa Aveam acolo doi editori importanþi interesaþi de cartea mea Galaxia Burlacilor, tradusã foarte bine de prietenul francez Michel Wattremez. Când, însã, au aflat cã nu sunt disident, mi-au întors spatele. Plus cã mã carotaserã ºi niºte conaþionali de foarte proatã facturã, ca Þonþu, adicã, mai precis zis, Virgil Tãnase, care mi-a spus de la obraz:
— Bine, mã, noi stãm aici de atâta timp ºi nu reuºim sã publicãm, ºi vii tu ºi vrei s-o iei înainte?
Liliana Popa:Planuri de viitor?
Puși Dinulescu:Eu cred cã nu mai am forþa, poate nici timp, pentru romanul care mi-ar încununa opera. El ar trebui sã fie un fel de Mistere ale Bucureºtilor, în confruntare cu un om destul de naiv, strecurându-se cu greu prin hãþiºurile lumii finalului de comunism ºi apoi a lumii deschiderii spre zorile normalitãþii, prin care hãlãduiau ºi hãlãduie, însã, încã, aproape în voie, haite de lupi înfometaþi, vulpi dând iama prin coºarele gospodarilor ºi mãgari de profesie, urcaþi cu hâzobul electoral prin parlamente ºi prin guverne de stânga ºi de dreapta, dar ºi pânã pe fotoliile Academiei sau clãnþãnind sisteme de valori spuse dezinvolt, dupã muia de rigoare luatã marilor moguli de presã ºi marilor manipulatori ai unei societãþi deschise doar între fini, cumetri ºi naº, organizaþi în clanuri, bande ºi mafia. Dar mai ºtii? Ceva parcã am început, totuºi, din acest roman, plus cã noi experienþe ºi noi trãiri s-au acumulat. Zile ºi sãnãtate sã-mi dea Dumnezeu, cã de scris am ce sã scriu!
Liliana Popa:Totuºi, nici eu ºi nici multã lume nu v-a citit toate romanele. Care a fost drumul dumneavoastrã de romancier pânã azi?
Puși Dinulescu:Deci, dupã episodul acela absurd cu Robert Calul, nu m-am statornicit în proiect ºi nici n-am încremenit în el, fiindcã nici nu exista ca proiect, era doar o punere la îndoialã a prozei, a limbajului, a mentalitãtii lumii din jur. Dupã mai mult de un deceniu, am venit cu un roman foarte realist, chiar hiperealist, al unei poveºti de dragoste nefericite din anii 60, pe vremea asasinãrii lui Kennedy. A fost acest Galaxia Burlacilor în 1980. Era ºi un fel de stampã de epocã.
Despre lumea rezistenþei tineretului de formaþie intelectualã din anii70, care se manifesta mai ales prin ceaiuri dansante, dar ºi prin apolitism ºi prin scriitorism privilegiat, este Romanul Sfintei Mogoºoaia, pe care l-am trãit ºi l-am scris în anul 1979, din februarie pânã în noiembrie, la casa de creaþie de pe domeniul care a fost al domnitorului Constantin Brâncoveanu ºi apoi al Bibeºtilor . Pare ridicol sã se reclame asta ca formã de opoziþie, dar modul respectiv de viaþã ºi comportament ducea la marginalizare ºi era nobil prin superbia sa, pe când aºa-zisa rezistenþã prin culturã, de care s-a fãcut ºi se face azi atâta caz, nu era decât cel mai cras oportunism, servind, de fapt regimul, gâdilându-l la testicule, în timp ce-ºi exercita puterea stupidã ºi nesãbuitã cu foarfeci mari, fãcându-l sã se simtã intelectual ºi complex atoateºtiutor. Aºa îºi puteau arãta ãia puterea ºi aºa creatorii ãºtia îºi stimulau publicul, atrãgându-i în jocul insalubru al ºopârliþelor de facturã mai mult gazetãreascã decât artisticã.
Romanul meu era un roman al trãirilor zilnice, din afara ºi dinãuntrul istoriei, într-un deceniu, care deja înrtorsese spatele marilor speranþe din cel de dinainte. În acea practic enclavã de la Mogoºoaia, domnii creaturi, cum ne spunea un paznic de-acolo, trãiam o viaþã olimpianã , ca în Cuba, pe care am vizitat-o tocmai în 2003, la Varadero, unde am stat vreo 10 zile, într-o enclavã pentru oamenii din þãrile libere, cãrora nici cã le pãsa de mizeria generalã din þara monstruosului Fidel. El mai trãia ºi încã mai conducea, purtându-l pe Marx la degetul lui mic, aºa cum l-am vãzut într-un imens portet pictat, pe care doar dimensiunile lui neobiºnuite m-au împiedicat sã-l cumpãr, sã-l aduc în þarã ºi poate sã i-l dãruuiesc lui Vadim sau altuia ca el, de pildã marelui patriot de profesie Coja Ion.
Am publicat romanul ãsta abia în 2001, dar n-a stat în nicio librãrie, cã editorul mi-a pus tot tirajul în braþe, sã mã spãl cu el pe cap! Când publici într-o editurã de apartament, cam asta te paºte! Dar ce ºtiam eu pe-atunci? Eram încã foarte aerian!
Liliana Popa:Sã înþeleg cã v-aþi ferit de disidenþã ca de dracu?
Puși Dinulescu:Nu, dar disidenþa de carton n-am avut priceperea s-o fac, iar cât despre disidenþa adevãratã, nu mi-a dat mâna sã mã aventurez în ea… Pur ºi simplu mi-era fricã de bãtaie. ªi sã fac cu securiºtii un joc de–a alba-neagra, recunosc sã nu-mi fi fost în caracter ºi la îndemânã, deºi în 1981, când am vrut sã fug, dar, totuºi, m-am întors, m-au luat la întrebãri, pentru cã mã-ntâlnisem cu Goma ºi cu ºefa guvernului românesc în exil, plus alþii, de la care cãutam sã obþin un sprijin pentru publicarea cãrþii cu care venisem ºi eventual chiar pentru rãmânerea acolo, într-o Franþã, care era pe atunci foarte primitoare. Plus cã dacã nu, mã gândeam la America. Sã fac rost de o trambulinã pentru acolo!Liliana Popa:ªi?
Puși Dinulescu:I-am fentat prin râs. Le spuneam bancuri, sãream aiuritor de la una la alta, bãtându-mã pe burtã cu ei, divagam ca la balamuc ºi-n cele din urmã m-au lãsat în pace , dupã ce îmi promiseserã cã dacã devin turnãtor, mã fac ei mare scriitor ºi pe urmã le-am spus de la obraz cã dacã accept, primii care m-ar detesta ar fi chiar ei, care sunt sigur cã sunt oameni de onoare, cum sunt întotdeauna militarii, ºi chiar dacã prin misia lor patrioticã trebuie sã lucrezre ºi cu turnãtorii, fac asta cu mare scârbã. Au rãmas gânditori ºi au fost poate ºi ei impresionaþi de întosãturile mele ºi cred cã i-am fãcut sã se simtã mai puþin abjecþi decât erau!
Liliana Popa:Premii literare aþi luat ?
Puși Dinulescu:Cum sã nu! În timpul comunismului, pentru scriitori erau aproape vremuri normale. Pe urmã, a venit vâjâiala , o îmbrâncealã de nedescris ºi-n cele din urmã s-a instaurat la Uniunea scriitorilor, o dictaturã a unui fost critic literar, înconjurat de o liotã sinistrã de nulitãþi agresive, printre care abia mai scoate capul câte un ins de valoare , uitat pe-acolo din vremuri mai senine.
ªi dacã mã-ntrebaþi de premii, am luat în 1979 pentru volumul de povestiri Linda Belinda Premiul Asociaþiein Scriitorilor din Bucureºti, iar în 1985 Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru romanul Îngerul contabil. Despre acest roman o vacã de critcoaie literarã a scrs într-o enciclopedie cã romanul ãsta nu are nicio valoare pentru cã nu e fantastic, ci doar fantasmagoric! Dar oare, când scrii într-un gen literar,fãcând în acelaºi timp miºto de genul respective, ca de exemplu Cervantes în Don Quijote, unde ia în rãspãr romanul cavaleresc, eºti neapãrat de tot rahatul? Eu, de fapt, funcþionam în cel mai autentic demers post-modernist. Dar curentul respectiv, în care m-am înscris ºi eu, nu pentru cã se purta, atunci chiar nimeni nu vorbea de el, cel puþin la noi, a fost ºi este rezervat de o critic chioarã numai celor din generaþia urmãtoare.
Liliana Popa:ªi proza scurtã?
Puși Dinulescu:Aici eu mã simt cu adevãrat împlinit ºi celui interesat i-aº putea recomanda, în primul rând, douã din cãrþile mele: Lungul drum al prozei scurte, din 2014, care cuprinde cvasi-totalitatea creaþiei mele în aceastã zonã, dar ºi Crimã la circ, o selecþie antologicã din 2003, care cuprinde pe cele ce le-am crezut atunci a fi cele mai reuºite.
Liliana Popa: Dar poezia?
Puși Dinulescu:N-oi fi eu mare poet. Dar mã descurc ºi acolo…
Liliana Popa:Critica?
Puși Dinulescu:ªi acolo mã descurc, dar numai când mã enervez, cum am fãcut cu critica criticului Manolescu! Gaºca ºi diavolul e o carte de succes, a reuºit sã-i impresioneze ºi pe duºmanii mei, care au resimþit, citind-o sau doar rãsfoind-o ,o mare durere-n cur!
Liliana Popa:Anul 1983 marcheazã debutul lui Puși Dinulescu în Cinematografie, pe 35 mm, regizând pentru Casa de filme nr.3 scurt-metrajul Întâlnirea din Pãmânturi(20 de minute), dupã povestirea cu același nume de Marin Preda, combinatã cu trei episoade din Marele singuratic. Filmul se difuzeazã împreunã cu alte 3 debuturi sub titlul De patru ori start și are ca interpreți, printre alții, pe Valeria Seciu, Miticã Popescu și Ernest Maftei. Imaginea: Bogdan Silvestru. De atunci......?
Puși Dinulescu:În anul imediat urmãtor am intrat în producþie cu un film de lung metraj, dar, din pãcate, scenariul era oribil. Bãieºu încropise la repezealã o poveste pe o temã ce li se cãºunase dictatorului ºi dictatoarei, anume cã ce bine ar fi sã facã lumea niºte microhidrocentrale! Hai, cã-mi vine rãu, te-aº ruga sã încheiem!
Liliana Popa: N-a mai fost niciun film de-atunci?
Puși Dinulescu:Ba da, am fãcut un lungmmetraj ºi la televiziune, dupã 1989, dar având acolo de luptat cu alte mârºãvii. Am povestit pe larg despre asta într-o prefaþã la cartea mea, care abia a apãrut,Teatrul dinulescian, subintitulatã Cinci piese de teatru în contra direcþei de azi din teatrul românesc ºi un eseu. Eseul este despre cum se scrie o piesã adevãratã. Exemplele nu sunt, însã, din opera mea, ci din piesele pe care le iubesc cel mai mult pe lumea asta: Hamlet, Pescãruºul, O scrisoare pierdutã ºi Steaua fãrã nume.
Liliana Popa:Ce-aþi vrea sã fiþi?
Puși Dinulescu:Directorul general al Teatrului Naþional din Bucureºti.
Liliana Popa:De ce?
Puși Dinulescu:Din patriotism,desigur!
|
Liliana Popa 3/16/2021 |
Contact: |
|
|
