Fragment din romanul - "Sclav pe douã continente ",
Sunã ceasul la 5:40 am si mã scol ametitã de vise, gânduri,
griji, dar trebuie sã înfrâng inertia si sã actionez ca
un soldat la alarmã: dusul fierbinte în grabã, spãlatul pe
dinti, paharul cu apã sau ceaiul de plante, însfãcat din frigider
ceva de mâncare, adunat gunoiul, aruncat pe mine ce se nimereste
și cu cheile masinii în dinti, cu poseta într–o mâna si
sacul nelipsit în cealaltã, fuga pe usã.
Timpul aleargã prea iute, mãsor în gând cum am sã ajung
la serviciu cu traficul nebun si imprevizibil. Pornesc masina
si încãlzind motorul mã uit de–abia acum în oglinda retrovizoare
sã vãd cum arãt: obositã si cu ochii tulburi. Din oglindã
mã priveste o necunoscutã; în ochii mei s–a stins lumina vie a
omului vibrant si activ si mã simt doborâtã de atâtea alergãri.
Am de strãbãtut drumul de acasã spre serviciu, de lucrat
9–10 ore cu o micã pauzã de prânz, eventual unul sau douã
meeting–uri si trebuie sã mai regãsesc forta magicã de a rãmâne
proaspãtã si functionalã toatã ziua, plus condusul înapoi
acasã împlinind 12 ore pe zi, uneori chiar mai mult.
Ajunsã acasã, deschid uneori televizorul sã mã informez:
schimb pe toate canalele unde gãsesc doar news despre crime
si rãzboaie, filme cu violente, sex, droguri si iar crime, intercalate
cu reclame pentru mâncare si iar mâncare.
Temele principale în advertising sunt mâncarea si sexul.
Buletinele de searã aduc constant cel putin o nouã crimã
care se investigheazã în zona mea si în celelalte 50 de state cam
tot la fel; abuzul sexual (pãrinti ce–si violeazã fetele sau bãietii),
copii dispãruti fãrã urme si de care nu–i pasã nimãnui.
Asta cum o mai fi, cã nu mai pricep, Doamne apãrã–ne de
dementi!
Asa se scurg toate zilele sãptãmânii în care nu am timp decât
sã mã spãl, sã dorm si sã bâjbâi prin casã pentru îndeplinirea
minimului de locatar civilizat.
Simt cum mã frâng în bucãti cu toate eforturile de a
mai face câte o plimbare pentru oxigenare, iesit la un film,
cumpãrãturi sau un concert.
Abonamentul de concerte mi–a rãmas de multe ori
nefolosit din cauza lipsei de energie sã mã mai îmbrac, sã
conduc pânã la Muzic Hall, sã mã bucur trei ore de muzicã
adevãratã si sã vin acasã la miez de noapte mai obositã decât
am plecat.
Listele nesfârsite cu ceea ce am de fãcut nu se îndeplinesc
nici pe un sfert cu toatã bunãvointa de a mã mentine la linia de
plutire. Banii aruncati la Bally Club nu mi–au folosit la nimic
nemaifiind timp sã merg la exercitii si saunã.
Casa mea este mereu în dezordine si dacã este curat în casã,
eu arãt ca o servitoare, dacã arãt bine, masina este murdarã si
trebuiesc spãlate rufele, iar la urma urmei totul este atât de bine
organizat cã sã nu mai am timp decât pentru muncã; nimic din
ceea ce ai dorit sã am, muzica bunã, cãrti valoroase dupã care
tânjeam în tarã, computer cu internet, un apartament frumos,
nu mã mai bucurã nemaiavând timp sã folosesc ceea ce mi–am
dorit atât de mult.
Cãlãtoriile, la care am visat toatã viata, se fac în timpul
acela scurt de vacantã de douã sãptãmâni, cu plecare în goanã
si tot cu grabã sã vãd cât mai mult din locurile vizitate, deci iar
nu mã mai bucur decât pe jumãtate si nu mai reusesc sã–mi
trag sufletul în tihnã. Venind din vacantã gãsesc facturile care
curg la infinit si înot în greutãți, trãind de la salariu la salariu,
asteptând urmãtorul salariu. Un perpetuum mobile cu uzura
maximã a individului si extrem de putin pentru realizarea lui
personalã.
Cãrtile pe care le–am iubit cu pasiune si le–am cumpãrat
aici, sau le–am adus, nu le pot citi decât pe furate, tot din lipsã
de timp. Paradoxal, aici se pot gãsi cele mai bune cãrti din lume,
dar nimeni nu citeste; poate tot din lipsã de timp.
TIMPUL îmi este cel mai mare dusman pe aceastã „planetã
a nebunilor”.
M–au trimis la cursuri scumpe de „time management”
sã mã instruiascã cum sã storc fiecare clipã pentru beneficiul
companiei. Nu de cursuri duceam eu lipsã, ci de timpul în care
sã fac ceva si pentru mine si cu toatã natura mea de a face totul
în vitezã în mod eficient, aici m–au zdrobit între malaxoarele
de tocat creiere, trupuri si suflete.
În aceastã nebunie a vitezei am luat peste 70 credite universitare
cu diferite cursuri importante, ca sã fiu la curent cu
ceea ce era necesar pe moment în profesie, dar... nu mi–au
folosit prea mult fiindcã mereu s–au schimbat obiectivele si
proiectele dupã cum a bãtut vântul întru câstigarea unui profit
cât mai mare pentru companie.
Mi s–au dat zeci de certificate de merit si de diplome ce
stau însirate pe pereti sã–mi aminteascã doar de noptile pierdute,
pe care le alãtur celor lãsate în tarã si care, de fapt, se
traduc în viatã irositã pentru altii...
Nu am învãtat mare lucru în plus de ceea ce stiam, ci am
uitat ceea ce posedam bine când lucram în cercetare; am învãtat
computere, ceea ce înseamnã sã manipulezi instrumente
si nu cunostinte temeinice pe care sã le aplici în alte domenii
de muncã.
Am aprofundat lucruri de rutinã, dar am uitat stiinta
adevãratã pentru care am muncit atâtia ani în tarã.
Modul în care este distribuitã munca de cãtre cei care
au pâinea și cutitul este bine gândit: sã nu faci niciun progres
pentru tine, ci sã te înscrii în tiparele lor atât cât sã te poatã
compacta prin metoda reducerii la absurd, dupã ce eventual
ti–au luat ideile si rezultatele.
Nu am avut sansa sã lucrez la mai mult de douã companii,
iar experienta a fost diferitã: una britanicã de mãrime medie si
alta un mamut contractor la Departamentul de Energie, însã
mi–a fost îndeajuns sã înteleg sistemul prin contactele ce le–
am avut cu oamenii de diferite etnii si profesii.
Am uitat limba englezã literarã învãtatã sârguincios în
tarã, fiindcã a trebuit sã–mi „adaptez” vocabularul încercând
sã mã fac înteleasã ca sã nu mi se mai spunã cã „am un accent”.
Am încercat a traduce expresiile locale ca: „I gara go”, în loc de
I have to go sau „warsh” în loc de wash. Alte cuvinte fãrã niciun
rost sunt utilizate la fiecare moment, ca „hot” și „cool” sau...
„you know”... repetat ridicol de mult când nu–si gãsesc ce sã
spunã ca sã umple conversatia.
Nu am fãcut niciun progres în materie de limbã pentru cã
aici nimeni nu comunicã cu nimeni; nici nu te ascultã, nici nu
te aud când ai vorbit, nimãnui nu–i pasã de tine cã existi, decât
când vor sã obtinã ceva, sã te întrebe unde se afla marea Mediteranã
(!!!) sau cum se înjurã în limba italianã or francezã.
Se mai folosește gluma proastã „scuse my french” atunci
când se aruncã cuvinte murdare, chiar si în meetinguri oficiale,
iar cuvântul „bullshit” este prezent la fiecare trei cuvinte normale,
aproape în orice discutie.
Conversatiile colegilor sau superiorilor mei sunt masinale,
strict legate de copiii lor, familia lor (vezi Doamne, face parte
din ipocrizia locului, ca sã se arate solid ancorati la celula societãtii),
interese de bancã sau orice altceva din care mai pot
fura ceva idei.
Am trecut de acest test al limbii uzuale, reinventate de cine
știe ce trogloditi care au populat continentul acum douã–trei
sute de ani muncind cu cârca, atât de departe de englezã... cã
s–a editat si un dictionar englez–american, iar bãstinasii nu se
înteleg ei între ei, de la un stat la altul.
Mã gândesc cu tristete cã la aceste locuri tânjește tot mapamondul,
le imitã muzica „country” si le învatã limba ca sã
poatã comunica cu idolii din lumea nouã.
Se împrumutã o penibilã subculturã care tinde sã
înlocuiascã valorile reale mostenite de la titanii lumilor trecute
despre care aici nici nu se aude, nici nu se învatã în scoli.
Societatea în care mã strãduiesc sa exist este artificialã–
superficialã si dezumanizeazã!
Mã întreabã colegul meu cu doctorat în Chimie–Fizicã,
dacã Luvrul este o sectie de la Sorbona!? Ha??
Totul este „great” sau „super” chiar de si–a rupt o mânã sau
tocmai s–a înapoiat de la un by–pass pe inimã. Vorbe „de vatã”
fãrã niciun sens si legãturã cu trãirile reale.
Intru într–un magazin cu o prietenã unde suntem întrebate
ce limbã vorbim si de unde suntem; când am rãspuns cã româneste
si suntem din România, vânzãtorul ne spune mirat cã
n–a stiut cã în America existã un stat numit România!? Aud?
Expresiile penibile a la „really” sau „you know” la fiecare
minut te fac sã rãmâi mut si sã te închizi în tine ca sã nu izbucnesti,
sã nu le arunci direct în fatã dispretul pentru atâta
prostie si sãrãcie în exprimare.
Colegii mei, printre care îmi petrec 8–10 ore pe zi, sunt
actori mai buni sau mai putin buni, cu nelipsitele mãsti rânjite
la moment, cu ochii goi cã poți privi prin ei pânã dincolo...
unde... vei gãsi... mai nimic.
Nu s–au miscat mai mult de 400 mile de casa lor, iar vacantele
si le fac tunzând iarba sau reparând si zugrãvind casa. Au
o spaimã de a se confrunta cu cultura europeanã de parcã i–ar
pândi pericolul de moarte. Sunt vicleni, profitori si mereu la
pândã ca sã poatã prinde un pont; aceasta tehnicã este numitã
„pick–up your brain” si mi–a fost sugeratã de managerul meu
la un moment când am întrebat despre un program nou de
lucru ce era adus de un coleg nou angajat de o companie sub–
contractoare. Totul se învatã pe furate!
La seminarul de time management unde ne instruiesc cum sã
ne scriem totul în agenda zilnicã (daily planner) fiind important
sã rãmânã consemnat exact evenimentul sau datele, m–am trezit
spunând ca pentru mine: „verba volant scripta manent”.
Imediat un HR (cadrist, cum era la noi) a sãrit sã–i repet
fraza ca sã scrie ce înseamnã si sã–i traduc înțelesul. Îl întreb
de ce, si–mi rãspunde prosteste, cã vrea sã–l impresioneze pe
un profesor de la universitatea unde ia cursuri. O, Doamne,
cunostinte... dupã ureche!
Explicatia vine si din faptul cã aici nimic nu se spune pe
gratis, totul se furã în meserie de îndatã ce facultãțile costã o
avere, iar un om care a terminat o facultate nu are experiența
de lucru efectiv si nu stie decât sã foloseascã eventual programe
de computer si acelea tot de furat.
Mã sperie usurinta cu care, dupã ce ai fãcut ceva cu pasiune
si dãruire, pentru un anumit proiect de care aveau nevoie, ti se
ia tot ceea ce ai lucrat si dacã nu taci esti aruncat în stradã.
Se unesc în haite, ca lupii, numai sã te elimine; este singura
datã când au ceea ce se defineste „team spirit” în societatea
americanã.
Tineri absolventi lucrând ca interni la compania mea mi
s–au confesat în acest sens si, se gândeau cum sã evadeze din
sistem, sã se poatã realiza.
Cunosc douã cazuri reale a unor români strãluciti care
au plãtit scump creativitatea cu care s–au lansat în USA: unul
în New Jersey, chimist de la catedra lui Nenitescu, a lucrat
27 ani pentru o companie de farmaceutice si tot ceea ce s–a
publicat sau patentat a fost pus în numele managerului care
l–a exploatat; fiind aproape de pensie a îndrãznit sã cearã ca pe
ultimul patent sã se adauge si numele lui.
A fost dat afarã imediat, iar omul s–a sinucis!
Un alt coleg de meserie a preparat un produs nou, care a
fost patentat, la numai opt luni de lucru la venirea din România.
A întrebat dacã el va primi ceva din beneficiul companiei de
pe urma inventiei lui dar, a fost data afara dându–i–se 20.000
$ (premiu de consolare) si amintindu–i–se cã nu era decât
rezident si nu cetãțean american în drepturi! Compania a fãcut
probabil multe milioane de pe urma inventiei lui.
S–a mutat la o altã mare companie unde a fãcut în câteva
zile sinteza unui produs la care lucrau de un an cinci doctori în
stiinte angajati sã descopere acel ultra necesar compus organic,
o rãsinã specialã. Când au vãzut cei din conducerea tehnicã ce
valoare are omul, s–au speriat dar... i–au luat si aplicat ideea
împreunã cu mostra obtinutã, patentând produsul.
L–au dat afarã dupã aceea sub pretextul cã n–a respectat
regulile de protectia muncii!?
Omul nu are nicio valoare în aceastã societate decât atât
timp cât poate fi stors de cunostinte si energie (cam între 25 si
45 de ani) ca sã aducã un profit mare magnatilor. Dupã aceea
începe drama vârstei de care nu te iartã nimeni, iar lectia este
cumplitã, mai ales pentru femei.
Mai rãmâne libertatea pentru care suntem invidiati și
pentru care am plecat din tarã la timpul când am fost fortati sã
o facem ca sã nu ne trimitã la re–educare la Pitesti.
Aceasta nu o vom putea folosi decât la pensie, dacã vom
mai avea putere si bani de cãlãtorit pe îndelete, sã scãpãm de
stres (dacã nu ne roade cancerul), sã ne mai vedem unii cu altii
ca sã ne bucurãm de viatã.
*
Bãtea dinspre Dunãre un vânt rece, iar sãlciile scânceau
a plânset de vãduvã când ne–am urcat pe un vapor, la
Tulcea, sã fugim spre Brãila. Se zvonea cã veneau rusii
dinspre rãsãrit si lumea înnebunise de spaimã la auzul unor
întâmplãri de necrezut când intrau soldatii rusi în orase si sate.
Frica ce mã îngheta cu totul îmi trimitea mesaje devastatoare
si de eram un nod de copil fãrã experiente de vreun fel. Trenul,
cu toate lucrurile din casa noastrã, plecase spre Brãila, prin
Cernavodã dar... n–a mai ajuns niciodatã.
Vaporul înainta foarte încet în contra curentului si m–am
strecurat mai aproape de locul unde venea cãldura de la sala
masinilor. Aveam de strãbãtut cam sase–sapte ore pe apã contra
curentului, iar noaptea se ridica amenintãtoare, neagrã,
fãrã o stea pe cer, ca si destinul ce ne suna la portile sufletului
precum un clopot de înmormântare.
Nu pricepeam ce se petrece în jurul meu, dar intuiam
cã va fi foarte rãu totul. Mama mã lãsa în pace sã stau unde
vreau si astfel îmi puteam trimite mintea mea de copil sã viseze
undeva la lumi fantasmagorice cu pãpuși si luminite de cristal,
cu turte dulci si cozonaci mirosind a sãrbãtoare. În visele mele,
alese anume, mã refugiam ca într–o cetate simtindu–mã în sigurantã.
Am repetat acest joc și mai târziu în viatã când nu mai
aveam solutii de iesire din disperare.
Tata plecase pe front, iar Grivei, câinele nostru lup, a
urmat trenul în care se afla el; câinele nu s–a mai întors acasã,
iar bunica a spus cã nici tata nu va mai veni de la rãzboi pentru
cã cine calcã pãmântul rusesc nu poate scãpa cu viatã decât în
Siberia, iar unde rusul a pus cizma nu–l mai scoate nimeni
vreodatã.
Vorbe din care nu pricepeam o iotã au rãmas în adâncul
memoriei mele si ies din când în când sã mã viziteze...
Bunica a rãmas în Dobrogea, s–a dus la Islam si a murit
dupã câtiva ani; se odihneste acum sub ciresul urias din grãdina
casei bãtrânesti.
Frau Brandemburg plecase spre Germania cu sotul,
Maria si Ferdinand, iar Cristian era în rãzboi, la rusi. Nemtii
din Dobrogea, adusi de regele Ferdinand când a colonizat
locul, trebuiau sã plece fiindcã veneau rusii si cum rãzboiul era
pierdut, puteau fi ucisi sau luati prizonieri.
Ce–o fi aia sã fie ucisi gândeam eu; nu stiam ce înseamnã
cuvântul „ucisi” si mã tot chinuiam sã–i aflu sensul înainte de
a o întreba pe mama, care era profesoarã si la îndemânã, sã o
înnebunesc cu întrebãrile. „Vin rusii”, numai asta auzeam între
cei ce cãlãtoreau cu noi, pe vaporul plin de oameni de tot felul,
mirosind a mahorcã si bãuturi.
Plutea printre noi un aer îmbâcsit cu amenintarea cã vin
rusii, ceea ce eu traduceam a fi un fel de invazie cumplitã, în
mintea mea de copil de câtiva ani; s–a dovedit cã asa a si fost;
dar în clipa aceea eu mã simteam un personaj important participând
la un eveniment epocal.
Am atipit în cântece tânguitoare venind dinspre maluri de
prin satele pe lângã care trecea vaporul si care se disipau în
noapte. Însuși cãlãtoria cu vaporul era ceva nou pentru mine,
deci experienta cãpãta o si mai mare importantã, cu un aer
misterios.
– Cine sunt rusii ãștia, mamã? De ce fugim si fuge toatã
lumea de ei, iar dacã sunt atât de rãi de ce l–au trimis pe tata
tocmai acolo?
Nu mi–a rãspuns, era si ea cu mintea cine stie unde în lume
si la frica zilei de mâine. Îmi spusese cã mergem la mama–mare
(adicã mama ei) lângã Brãila, fiindcã în oras erau încã bombardamente
si era periculos sã ne ducem la casa noastrã.
– Ce sunt acelea bombodamente, mamã, si de ce ne bombodeaza?
Vin cu bomboane?
Mama a zâmbit amar de nestiinta mea.
– Da, un fel de bomboane mai mari... dar vin din ceruri si
ne cad în cap.
– Tot n–am înteles.
Aveam sã înteleg mai târziu: Veneau rusii!
Am ajuns la Însurãței, vreo 60 km departe de Brãila, si am
cunoscut niste rude: pe mama–mare, niste verisoare, o mãtusã
bogatã de la Cioara–Doicești si m–am bucurat cã aveam
sã mã joc cu vreo sapte–opt câini superbi si cu caii lui nenea
Dumitru, care îmi lãsase mie în grijã pe Soldãtel, un mânzoc
negru cu o stea albã în frunte. Trai pe vãtrai, mai cã si uitasem
de rusi, când mai gãsisem si niște copii pe ulita satului, peisaj
complet nou pentru mine, deci o lume ca de poveste.
M–am trezit la miez de noapte când mama–mare cu nepoatele
si fiica ei mai mare stãteau în fata unor imense gropi
sãpate în grãdina casei si unde la lumina ascunsã a unor lãmpi
îngropau covoare, bunuri necunoscute mie, grâne în saci dubli,
iar eu mã uitam uluitã, fãrã sã înteleg.
– N–ai vãzut nimic, ai înțeles?! (mi–a strigat aspru mama–
mare) du–te de te culcã doghitoc–afurisit, a fost „alintarea” ei.
Am numit–o vitrigoiul în mintea mea si nu mi–a mai pãsat
de ea din acel moment. N–am iertat–o, si la prima ocazie, când
si–a fãcut o multime de cozonaci pentru musafiri, le–am tãiat
fundurile si le–am mâncat pe furis cu copiii asa încât când i–a
adus la masã a murit de rusine.
Dimineata, am fost instruitã sã stau afarã la poartã și pe
ulita satului cu alti copii, ca sã anuntãm dacã vedem venind
cãtre sat soldati îmbrãcati în haine militare.
Toate fetele dispãruserã ascunse în hambare de grâne, prin
poduri de case pãrãsite, fugite la vii în afara satului, nevestele,
mamele mai tinere de asemeni, iar nouã ni se spusese sã nu
rostim o soaptã cã le omoarã; dacã vom fi întrebati sã spunem
cã nu stim nimic.
M–am simtit foarte responsabilã de misiunea mea si mi–
am jurat cã nimeni nu va afla o vorbã de la mine. Mama era si
ea fugitã cu alte femei din sat, desi era o doamnã distinsã si nu
se prea putea amesteca cu țãrãncile locului. Își dãduse cu cenusã
pe fatã ca sa parã mai bãtrânã si împrumutase niste haine
negre ponosite si un baston de care se sprijinea.
Un ropot de cai m–a asurzit când a apãrut din senin un grup
de soldati, cãlare pe niste cai arabi scunzi, urlând ca sãlbaticii
din filme; primul ce s–a oprit în fata noastrã, grupul de copii
ce ne fãceam de lucru în drum, era un calmuc cu fata turtitã,
urât si rãu, cu un ceas deșteptãtor CFR (cum mai vãzusem prin
case) legat cu o sfoarã de gâtul lui scurt si urlând a întrebat:
– Gde Bierlina?
Ne–am uitat unii la altii ca niște prosti cã nu întelegeam
ce vrea.
– Gde hazaica?
Noi tot muti am rãmas si am fugit care încotro risipindu–
ne prin case.
M–am speriat foarte tare, dar au plecat mai departe cãlãrind
ca apucati de streche si am scãpat pentru moment de ei.
Intraserã rusii în tarã si cum ne aflam pe partea de rãsãrit,
aveam sã mai vedem multe.
La tarã, fiind încã, au apãrut în cohorte cãutând vin si orice
alte bãuturi tari. Am vãzut rusi înecati în vin, când nu li s–a dat
bãuturã la cerere, dupã care au tras cu armele în budanele de
vin inundând pivnitele si murind înecati în bãuturã.
Au violat fete si femei tinere, dar nu în satul acela.
Au intrat cu baionetele pe mosia lui Panã din Viziru, sat
la 14 Km distantã de al nostru și au distrus cât s–a putut distruge
din conacul plin de mobile aduse de la Paris, picturi alese,
oglinzi venetiene si pivnite pline de rezerve substantiale de
bãuturã veche.
Când s–au sãturat i–au dat foc.
Ne–am mutat la Brãila când eu am început scoala înainte
de vârsta potrivitã. Ne–au adus rusi în casã si auzisem cã
trebuie sã învãtãm limba rusã. Au stat la noi în casã vreo trei
rânduri de rusi, dar amintirea cea mai de neuitat rãmâne a unui
general de armatã, însurat cu fosta bucãtãreasã a regimentului,
care se îmbrãca vara în rochii de mãtase naturalã transparentã,
de i se vedeau toate dedesubturile grosolane si divers colorate,
asa încât domnul Turcu, vecinul nostru, a rostit într–o zi:
– Ia uite–o și p’asta de stau rochiile pe ea ca saua pã vacã!
Punea parfum (duhi) în cizme, fãrã a se spãla si mã întrebam
de ce pe mine mã omoarã mama sã mã spãl dimineata si seara
si de câteva ori pe zi pe mâini, când ãstia nu se mai spãlau
decât în vodcã de 90 de grade. Aveau si un magazin special de
la care îmi aduceau uneori câte o ciocolatã.
Se vorbea în casã, cã ei primesc cam 4.000 lei (fiecare din
soti) salariu, în timp ce mama avea vreo 700 de lei în învãtãmânt.
Nu eram eu foarte tare la aritmeticã, dar tot nu iesea
socoteala; de ce sã aibã invadatorii ãstia de sase–sapte ori mai
mult ca un profesor?
De la magazinul lor, îsi aduceau geamantane enorme, pline
cu stofe fine, covoare si bijuterii ce le trimiteau în Rusia cu
coletãrie specialã.
Nu întelegeam ce cãutau rusii ãstia la noi și nu întrebam.
Nici nu aveam voie.
Vorbeam doar cu mine însumi în tãcerea în care m–am
refugiat pentru restul vietii.
În 1946–’47 a mai venit si foametea, cã rusii nu erau destul;
o nenorocire nu vine niciodatã singurã!
Mã trimitea mama sã stau la coada la gaz, sau la mâncare
distribuitã pe stradã, la gamelã, unde oamenii se asezau la rând
de la miezul noptii. Nici nu–mi amintesc sã fi mâncat altfel
de mâncare la acel timp decât de la cantinã, o zeamã verde de
mazãre si niste „crep” de gris cu apã. Cea mai bunã prãjiturã era
un turtoi de mãlai peste care se punea marmeladã ca sã–l putem
mânca. O delicatesã era când fãceam rost de câtiva biscuiti si o
bucãticã de rahat între ei, ca sã ne socotim copii rãsfãtati.
Nu am vãzut vreodatã pom de Crãciun și trebuia sã uitãm
de Crãciun, cã venise Mos Gerilã, cãruia copiii mai mari îi spuneau
Mos Crãcilã.
Nici rusii de la noi din casã nu serbau Crãciunul, deci nu
prea am avut eu de lucru cu acest subiect fiindcã nu mi s–a dat
sansa sã înțeleg diferenta.
Nimeni nu vorbea nimic despre sãrbãtori religioase. Icoana
mare montatã în argint cu Sfânta Maria si pruncul de deasupra
patului meu și o alta pictatã în ulei pe lemn, cu Sf. Nicolae, au
dispãrut într–o ladã, undeva. Salba de cocosei de aur a trebuit
„datã” nu stiu unde.
Trãiam într–o spaimã cã vãrul Stefan a fost arestat si luat
de acasã fiindcã a gãzduit doi colegi de seminar într–o trecere
prin Doicesti. Mama lui si sora mamei, împreunã cu fiica ei,
duse la puscãrie pentru cã nu au însãmântat pãmântul, erau
chiaburi mari, ba chiar mosieri „periculosi”.
Pe nenea Dumitru l–au arestat pentru îndrãzneala de a
munci ca un apucat sã cumpere pãmânt pe care nu l–a putut
însãmânta; avea cai si gospodãrie îndestulatã, mândria satului.
L–au eliberat când a mai avut de trãit câteva luni fiindcã contractase
un cancer la gât. N–a aflat niciodatã de ce l–au arestat
si maltratat; s–a stins curând dupã eliberare.
Cu mintea mea de copil nestiutor nu puteam întelege de
ce acesti buni gospodari, harnici, morali, erau trimisi la puscãrie.
Nici nu cred cã stiam exact ce este aceea puscãrie, iar
dacã întrebam ceva, eram imediat repezitã sã tac, cã nu este
treaba mea. Priveam si ascultam împietritã de frica celor din
jurul meu.
Bãtrânii, mos Stefan si baba Tudora, care mosteniserã pãmânturi
de câteva sate, au dat totul la stat de frica cã vor fi dusi
la puscãrie si ei, la aproape 80 de ani, apoi s–au mutat la noi ca
sã se întrebe zilnic cu ce au gresit în viata lor decât cu munca.
Mos Stefan se aseza pe banca din fata casei cu mintea
rãtãcitã si cânta sãracul de ti se rupea sufletul:
„Plopule foaie rotundã
Ce–mi aduci atâta umbrã
Tu cu umbra, eu cu mândra
Pânã ți–o cãdea si frunza”...
Era înalt si semet, purta ghetre fine, avea o noblete regeascã
si citea orice îi cãdea în mânã. A murit povestind: „Le–am
spus, de ce domnule mi–ati luat pãmântul, ce primesc eu în
schimb? Râdea de mine fostul vãcar al satului, care ajunsese
primar. «Unde este dreptatea»?”
Veniserã rusii!
Am stat la Brãila cu rusi în casã, vreo sapte ani, pânã s–au
îndurat sã plece, de zicea madam Antonescu, care spãla rufele
cu ziua pe la vecini:
– Sã plece doamnããã... unde si–a întãrcat dracul copiii si
sã mai vinã câti am botezat eu.
– Da de unde, cã au plecat unii militari si au venit altii în
haine civile, spune madame Nicolau.
Tot nu pricepeam despre ce vorbeau vecinele noastre.
Începuserã sã ne chinuie cu limba rusã cântând „siraka
strana maia radnaia”, „miachii snack” si „tviordii snak” și la
pronuntie parcã mi se desluseau abia acum înțelesurile acelei
spaime cu care am crescut, terorizati cã vin rusii!
Pretinsele profesoare de limba rusã erau niste catastrofe
aduse din Basarabia, fãrã vreo pregãtire pedagogicã, care ne
puneau sã învãtãm pe dinafarã, ca papagalii, poezii nesfârsite.
„Dvadtai pervoie deckabria, deni rajdenia Josifa Visarionovicia
Stalina”!
Instructorul de pionieri ne–a si ordonat sã plângem când
a murit „tãtucul nostru Stalin”.
Tatãl meu nu s–a mai întors de pe front si asa am învãtat
ce înseamnã sã fii „orfan de rãzboi”; mi se trãgea tot de la rusi.
Tatãl lui fusese omorât tot de rusi. Destine...
Eram copil de intelectual si comisesem un fel de crimã
dacã mã îmbrãcam curat numai. Hainele se fãceau din pardesie
vechi si întoarse, din gabardinã elegantã sau din costumele tatii
scoase din lãzi si mã criticau, la scoalã, cã sunt burghezã. La fel
mã ironizau cã am crescut cu limba germanã, cã stiu franceza,
ceea ce era un semn tot de educatie burghezã ce trebuia ascunsã
cu mare grijã.
Se cânta internationala pe strãzi, scria „votati soarele” pe
garduri și oamenii intraserã ca într–o transã în construirea
societãții noi, pe baze ideologice noi, comuniste.
Nu aveam nici chemare, nici vocabular pentru asemenea
misiuni si nu s–au lipit de mine în niciun fel. Eram ocupatã cu
cãrtile citite noaptea pe sub plapomã, ce mai rãmãsese dupã
aruncarea editiei regale a tatei.
Mã refugiasem în lumea mea!
Amintirile mele din copilãrie sunt pline de mersul la scos
cartofi pentru CAP, toamna la cules porumbul din balta Brãilei,
morcovii de la Stãncuta si alte gospodãrii „nechibzuite”, munci
patriotice cu lozinci imbecile, critici pentru nimic, infiltrarea
sentimentului de vinovãtie în fiecare dintre noi, mai târziu amenintãrile
(tot fãrã motiv) si nesfârsitele cursuri de istoria PCUS
cu informãrile politice tinute de semi–analfabeti. Asa ne–au
mâncat verile sã nu avem timp nici de gândire, nici de joacã.
Ne–au fãcut si pionieri, ne–au dus în tabere unde ne îndoctrinau
cu pregãtire politicã adecvatã si ne–au slutit copilãria
si asa inexistentã.
N–am avut nici pãpuși, nici radio, nici televizor, nici pom
de Crãciun cu cadouri, nici voie sã mergem la bisericã de sãrbãtori
(Crãciun sau Înviere), ne adunau ca pe vite cu arcanul și ne
eliminau din scoli sau facultãti, fãcându–ne dosar la securitate
cã suntem elemente periculoase.
Ne–au promis în schimb... un viitor de aur...
Am crescut mare într–o noapte, atunci când am plecat
de la Tulcea cu vaporul pe Dunãre, unde toti oamenii trãiau o
singurã spaimã: cã Vin rusii!
Sigur, am înteles mai târziu cã rusii „ne eliberaserã, ocupându–
ne”, dar asta a fost... atunci...
|
de Monica Ligia Corleanca 2/18/2021 |
Contact: |
|
|
