Scrisoarea lui Caragiale (n 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale - d 9 iunie 1912, Berlin) cãtre Vlahuțã
„Frate Vlahuțã,
De ce sã ne facem spaimã și inimã rea degeaba? La noi nu e nici mai multã nici mai puținã stricãciune decât în alte pãrți ale lumii, și nici chiar nu s'ar putea altfel. Calitãțile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbã, costume, obiceiuri, apucãturi intelectuale și morale, religiuni - precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trãit, ale împrejurãrilor prin care au trecut - îi pot arãta ca și cum s'ar deosebi mult cei dintr'un loc de cei dintr'altul; ei însã, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu existã pe pãmânt spețã zoologica mai unitarã decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, alta deosebire hotãrâta, nu existã decât modul de a-și gãti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rãu, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dã-le pace!
Așadar, sã nu ne mai facem inimã rea și spaimã gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricatã decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefãcut înca; nu e pân'acum dospit cumsecade. E încã nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântã; încã nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine sã-i poata comanda; înca nu știe de cine sã asculte - fiindcã nu are deocamdatã încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflã și 'n brânzã. N'a ajuns sã cumpãneasca bine ceea ce i se pune împotrivã; și astfel înca nu înțelege cã în mâna lui ar sta sã-si îndrepteze soarta și sã dispunã apoi de 'ntregul de ea - precum e drept și precum are sã și fie odatã.
În fine, nu are înca destula îndraznealã sã-și rãfuiascã socotelile cu "binevoitorii lui epitropi". Dar cu vremea, trebuie sã vinã și asta; trebuie sã vinã și înțelegerea fãrã de care nu poate fi o națiune sigurã de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astãzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbã (nu ca s'o lãudãm noi), extraordinar de frumoasã și de ... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara neprețuitã de filosofie moralã, de humor și de poezie - cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netãgãduitã lui nobila pecetie romanicã, latinã, care-l aratã bun și netãgãduit stãpân al lor.
Din aceasta stãpânire secularã a lui rezultã și puterea nebiruitã de asimilare a acestui popor, ce încã d'abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeanã. Și de aceea, este așa greu de 'nțeles teama ce o au unii de "înstrãinarea neamului românesc", "de alterarea spiritului național", de... "pierderea românismului"!
Sã se piarza neamul românesc! - Auzi dumneata! ... Dar sã ne temem cã are sã se prapadeascã, sã se piarza, așa de azi pe mâine, pânã nici nu s'a ridicat încã bine 'n picioare, un neam de zece milioane!...
De ce?... Fiindca un Fãnicã oarecare, sec, n'are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?... fiindcã un muțunache maimuțește apucãturile și tonul de boulevardier parisien?... fiindcã inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc sã și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au fãcut aceia pe care îi criticã?... Tânãr, bãtrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face... Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia sã facã; e vorba de ce poate face o lume întreagã... Și lumea își vede înainte de mersul ei; facã oricine ce-o pofti... Cine nu merge cu ea înainte și stã, cu gândul la sine - sã-și facã în ceafã cãrarea, sã critice tot fãrã a face nimica, sã tâfneascã de necaz cã alții au fãcut ceva înainte-i ori cã alții vor însemna ceva pentru dânsul - acela își crede ziua lui eternã; și, mâine, lumea o sã fie departe de el înainte, și el o sã se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie sã dea câțiva pași înapoi, ca sã-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n'a luat seama la mișcarea ei prudentã!... se va gãsi rãtãcit, cã s'a bizuit a merge cu capul înainte fãrã socoteala. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior... Dar, toți mor; dar numai unii îmbãtrânesc: aceia cari nu simt cã lumea merge și cã omul nu trebuie sã se înțepeneasca 'n cãlcâe pe loc, ci trebuie sã se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bãtrâni și atâția bãtrâni tineri... atâția sdraveni și verzi pânã la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziț înainte de a fi legat rod...
Sã se prãpãdeascã neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureșul de-a'ndaratelea cãtre obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu rãbdare vremea când sã dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cereascã - fiindcã oricum ne-om învârti și ne-om rãsuci noi oamenii, legile care stãpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie sã ramâna; cãci a puterii acesteia nepãtrunse de noi este și omenirea o arãtare.
Fie datã în omenire parte cât mai frumoasa și neamului românesc!
Dumnezeu sã te ținã în sfânta lui pazã!
Al tãu vechiu,
Caragiale
|
Observator 1/31/2021 |
Contact: |
|
|
