Paºi Pe Caldarâm - Încrustãri Istorice
Constantin MOªINCAT- Paºi Pe Caldarâm Încrustãri Istorice:
De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940) buletindecarei vol.1
„Politiceºte am fost împãrþiþi în trei pãrþi (Muntenia,
Moldova ºi Ardealul), dar limba era aceeaºi, cãrþile
sfinte erau aceleaºi. Unitatea noastrã era perfectã,
pentru cã aveam credinþã în Dumnezeu ºi pentru cã
ne iubeam ca neam. Sã ne iubim unii pe alþii ca neam,
dar sã ne iubim prin identitatea credinþei. Pentru cã
numai prin ea ne putem iubi, ca sã refacem ºi unitatea
noastrã care este astãzi atât de suferindã.”
(Pãrintele DUMITRU STÃNILOAE)
Istoria este Luminãtorul ce alungã noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.
Istoria Naþionalã trebuie sã rãmânã un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea ºi libertatea cunoaºterii privind gradul înalt de frecvenþã al cercetãrii critice ºi obiective, acþiunea forþelor tectonice a izvoarelor tumultoase sã poatã declanºa pe scara seismicã erupþia magmei realitãþii, ce dã impetuozitate ºi magnitudine faptelor, evenimentelor, adicã Adevãrului.
„Istoria, enunþa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, aceastã carte a vieþii, nu înseamnã numai tradiþiile, ci înseamnã marea deschidere spre prezent ºi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoarã, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Fãuririi româniei Mari. Ed. Alpha MDN Buzãu, 2018)
Dimensiunea spiritualã a istoricului dacoromân prin excelenþã se întrupeazã deopotrivã ºi trinitar printr-o înaltã conºtiinþã religioasã, patrioticã ºi istoricã.
Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasã, cum o voce de frecvenþã joasã vocifereazã, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrãit ºi apoi mãrturisit mai întâi ca istorie naþionalã ºi deopotrivã universalã. „Însemnãtatea Istoriei Naþionale, sublinia academicianul Ioan Lupaº, ne dã posibilitatea cunoaºterii integrale a vieþii neamului nostru cu toate înfãþiºãrile-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfãºurarea acestui proces n-au dispãrut în mormântul trecutului, ci multe din ele îºi continuã acþiunea determinându-l ºi în prezent.” (Ioan Lupaº, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediþiunea a XV-a, Ed. Dacia Traianã, Sibiu, 1944, Prefaþã la ediþiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)
Autoritatea Istoricului creºtin ortodox rãmâne întotdeauna ADEVÃRUL!
Istoricul este un brav luptãtor al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptã tactic, strategic ºi ofensiv în tranºeele trecutului, pe toate fronturile de operaþii ale faptelor-evenimente de care se ocupã, reconstituindu-le cât mai deplin ºi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaþiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugã a politicii, ci analist cu spirit critic ºi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie ºi Adevãr – Oligarhia anglo-americanã ºi soarta Europei. Ed. Serebia Chiºinãu, 2017, p. 9)
Stilul curat, ambiþios, tenace, plin de elan, revãrsat în cascadã, pe alocuri tãios, încãrcat de voinþã ºi adevãr, prin care autorul, un strãlucit militar ºi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOªINCAT, mãrturiseºte, prin diversitatea tematicã, aºternând prin articole, studii, documente selectate ºi completate faptele mãreþe ale înaintaºilor ardeleni ºi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacrã mãrturii testamentare care afirmã, confirmã, clarificã, întãresc ºi întregesc lumina adevãrului lor întru ADEVÃR.
Preocuparea sa asiduã, precumpãnitoare, stãruitoare ºi de cãpetenie prin eforturi sistematice ºi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevã reflecþia acaparantã de a face din vocaþia istoricã, poate cel mai râvnit obiect al cunoaºterii, un monument fundamental al culturii creºtine, dar ºi o componentã esenþialã a vieþii sale de zi cu zi, care se intersecteazã cotidian, melodios ºi tumultos cu existenþa noastrã.
Dupã o invitaþie plinã de grandoare ºi autoritate a altui mare român, istoric ºi militar Col (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aºadar pe urmele grele, apãsate lãsate mãrturie pentru prezent ºi viitor, pentru Pãmânt ºi Cer, de Paºi Pe Caldarâm Încrustãri Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1
Preliminariile Pãrþii I-a presarã Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusã de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul cãreia se dorea instaurarea „restauraþiei” ºi „legitimismul” dinastiilor înlãturate graþie evenimentelor desfãºurate.
Regimurile dinastice subjugând aspiraþiile ºi dorinþele naþiunilor ce se luptau sã redevinã state naþionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianþã” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei ºi Rusiei, înãbuºind miºcãrile naþionale de eliberare, precum Revoluþia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunãrene în teatru de operaþii pe care s-au desfãºurat conflictele armate ale acestor mari puteri.
Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, dupã tocmeala lor miºeleascã ºi ticãloasã, astfel: Bucovina încorporatã la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luatã ca pradã de rãzboi în 1812, de Imperiul þarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Micã înfãptuitã sub Alexandru Ioan Cuza sã rãmânã în conflict cu Poarta Otomanã.
Pãºind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit sã cinsteasã memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunãrii Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despãrþãmintelor ASTRA din þarã, Republica Moldova, Serbia, surprins ºi cuprins de emoþia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnã Daniela Ciutã, la care s-a adãugat admiraþia monumentului venerãrii ostaºului român, reculegere ºi recunoºtiinþã la cel al deportaþilor ºi refugiaþilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu ªichet, coordonatorul volumului „Pãrintele Vasile Lucaciu în revista sãtmãreanã Eroii Neamului”, sau alþii.
Din Odiseea sângeroasã a primului rãzboi mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanþa instituirii Adevãrului istoric. România aliatã cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoitã sã lupte cu germanii, duºmanul declarat ºi cu bolºevicii, duºmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaserã de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laºe, trãdãtoare ºi ucigaºe, îndreptate mai întâi împotriva ofiþerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului ºi instituirea „sovietelor”, astfel, cã se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însã cu brio de misiunea anihilãrii ºi dezarmãrii soldaþilor ruºi..., cãruia i s-a alãturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, ºeful Biroului de Operaþiunil din Marele Cartier General, reamintind cã: „Prin atitudinea mea, recunosc brutalã, am determinat la Iaºi, în contra voinþei guvernului ºi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acþiunea de dezarmare a bolºevicilor de la Socola ºi a armatelor ruseºti din Moldova.” (Constantin Moºincat, Paºi Pe... Caldarâm Încrustãri Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)
Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea pãcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfãºurate în Suedia într-o staþiune balnearã prevedeau împãrþirea teritoriului României: „ruºii sã ia Moldova pânã la Carpaþi; Galiþia (de la Austria) urma sã treacã la Germania, iar în locul Galiþiei, Austria sã primeascã Valahia (Muntenia) ºi Oltenia.” (ibid., p. 64)
Alea Iacta Est ! - Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în rãzboi în 15 August 1916. Începutul promiþãtor a devenit repede o retragere forþatã, cu biruinþe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism ºi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focºani – Nãmoloasa – Galaþi. Franþa dupã marea Bãtãlie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916) a supravieþuit prin intrarea României în rãzboi de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia þaristã, a trãdat interesele româneºti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franþa sã se revanºeze, de strategia ºi vitejia marilor comandanþi ai Armatei române ºi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor ºi Martirilor români.
Cercetarea istoricã laborioasã conduce implicit la antropologie, la cosmos, la cugetarea filosoficã, la revelarea religioasã a cunoaºterii istorice, deschizând cãutãtorului orizonturi nebãnuite ce graviteazã în jurul Adevãrului, ce ne descoperã fiinþa socialã a unui popor aºezat de Dumnezeu, primordial în Vatra sa Strãmoºeascã, luminat de acte ºi trãiri spirituale, însetat de Absolut, flãmând de Libertate ºi Dreptate, nemãrginit de Iubire, transformând totodatã Omul (autorul), Opera, Naþia ºi Lumea într-un Cult al slujirii ºi slãvirii Pantheonului Sfintei Tradiþii ce impune statornicie ºi dãinuire Neamului dacoromân ºi Bisericii lui Hristos.
„Originalitatea ºi identitatea permanentã a unui popor, afirma profesorul Alexandru Nemoianu, sunt exprimate în trãinicia Tradiþiei lui. Tradiþia, care exprimã cel mai fidel personalitatea poporului, adicã tot ce rãmâne statornic. Tradiþia þine de spiritualitate ºi de raportul cu sinele cel mai intim ºi, se poate spune, reprezintã modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În aceastã înþelegere avem nevoie de Tradiþie pentru a ne aminti permanent cine suntem. Tradiþia este ceea ce face un Popor unic, cãci în ea se cuprinde modul în care un popor defineºte ºi înþelege diferenþa dintre frumos ºi urât, dintre drept ºi nedrept, dintre adevãr ºi minciunã, dintre bine ºi rãu. Tradiþia este experienþa existenþialã a Neamului ºi în ea se pãstreazã frumuseþea autenticã.” (Alexandru Nemoianu, Despre statornicie în Revista LOGOS ºi AGAPE, 6 August, 2020)
În fragmentul rezervat Revoluþiei din Transilvania – 1848, autorul a pornit motivat ºi de sentimentul care i-a unit soarta cu Voichiþa Maria în biserica din satul Portiþa, pe ºoseaua Carei – Andrid, la 15 km sud de Carei. „Atunci am aflat de existenþa stampei care reflecta chipul lui Avram Iancu în Vestul României, într-un mod aparte, cu vibraþie patrioticã. Viaþa spiritualã a acestei vetre româneºti a cunoscut o notorietate prin prestigiul preoþilor Ioan Dãrãban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Theodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu (1853-1878), Emanoil Creþu (1878-1881, Gheorghe Chereji (1883-1903), Andrei Bogdan (1904-1925), care au avut un rol important în sãdirea ºi cultivarea sentimentului naþional. Preotul Vasile Vancu împreunã cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaþie de la Blaj” (ibid., p. 82)
Stampa lui Avram Iancu ºi a cãpitanilor sãi, exprimã „evocarea nobleþii de gând ºi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, realizatã de Barbu Iscovescu ºi imprimatã în 1850 la Paris, „Stampa, dupã viziunea lui Constantin Mãlinaº „e un adevãrat pantheon grafic al revoluþiei”, iar Cristina Bursuc mãrturiseºte cã a vegheat mai bine de un veac în biserica din satul Portiþa. Astãzi se aflã la loc de pomenire în Muzeul Episcopiei ortodoxe din Oradea.
Mândria bisericii din satul Portiþa mai este legatã ºi de cinstirea cãrþilor vechi liturgice, precum celebrul Liturghier de la 1713, al lui Antim Ivireanul.
La 10 Mai 1928, a avut loc premiera piesei de teatru în 4 acte ºi 7 tablouri „Avram Iancu – tragedie istoricã” în viziunea inimoasei ºi distinsei Galliei Tudor, reflectând mândria naþional – creºtinã ºi spiritul Crãiºorului munþilor, plãmadã din cremenea neînfricatului voievod Menumorut, din care desprindem scena venirii emisarului lui Kosuth Lajos, Voºvari, fost Feher Pal la Crãiºorul Munþilor, pentru a-l convinge sã treacã de partea tiranului sãu Kosuth Lajos.
„Voºvari, desface pachetul din mâna soldatului care l-a însoþit ºi grãieºte cu curaj.
Þi-am adus mantie, sabie (cu pietre încrustate pe mâner) ºi calpac de-ale lui Arpad, precum ºi un decret de General Gubernial! (Îi dã un plic sigilat). ªi aºa gãtit, sã mergi la Budapesta, unde am ordin sã te duc!
Avram Iancu – (Le ia din mâna lui, le priveºte dispreþuitor ºi i le aruncã la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrãca niciodatã corcoaþele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptãþit de voi! ...Kosuth Lajos nu va avea cinstea sã mã primeascã de amic; regret!
Voºvari – (Adunã hainele de pe jos ºi le dã soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâºie enervat ºi-l aruncã la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia Iancule, pe viaþã ºi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Cãpitanii tãi, iar eu, numai ofensa adusã memoriei lui Arpad ºi insulte adresate lui Kosuth Lajos!
Avram Iancu – (Liniºtit). Ooo! Opreºte-te, Voºvari, nu mã bat cu tine!
Voºvari – Nu te mai baþi cu mine, zici?!. Explicã-te!.
Avram Iancu – Ai fost în casa mea pe cale paºnicã, la Vidra, ºi odatã ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moºtenit de la Decebal al nostru!.
Voºvari – Bine atunci deleagã pe cãpitanii tãi!.
Avram Iancu – Liniºteºte-te Voºvari, nu vei fi ucis miºeleºte, aici unde ai venit cu steag alb, ºi nici mãcar prizonier, deci vei pleca teafãr, pãzit de oamenii mei, pânã vei gãsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cãdea, aºa þi-a fost ursita, de vei scãpa, norocul tãu!. Acum noroc bun!.(Îi întinde mâna).
Voºvari – (Miºcat îi dã mâna, apoi salutã militãreºte). Îþi mulþumesc!. Nobil principiu avea Decebal!” (ibid., p. 85)
Testamentul lui Zamolxis, al lui Burebista, al lui Decebal, ºi-al tururor regilor ºi voievozilor noºtri, inclusiv Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, puneau înaintea Patriei pe Dumnezeu, iar în sânul ei aºezând pe conducãtorii aleºi ºi poporul neînfricat ºi credincios, pãstrând dincolo de demnitatea dacicã ºi onoarea Cavalerului trac.
Acest fapt, mãreþ ºi monumental ce se înscrie între marile Minuni ale lumii – Onoarea Cavalerului trac, nu l-au înþeles niciodatã duºmanii noºtrii creºtini ºi necreºtini, nu l-au înþeles regii strãini care au vitregit Þara sub cârmuirea lor vremelnicã, nu-l vor înþelege pururea oligarhia politicienilor de ieri ºi de azi, renumiþi doar prin palavrele lor fãrã noimã, vorba lui Nicolae Steinhardt, ce pozeazã în „democraþi” de „dreapta”, „nedeciºi” sau de „stânga”. „Nous avons assez de ces gens sans honte, dont l’insolence en matiere religieuse est rendue insupportable par leur irreligiosite meme, de ces discoureurs, ces acolytes de politiciens, costumes sans gout en habit de ville.” <> (N. Steinhardt/ Em. Neuman, Eseu despre o concepþie catolicã asupra iudaismului – Iluzii ºi realitãþi evreieºti. Mãnãstirea Rohia, Polirom, 2011, p. 91)
La afirmația profeticã Ioan Aurel Popovici cã „ºi miturile ºi legendele fac parte din istoria unui popor”, aº adãuga cã Adevãrul, Dreptatea, Demnitatea, Iubirea, Libertatea ºi Onoarea întregesc însã conºtiinþa suveranã a unei Naþiuni creºtine.
Omagiul pios adus de autor Profetului Mihail Eminescu, prin paºii purtaþi la Ipoteºti, Putna în 1971, la Budapesta în 2006, pe urmele generalului Georgescu P. Ion, care a sãdit Codrul Eminescu prin cei 10.000 de brazi, care au sãdit numele EMINESCU la 50 de ani de la urcarea pe cer a Luceafãrului, la Raºca, Seini, Carei 2017, anual de 15 Ianuarie la Oradea, ne apropie de „Suma liricã de Voievozi”, familiarizându-ne cu cãlduroasa, vulcanica revistã „Familia” a lui Iosif Vulcan, care a ilustrat portretele marilor bãrbaþi ºi perle din strãlucitoarele lor opere: mecena bihorean Nicolae Jinga, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Bariþiu, Gheorghe Lazãr, Avram Iancu, Horea, Cloºca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarion, A. Treboniu Laurean, George Tãut, Aron Pumnul, Alexandru Sterca Siuluþiu, Simion Bãrnuþiu, Samuil Vulcan, Andrei ªaguna mitropolit ºi baron, George Hurmuzachi, Ion Raþiu, Mihail Eminescu, Veronica Micle, Mihail Kogãlniceanu, Cuza Vodã, B. P. Haºdeu, Nicolae Bãlcescu, Ioan Eliade, Alexandru Roman, Carol I, Alexandru Macedonschi, Emil Isac, Ion Slavici, Victor Hugo, Lord Palmerson, Francisc Liszt, Henric Heine, Al. Dumas, Edison, Schakespeare, Cervantes, Bismark, Carl Marx, Napoleon º.a., din care s-au desprins strãlucitoarele diamante precum eleva violonistã de 15 ani Elisa – Elena Circa care a electrizat þara ºi prinþesa frumuseþii ºi a inteligenþei Dora d’Istria care la doar 17 ani cutremura lumea prin studiile strãlucite de la Veneþia, Viena ºi Drezda, prin lucrãrile de referinþã Despre viaþa monahalã în biserica orientalã, sau Femeile în Orient, devenind membrã a Academiei de ªtiinþe a Greciei, strãlucind în pantheonul feminin românesc precum prinþesele Maria Cantemir, Martha Bibescu, Elena Cuza, regina Maria sau admirabila noastrã prima femeie Doctor în Filosofie Iulia Haºdeu ori Caterina Varga sau Elena Faina – Crãiesele luptãtoare ale Munþilor.
„Familia” Românului Iosif Vulcan a dat literaturii naþionale ºi universale pe Regele poeziei sublime ºi pe Profetul spiritualitãþii creºtin – ortodoxe Mihail EMINESCU.
În anul 1934, într-o atmosferã de sãrbãtoare regalã, episcopul Armatei Roman Ciorogariu, la invitaþia primarului Tiberiu Moºoiu a sfinþit bustul sacru al lui Eminescu, realizat de sculptorul Oscar Han, amplasat în esplanada parcului Criºul Repede, care emana o „înfãþiºare plinã de mãreþie”, cum remarca colonelul George Bacaloglu. Societatea Scriitorilor a fost prezentã prin: Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Pamfil ªeicaru, George Bota, Eugeniu Speranþia, George A. Petre, Octav ªuluþiu º.a.
Maghiarii ºi ungurii neputându-l dezrãdãcina l-au dat pe mâna horthyºtilor în 1940, care i-au demolat bustul, adâncindu-l ºi mai mult conºtiinþei naþionalist-creºtine. În 1973, sculptorul Ovidiu Maitec l-a redat orãdenilor pe nemuritorul nostru Eminescu.
Istoria este expresia vie a temporalitãþii omului creat, aºa cum Teologia este graiul transcendeþei creºtinului ortodox hristic mãrturisitor înduhovnicit întru veºnicie.
„Istoria, consemna distinsul profesor cercetãtor Mihail Diaconescu este expresia directã a dimensiunii temporale a omului, a cunoaºterii, a existenþei obiective.” (Mihail Diaconescu, Istorie ºi valori, Ed. Ministerului de Interne, Bucureºti-1994, p. 10)
Voi devansa ordinea capitolelor vorbind în mod solemn despre Oradea – Cetatea dragã a autorului ºi cea natalã a Românului poet, scriitor, publicist George Roca.
În Icoana eternitãþii Pantheonului dacoromân în Corola Oºtirii brodãm chipul unuia dintre cei mai bravi generali ai Armatei române Traian Moºoiu – vocaþia demnitãþii ostãºeºti. Simþãmântul vocaþiei lui a fost probat de douã lucruri fundamentale: iubirea de Dumnezeu ºi dragostea de Neam, prin atitudinea statornicã de împlinire, de comuniune, de eroism ºi martiriu paralel cu sentimentul profund de asumare a responsabilitãþii statorniciei ºi dãinuirii carpatine – paradigma geto-dacului hristic, care aprinde, surprinde ºi cuprinde într-un moment fundamental destinul unei persoane întrupat destinului neamului.
Cetatea Oradei stãbãtea vazduhul de freamãt ºi bucurie, de Înviere a Domnului ºi a Neamului, îmbrãþiºând în sânul dublei sãrbãtori sfinte pe impunãtorul General, pe Eroul naþional – „simbol al dezrobirii naþiei româneºti” – „Arhanghelul” ºi „Salvatorul Ardealului” – Traian Moºoiu, caracter brav, autoritar, disciplinat, demn, moral, cumpãtat, strateg, clarvãzãtor ºi viteaz. „Eroul nostru era fermecãtor, prietenos ºi blând în relaþiile cotidiene, cu o privire plinã de demnitate, delicatã ºi distinsã, dârz ºi cu judecatã cumpãtatã, manierat ºi de o rarã modestie ºi sensibilitate sufleteascã, caracter ales ºi dãltuitor de caractere, cãlãuzitor de oameni ºi cârmuitor de suflete, cu o inimã plinã de iubire ºi iertare, dar exigent ºi niciodatã tolerant cu cei care nu-ºi îndeplineau, fãrã reproº, misiunile sau îndatoririle funcþiei ce o ocupau.” (ibid., p 196)
Din caierul articolului Secuii sunt moþi? Ungurii nu ºtiu cine sunt!, istoricul militar Col. (r) dr. Constantin Moºincat toarce firul din veacuri al relaþiilor huno-ungro-maghiarilor cu dacoromânii stãpâni ºi încãpãþânaþi de paºnici. Peste suveranitatea ºi suzeranitatea statelor ungurii se credeau/ se cred stãpâni. Privind autodeterminarea naþionalã, nici hunii, nici maghiarii, nici ungurii n-au recunoscut, nu recunosc ºi nu vor recunoaºte Principatul român al Transilvaniei în ciuda tuturor evidenþelor seculare, care covârºesc prin unitatea ºi identitatea dacoromânã. „La început, din secolul al XIII-lea pânã în secolul al XVI-lea, afirmã rãspicat academicianul Ioan Aurel Pop, au fost aproape exclusiv strãinii care s-au referit la aceastã unitate ºi identitate româneascã, constatatã de ei în mod concret ºi aflatã chiar de la martori români. Natural, au invocat-o ºi românii înºiºi direct sau indirect, de la ªtefan cel Mare (cel care numea þara românilor de la sud de Carpaþi l’altra Valacchia, fiindcã prima þarã româneascã era pentru el chiar þara lui, Moldova), Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie Cantemir, pânã la reprezentanþii ªcolii Ardelene, la romantici ºi neoromantici, la toþi marii istorici ºi oameni de culturã ai secolul al XX-lea.” (Istoria Transilvaniei, vol. II (de la 1541 pânã la 1711), Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Magyari Andras (coordonatori), Academmia Românã-Centru de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Ed. Episcopiei Devei ºi Hunedoarei, Deva, 2016, p. 82)
Sã nu fi auzit oare maghiaro-ungurii de marele unificator Mihai Viteazul, cel care i-a înfrânt destul de ruºinos, cel pe care l-au trãdat atât de fariseic deºi le era aliat?!?
Bardul Istoriei naþionale Nicolae Iorga mãrturisea naþiei sale ºi lumii întregi sã audã ºi sã înþeleagã: „În timpurile cele mai vechi, românii nu fãceau nici o deosebire în ceea ce priveºte þinurile pe care le locuiau; pentru dânºii, tot pãmântul locuit de români se chema ÞARA ROMÂNEASCÃ. Þara româneascã erau ºi Muntenia ºi Moldova ºi Ardealul ºi toate pãrþile care se întindeau pânã la Tisa chiar, toate locurile unde se gãseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele þinuturi pe care le locuiau ºi toate se pierdeau pentru dânºii în acest cuvânt mare, covârºitor ºi foarte frumos de: ÞARÃ ROMÂNEASCÃ.” (Nicolae Iorga, Ceva despre Ardealul românesc, Bucureºti 1907, p. 1)
Întinând Rezoluþia de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia sub care s-a consfiinþit alãturi de jertfa sfântã de sânge a Românilor ºi graiul poporului „vox populi, vox Dei!” – „unirea pentru vecie a Transilvaniei cu Þara-Mamã!”, prin care s-a rezidit Naþiunea Românã, profanând deci, cu lava vulcanicã a urii ce þâºnea din gâtlejurile hunilor aprinºi rãbufnind în ciuda recunoaºterii la 1892, de cãtre regentul-cardinal Nicolae Olahus, cã Ardealul este naþiune românã independentã, recunoscutã prin diplomele leopoldine, nu recunoºteau: „din pustã pânã la Carpaþi altã naþiune decât cea maghiarã.” (Romulus Seiºanu, Alexandru Raþiu, România în timpul rãzboiului 1916-1918, seria I, Fascicola nr. 1, aprilie 1919, p. 32)
Antologia de articole, studii ºi documente atent selectate de autor, alãturi de Caruselul inedit al ilustraþiilor s-au þesut într-o cromaticã a diversitãþii brodatã unitar, pe o analizã riguroasã din care se rãsfrânge aceeaºi inspiraþie elaboratã minuþios, erudit în toate aceste texte profund textamentare: lupta românilor ardeleni de la pacea de la Viena din 1815, la Diktatul de la Viena 1940.
Bun cunoscãtor al Istoriei Neamului românesc ºi în mod special a Istoriei Ardealului col. (r) dr. Constantin Moºincat, cu duhul Dacilor în piept, cu zelul aprins al Moþilor, permanent în fruntea Diviziei sale ºtiinþifice, desfãºoarã pe toate aliniamentele cercetãrii artileria grea a documentelor zdrobitoare, iar prin ºarja Cavaleriei izvoarelor mereu primenite stârneºte puhoaiele care mãturã totul în cale - combaterea pseudoteoriilor nãscocite de duºmanii Ortodoxiei ºi vrãjmaºii bravului nostru Neam.
„De exemplu, ungurii care încearcã ºi astãzi sã rãpeascã Ardealul – precum l-au mai rãpit ºi în trecut – rãspândesc minciuni referitoare la situaþia istoricã a Ardealului. În articolul <>, semnat de Agoston Balazs, în publicaþia sãptãmânalã <> din Ungaria, se afirmã cu impertinenþã cã „Ardealul nu a fost niciodatã românesc.”
Dacã Ardealul nu a fost niciodatã românesc, înseamnã cã TRANSILVANIA rãmâne pururea dacicã!
Spre luarea aminte a tuturor, a celor din afarã sau a celor din lãuntru, a celor mai aproape de graniþã sau a celor mai depãrtaþi, a celor vrãjmaºi din interior, chiar ºi oligarhia politicianistã sau alte cete înceþoºate de denigratori cu „carte”, reproducem cuvântul înflãcãrat al senatorului american din anul 1917, Myron T. Herick:
„Ce minunat popor sunteþi voi!
Ce minunat popor e acela din care vã trageþi! Sunteþi strãnepoþii unui popor pe urmele cãruia noi, aceºtia de azi, ne-am ridicat. ªi cât de frumoasã este istoria voastrã! Care popor din lume are o urmã istoricã aºa ca aceea a voastrã? Au trecut secole, secole negre de urgie peste capetele neamului acestuia, dar EL A RÃMAS. ªi... nu voi, ci noi trebuie sã ne simþim mândri, cã vã avem aici. E o cinste pentru poporul american de a vã avea drept tovarãºi ºi, ce e mai mult, fraþi. Da, voi sunteþi urmaºii Dacilor, pe cari ºi noi ºi toatã lumea am învãþat sã’i admirãm.
România s’a alãturat Franþei, acelei fericite þãri pe cari noi, Americanii, ºtim sã o cinstim aºa cum se cuvine. România s’a alãturat cauzei drepte, cauzei marii umanitãþi. Suntem mândri de Franþa ºi suntem mândri de România voastrã! Mândri, de o mie de ori mai mândri suntem de voi. Stindardul acesta este stindardul sub cutele cãruia ne întâlnim ºi sub care trebuie sã ne facem datoria!
Vreau sã vãd România restituitã lumii! America întreagã are aceastã dorinþã, ºi nu vã îngrijoraþi: America e cu voi!” (cf. Grigore Stamate...Bãtãliile Mareºalului Prezan între autoritate ºi modestie. Ed. Axioma Print, Bucureºti-2016)
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 9/23/2020 |
Contact: |
|
|
